Serverul Internațional UNESCO pentru Democrație, Pace și Drepturile Omului
 
  Pagina de start D@dalos Pagina de start în limba română Site map Contact  
 

 

Teme:

 Drepturile omului / Personalități / Democrație / Partide / UE / ONU / Durabilitate / Globalizare / Web 2.0

     

 

Metode:

 Pedagogie politică / Metodele pentru educația politică / Pedagogie pentru pace /// Întrebări, critici, comentarii?

 
 

 Sunteți aici:

D@dalos > Pagina de start în limba română > Web 2.0 > Politica 2.0

 



Cuprins


Temele manualului online despre Web 2.0:

Introducere

Ce este Web 2.0?

Educația 2.0

Politica 2.0

Economia 2.0

Societatea 2.0

 


Politica 2.0

Dacă în cadrul Introducerii la acest manual online am afirmat că, datorită evoluţiei dinamice, putem formula doar un bilanţ provizoriu, că dezbaterile dispersate cu privire la Web 2.0 şi la efectele sale sunt încă netransparente, iar categoriile fundamentale încă vagi şi că în continuare domină perspectivele tehnice, atunci aceste afirmaţii sunt valabile în mod special pentru această secţiune privind Politica 2.0. Care sunt motivele acestei stări de fapt?

Supremaţia perspectivelor tehnice derivă, desigur, şi din faptul că Web 2.0 – după cum o demonstrează şi secţiunea Elementele Web 2.0 – are mult de-a face cu tehnica şi cu instrumentele inovatoare. Astfel, numeroase impulsuri în discuţiile cu privire la politica 2.0 şi guvernarea 2.0 provin din cercurile celor care sunt familiarizaţi cu tehnica. Dimpotrivă, specialiștii din sfera politicii nu se aventurează în acest domeniu, deoarece nu cunosc aceste instrumente.

La ora actuală, acest avans în ceea ce priveşte cunoştinţele tehnice şi o anumită afinitate pentru Web 2.0 se manifestă desigur şi în alte domenii (Economie 2.0, Studii 2.0 şi Societate 2.0), acolo fiind însă compensat parţial de expertiza cel puţin semiprofesională a multor utilizatori.

Asta însemnă că acolo sunt abordate aspecte specifice Web 2.0: ce poate oferi Web 2.0 în vederea îmbunătăţirii proceselor educației, a comunicării în cadrul companiilor etc. Faptul că aceste subiecte au fost tratate în cadrul unor discuţii ştiinţifice a făcut posibilă analizarea sistematică a Web 2.0 şi a efectelor acestuia asupra diverselor domenii de activitate.




 

 

 

Căutare după politica 2.0/guvernarea 2.0

 

O căutare realizată în perioada 2010-2011 cu Google Scholar după materiale privind e-learning afișa, la data de 08.03.2011, aproape 37.000 de rezultate. O căutare după "politics 2.0", conducea la numai 23 de rezultate, iar după "government 2.0", la 180 de rezultate.

Un studiu de verificare realizat cu ajutorul programului Scirus, unul dintre cele mai performante motoare de căutare ştiinţifică, a furnizat, în schimb, pentru "politics 2.0" 566 de rezultate, pentru e-learning aproape 2.400.000 de rezultate, iar pentru "enterprise 2.0" circa 45.500 de rezultate.

Alte instrumente speciale de căutare au rolul de a confirma această confuzie.

 

 



Deficitele discuției privind Web 2.0 și politica


Situaţia este cu totul alta în cazul Politics 2.0 şi Government 2.0 şi a modului în care disciplinele responsabile – în primul rând ştiinţele politice – se apleacă asupra acestor fenomene. Cifrele din caseta alăturată pot demonstra această stare de fapt. S-a ajuns astfel la situaţia în care conceptelor Politics şi Government li se ataşează un 2.0, cu toate că majoritatea celor care procedează în acest fel ar avea mari dificultăţi să explice ce înseamnă de fapt politica sau guvernarea (fără 2.0).

Nu este atunci deloc surprinzător faptul că în acest domeniu domneşte echivocul şi că nu poate fi iniţiată nicio dezbatere raţională (deoarece nimeni nu ştie despre ce este vorba cu adevărat). Cu atât mai mult, cu cât aproape constant se omite indicarea referinţelor care se află la bază. Este vorba despre sisteme politice democratice sau autoritare? Este vorba despre sistemul prezidenţial ca în SUA, cu o înţelegere aparte, înrădăcinată în cultura politică a ţării a rolului statului, sau despre sistemele parlamentare ca în Germania sau Marea Britanie? Sau poate este vorba despre forme ale politicii şi ale guvernării ce transcend statele naţionale, ca în cazul UE sau al global governance?

Modul în care Tim O'Reilly înţelege conceptul de "Government as a Platform", aşa cum l-a descris în numeroase lucrări, oglindeşte bine perspectiva cu accent pe tehnologie şi implicit înţelegerea americană a noţiunii de stat cât mai concentrat şi mai eficient. Datorită lui Tim O'Reilly conceptul a devenit foarte popular în SUA, ceea ce se datorează şi faptului că autorul – care a avut o contribuţie importantă la dezvoltarea noţiunii de Web 2.0 -, se bucură de un prestigiu deosebit. O bună sinteză a argumentaţiei de bază poate fi găsită în cadrul unei postări pe blogul lui O'Reilly din septembrie 2009.




Structura capitolului


Acest scurt bilanţ ne arată faptul că în primul rând trebuie clarificat ce înseamnă cu adevărat politica şi guvernarea – o sarcină deloc ușoară. În continuare, dorim să schiţăm ce presupune existenţa Web 2.0, în calitate de nouă platformă de cooperare şi comunicare pentru sfera politicii şi a guvernării. În domeniul politicii, utilizarea propriu-zisă a Web 2.0 este încă la început. Pot fi însă identificate încercări interesante de a utiliza posibilităţile oferite de Web 2.0, pe care le vom analiza la final, pe baza unor exemple selecţionate. Informaţii suplimentare, materiale de la seminarii şi prezentări din domeniul "Web 2.0 şi politica" puteţi găsi într-o secţiune separată în cadrul site-ului Agora.














Conceptul de politică

 



Ce este politica / guvernarea?

Răspunsul la întrebarea "Ce este politica?" este străvechi – după cum arată şi următoarele definiţii ale noţiunii de politică
.
 

Exemple de definiţii ale conceptului de politică

 

Categorie

Definiție

 

Putere

„Politica este suma mijloacelor necesare pentru a accede la putere, pentru a rămâne la putere şi pentru a utiliza puterea în modul cel mai folositor“
Machiavelli, în jurul anului 1515

„Ştiinţa politică … poate fi definită drept acea ramură specială a ştiinţelor sociale, care analizează statul în mod realist şi critic sub aspectul puterii sale, precum şi toate celelalte fenomene ale puterii, ţinând cont de celelalte obiective şi de modul în care aceste fenomene ale puterii sunt legate mai mult mai puţin direct de stat.“
Ossip K. Flechtheim, 1958

„Politica reprezintă aspiraţia spre putere sau către influenţarea puterii…“
Max Weber, 1919

 

Stat

„Politica reprezintă ştiinţa despre scopurile statului şi despre mijloacele cele mai adecvate (instituţii, forme, activităţi) de realizare a acestor scopuri.“
Brockhaus, 1903

„Politica reprezintă complexul proceselor sociale care servesc în mod special la asigurarea acceptanţei deciziilor administrative. Politica poartă răspunderea, legitimează şi furnizează baza de putere necesară pentru implementarea deciziilor administrative obiective.“
Niklas Luhmann

 

Conducere

„Prin politică înţelegem arta de a ordona şi de a realiza conducerea grupurilor de oameni.“
Arnold Bergstraesser, 1961

„Politica reprezintă mijlocul de conducere a comunităţilor pe baza deținerii puterii.“
Werner Wilkens, 1975

 

Ordine

„Politica reprezintă lupta pentru ordinea dreaptă.“
Otto Suhr, 1950

 

Pace

„Obiectul şi obiectivul politicii este pacea ... pacea este cea mai importantă categorie politică.“
Dolf Sternberger, 1961

 

Libertate

„Ştiinţele politice sunt ştiinţe despre libertate.“
Franz Neumann, 1950

 

Democraţie

„Ştiinţa politică practică şi critică ţinteşte către o teorie politică care integrează rezultatele criticii sociale. Prin conceptul de democraţie, aceasta obţine o relevanță crucială în analiza structurilor de conducere relevante politic ale societăţii.“
Jörg Kammler, 1968

 

Consens

„Politica reprezintă „totalitatea activităţilor de pregătire şi realizare a deciziilor obligatorii pentru întreaga societate şi/sau orientate către binele public şi spre beneficiul întregii societăţi.“
Thomas Meyer

 

Conflict

„Politica (reprezintă) acţiune socială, … orientată în direcţia reglementării cu caracter obligatoriu a conflictelor sociale prin intermediul valorilor.“
Gerhard Lehmbruch, 1968

„Politica reprezintă distribuţia autoritară (de către cei care guvernează sau stăpânesc) a valorilor materiale şi imateriale în societate.“
David Easton, 1954/1964

 

Sursă: trad. din Wikipedia, versiunea germană - http://de.wikipedia.org/wiki/Politik (29.03.11)




Politica = stabilirea unor reguli general valabile






Sistemul politic



Nu este aici, desigur, locul pentru o discuţie fundamentală cu privire la conceptul de politică din perspectiva ştiinţelor politice. Ne-am decis să pornim de la cea mai comună definiţie a politicii, care scoate în evidenţă în mod deosebit relaţia dintre politică şi guvernare, pe de o parte, şi Web 2.0, de cealaltă. Este vorba despre ultima definiţie din tabelul de mai sus – cea formulată de David Easton, similară celei a lui Gerhard Lehmbruch. În centrul acestei definiţii se află reprezentarea politicii ca soluţie a conflictelor, prin intermediul stabilirii de reguli cu caracter obligatoriu în egală măsură pentru toţi membri unei societăţi (în jargon de specialitate: "executarea atribuirii autoritative de valori").

Fixarea formală a acestor reguli sub forma unor legi – cu alte cuvinte, guvernarea – cade în atribuţia sistemului de guvernare (respectiv, în sens restrâns, a sistemului politic), care cuprinde în special guvernul, parlamentul şi aparatul administrativ. În cadrul sistemelor democratice, cetăţenii şi alţi actori participă în diverse moduri la acest proces. Pe de o parte, prin faptul că la intervale regulate îşi (re)aleg reprezentanţii. În plus, în calitate de membri ai partidelor politice sau ai asociaţiilor, cetăţenii îşi pot aduce propriile interese în cadrul procesului politic. Cetăţenii, guvernul, administraţia, parlamentul, precum şi sistemul intermediar (partidele politice, asociaţiile, mediile) formează sistemul politic (în sens mai larg) circumscris de imaginea de mai jos.




Modelul ciclului policy



Modul în care un astfel de sistem politic ia deciziile poate fi reprezentat printr-un model simplu, utilizat în politică pe scară largă: ciclul politicilor (the policy cycle). Desigur, noi toţi avem o anumită reprezentare asupra cum arată procesele decizionale din sfera politică – pe scurt, atunci când este promulgată o lege. În general, punctul de plecare este o problemă, de exemplu scăparea de sub control a cheltuielilor pentru domeniul sănătăţii. În continuare, se propun diverse soluţii, care deseori sunt discutate în contradictoriu, iar în final se promulgă de către majoritate sub forma unei legi fie una dintre aceste propuneri, fie un compromis ce include elemente din mai multe propuneri. Această reprezentare a procesului decizional trece cu vederea numeroase aspecte esenţiale şi nu este suficientă pentru evidenţierea caracteristicilor proceselor decizionale şi pentru compararea acestora cu alte sisteme.

Din acest motiv, cercetarea politică comparată a dezvoltat modele ce înlesnesc abordarea sistematică şi comparaţia. Figura următoare prezintă un astfel de model, care diferenţiază diverse etape ideale tipice parcurse de procesele decizionale în plan politic. Încă de la noţiunea de "ciclu" modelul ne atrage atenţia asupra faptului că, în numeroase cazuri, aceste procese se repetă de mai multe ori. Acesta nu este însă singurul merit al modelului. În plus, modelul creionează nu doar o imagine mai completă, ci şi mai precisă a diverselor faze.



Fazele ciclului policy


Astfel, în etapa de definire a problemei, o anumită problemă ajunge în conştiinţa publică şi, datorită solicitărilor anumitor grupuri şi a reprezentărilor valorice dominante ale societăţii, este definită ca fiind relevantă politic. În faza de agenda setting trebuie decis cine se va ocupa de această problemă pe scena politică, când şi sub ce formă. În cadrul permis de fiecare sistem în parte, cât şi prin intermediul actorilor desemnați de acesta, urmează apoi formularea politicii, însoţită de încercările de influenţare. La finalul acestei etape se află (de exemplu) o lege. În faza de implementare (= realizare), legea promulgată este pusă în practică, în general de către aparatul administrativ. La final, rezultatele şi efectele politice ce decurg din această lege generează reacţii politice de aprobare sau de respingere, ce conduc la rândul lor la continuarea, modificarea (reformularea politicii) sau finalizarea măsurii.






Politica 2.0?



Cum modifică Web 2.0 sistemul politic?

Atunci când ne întrebăm, luând în considerare ciclul policy și imaginea noastră relativ limitată asupra sistemului politic, în ce măsură Web 2.0 vine să schimbe politica și guvernarea, răspunsul este că practic toate domeniile politice sunt influențate de acesta. Și tocmai acest răspuns ne îngreunează misiunea, și anume încercarea de a defini ce este politica 2.0. Web 2.0 schimbă și influențează toate elementele sistemului politic.




Alt tip de comunicare a intereselor





Sistemul intermediar












O agora virtuală

Partidele și asociațiile își pierd poziția privilegiată





Participarea cetățenilor



Să începem cu începutul  (fără a avea pretenţia de exhaustivitate) şi să plecăm de la o schimbare esențială adusă de Web 2.0. În timp ce în Atena antică – leagănul democraţiei – era posibil ca cetăţenii să se adune în piaţa centrală (agora), pentru a lua deciziile importante pentru oraşul-stat (polis), în cadrul statelor de mare întindere geografică din prezent nu mai este posibilă o astfel de procedură. În schimb, există un sistem reprezentativ - cu alte cuvinte, cetăţenii îşi aleg pentru o perioadă de timp reprezentanţii, care iau decizii în parlament în numele cetăţenilor și pentru colectivitate.

Avem astfel pe o parte cetăţenii, iar pe cealaltă, sistemul de guvernare (parlament, guvern, aparat administrativ). Între cele două părţi există o prăpastie, ce trebuie neapărat surmontată. Cetăţenii doresc şi trebuie să-şi impună interesele în cadrul procesului decizional, iar guvernanţii au nevoie de informaţii provenite din rândurile societății. Birourile din teritoriu ale parlamentarilor servesc exact acestui scop. Însă ele nu sunt suficiente ca mecanism de feed-back. În acest punct intră în joc sistemul intermediar (partidele politice, asociaţiile, mass-media), cu alte cuvinte organizaţiile de la nivel local, care fac legătura între cetăţeni şi sistemul de guvernare, care preiau rolul de intermediere între cele două sfere.

Partidele politice şi asociaţiile concentrează interesele şi le introduc în procesul politic, deoarece cetăţeanul nu are nici o şansă să facă acest lucru de unul singur. Acest proces al intermedierii intereselor are loc în principal prin intermediul mass-mediei. Toate democraţiile actuale sunt democraţii ale mediilor. Acest proces de intermediere a intereselor aprinde totodată şi cele mai multe critici: se vorbeşte despre "dominaţia asociaţiilor" (lobby-ul are prea multă influenţă şi domină sfera politică), "statul partidelor" (partidele politice sunt prea influente şi îşi împart statul între ele, ca pe o "pradă") sau "mediocraţie" (mediile determină politica)..

În prezent, prin intermediul Web 2.0 se creează o platformă ce permite pentru prima oară în istorie înfiinţarea unei agora în spaţiul virtual şi implementarea modelului democratic atenian în statele moderne, cu mult mai întinse din punct de vedere geografic. Astfel, organizaţiile intermediare îşi pierd poziţia exclusivistă din cadrul procesului de impunere a intereselor. Prin intermediul consultărilor sau al brainstorming-ului online, guvernanţii au posibilitatea de a interacţiona direct cu cetăţenii (interesaţi). Fiecare cetăţean capătă astfel posibilitatea de a-și prezenta în mod direct propriile interese.

Acestea sunt posibilităţile fascinante, a căror implementare de abia ce s-a pus în mișcare. Este încă prea devreme pentru a face evaluări. Trebuie să mai aşteptăm pentru a vedea cum și dacă noile instrumente ce permit folosirea inteligenţei colective (vezi și pagina Înţelepciunea celor mulţi) vor schimba sistemul politic. Dacă ne gândim la faptul că influenţa partidelor, asociaţiilor şi a mass-mediei – percepută frecvent drept excesivă – se află în centrul criticii, noile instrumente puse la dispoziție de Web 2.0 aduc o sumedenie de noi posibilităţi. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul unui alt aspect important deseori supus criticilor, şi anume faptul că sistemul politic devine tot mai autonom şi mai puţin legat de cetăţeni. Pe scurt, Web 2.0 are menirea de a oferi şansa unei mai mari implicări din partea cetăţenilor.





O cultură democratică a comunicării


"
Internetul modifică structurile publice, transformă modul de funcţionare a proceselor de comunicare politice şi sociale, facilitează implicarea individului în dezbateri politice, face mai permisive graniţele instituţionale şi mai transparente procesele decizionale, are un caracter interactiv diferit de al mass-mediei şi este şi utilizat în acest fel. Internetul posedă potenţialul tehnic pentru o utilizare democratică, participativă a mediilor (...). Modul în care utilizatorii interacţionează în cadrul Web 2.0 şi participarea comună la noile medii digitale extind tot mai mult posibilităţile acestora – astfel ne apropiem mai mult ca niciodată de reprezentările pe care gânditorii epocii moderne le-au avut cu privire la cultura comunicaţională democratică."

[trad. din Stefan Münker (2009), Emergenz digitaler Öffentlichkeiten. Die Sozialen Medien im Web 2.0, Frankfurt/Main, p. 53-54, 76]








Definiție:
Guvernarea 2.0











Conceptul de
e-government







Cu ocazia celei de-a 10-a aniversări a "Cluetrain Manifesto" a apărut o versiune extinsă a versiunii originale a acestei cărți:


Posibilităţile unei mai puternice implicări a cetăţenilor se extind şi asupra tuturor fazelor ciclului policy-ului, astfel încât guvernarea 2.0 ar putea fi definită în modul următor:

Guvernarea 2.0 presupune ca, la atribuirea autoritativă de valori şi la atribuţiile legate de aceasta, în toate fazele procesului decizional – de la definirea problemei, stabilirea agendei politice, formularea politicilor şi până la implementarea şi reformularea acestora - sistemul politic, prin utilizarea instrumentelor puse la dispoziţie de Web 2.0, să garanteze un maxim de transparenţă şi participare civică, precum şi cooperare şi coordonare între actorii statali şi nestatali, dar şi între instituţiile statului, îmbunătăţind astfel performanţa sistemului politic şi calitatea democraţiei.

Web-ul 2.0 nu are însă nimic de-a face cu e-government, un concept ce apare frecvent în diferite contexte. E-government presupune (doar) eficientizarea funcţiilor administrative clasice prin intermediul noilor instrumente digitale. Exemple tipice în acest sens sunt declaraţiile fiscale electronice. În acest mod cetăţeanul nu mai stă la coadă la ghişeu, însă nici nu modifică distribuţia rolurilor şi posibilităţile de influenţare ale diferiţilor actori din cadrul sistemului politic.

După cum am mai spus, ceea ce se schimbă este rolul organizaţiilor intermediare, pentru care Web 2.0 reprezintă o provocare. În caseta din partea dreaptă este prezentat un exemplu elocvent din universul mass-media. În afară de rolul acesteia în cadrul sistemului politic, pentru partide şi asociaţii se mai schimbă şi alte aspecte. Web 2.0 le oferă acestora (la fel ca şi altor organizaţii şi indivizi) noi posibilităţi de comunicare – atât la nivel intern, cu proprii membri, cât şi la nivel extern, cu societatea. Partidele şi politicienii, asociaţiile şi funcţionarii încep să comunice prin Twitter sau prin intermediul blogurilor, îşi creează profiluri pe Facebook, produc podcast-uri etc.

Aceștia nimeresc însă doar arareori tonul corect. Atunci când, în cadrul competiţiilor electorale, candidaţii comunică prin intermediul blogurilor sau când personalităţile politice se adresează populaţiei prin intermediul unor mesaje video pe YouTube, comunicarea urmează tiparele vechi ale mass-media (broadcast în loc de conversation). Această problematică, relevantă în aceeaşi măsură şi în cazul companiilor, este descrisă, analizată şi caricaturizată în legendara şi vizionara carte "Cluetrain Manifesto" din anul 1999 (www.cluetrain.com). Această lucrare ne arată că ne aflăm la începutul unei tranziţii, ce va necesita încă numeroase adaptări.

În ceea ce priveşte efectele Web 2.0 asupra altor componente şi funcţii ale sistemului politic, suntem obligați aici să ne rezumăm doar la câteva idei succinte. Să începem cu cetăţenii, învingătorii din această nouă epocă, Web 2.0. Datorită deschiderii internetului, la care pot participa toţi, cetățenii s-au transformat din consumatori în prosumatori (vezi secţiunea Economia 2.0), din utilizatori pasivi ai mediilor în citizen journalists ("former audience"). Niciodată nu a mai fost într-atât de uşor să înfiinţezi o grupare şi să o mai și menţii pe termen lung. Această constatare reprezintă premisa de la care pleacă excepţionala carte a lui Clay Shirkys, intitulată "Here Comes Everybody":

 

 

 

Contul de Twitter - o impertinență față de jurnaliști?

 

Organizaţiile intermediare îşi pierd poziţia exclusivistă. Mass-media este, la rândul ei, supusă unor presiuni. Nu se ştie dacă ziarele vor supravieţui. Aproape zilnic pot fi auzite şi citite veşti cu privire la dificultăţile de adaptare cu care se confruntă marile nume din lumea mass-media. Cotidianul german Stuttgarter Zeitung din data de 30.03.11 prezintă un caz exemplar în acest sens:

Din luna februarie 2011 (deci nicidecum în plutonul avangardist), Steffen Seibert, purtătorul de cuvânt al guvernului german, a început să folosească serviciul Twitter. Pe lângă tot soiul de banalităţi, el mai comunică și elemente din agenda cancelarului german Angela Merkel, fapt care a generat probleme cu ziariștii din capitala germană, afiliați ai Asociației Presei Federale Germane.

"... unii jurnalişti de categoria grea nu vor să dea curs noilor medii, care le par puţin neserioase. La 25 martie, în cadrul ședinței Asociației Presei Federale, între adjunctul lui Steffen Seibert (...) şi jurnalişti s-a iscat o discuţie vie cu privire la activităţile politicianului de pe Twitter. Factorul declanşator a fost o călătorie în SUA a cancelarului, pe care Steffen Seibert o anunţase via Twitter.

'(...) Ar trebui în viitor să-mi deschid un cont Twitter pentru a fi informat despre întâlnirile importante ale cancelarului?, a întrebat un jurnalist (...).

Într-adevăr, în centrul disputei s-a aflat întrebarea dacă ziariştii vor fi dezavantajaţi prin faptul că informaţiile nu mai sunt făcute publice în primul rând prin canalele convenţionale, ci prin intermediul unor platforme precum Twitter..."

[Christiane Wild: Seibert zwitschert, andere pfeifen darauf; Stuttgarter Zeitung din 30.03.11]

Rămâne ca fiecare să decidă singur, dacă unui jurnalist, care trăieşte din informaţii, i se poate impune sau nu să-şi creeze un cont Twitter.

Mai importantă pare însă aroganţa din spatele întrebării jurnalistului. Acesta pare să considere un privilegiu de la sine înţeles faptul că ziaristul, în calitate de gatekeeper tradiţional, este primul căruia i se servesc informaţiile. Ziaristul nu s-a gândit nici o clipă la faptul că constelaţia în care i se atribuia acest rol nu mai există şi că lumea s-a schimbat...

 

 




 


"Ridiculously easy group-forming matters because the desire to be part of a group that shares, cooperates, or acts in concert is a basic human instinct that has always been constrained by transaction costs. Now that group-forming has gone from hard to ridiculously easy, we are seeing an explosion of experiments with new groups and new kinds of groups." (p. 54)

Iar experimentele acestea cu grupări noi şi inovatoare au ceva aparte. Datorită lor, Barack Obama, un politician fără susţinere politică în Washington, a fost ales primul preşedinte afro-american din istoria SUA (vezi mai jos). Ele au dus și la nașterea mişcărilor de protest de pe tot cuprinsul lumii, ai căror martori suntem astăzi: de la "protestele prin Twitter" de după alegerile din Iran (2009), la situaţia din Tunisia şi Egipt (2011) şi cele din întreg spaţiul arab. În prezent, populaţia poate să intre în reţea fără a avea nevoie de organizaţiile convenţionale. "Every webpage is a latent community" (p. 102). Şi vor urma încă numeroase experimente cu grupuri tot mai noi şi mai inovatoare...

"The increase in the power of both individuals and groups, outside traditional organizational structures, is unprecedented." (p. 107)

"The power to coordinate otherwise dispersed groups will continue to improve; new social tools are still being invented, and however minor they may seem, any tool that improves shared awareness or group coordination can be pressed into service for political means, because the freedom to act in a group is inherently political. The progression (...) to increasingly social and real-time uses of text messaging from Beijing to Cairo shows us that we adopt those tools that amplify our capabilities, and we modify our tools to improve that amplification." (p. 186-187)

[toate citatele din: Clay Shirky (2008), Here Comes Everybody. The Power of Organizing Without Organizations, Penguin]






Campania electorală a lui Obama



Exemple de politică 2.0 şi guvernare 2.0

Cel mai bun exemplu pentru a ilustra ce însemnă politica 2.0 îl constituie competiţia electorală a lui Barack Obama din anul 2008, care l-a propulsat în poziţia de preşedinte (în opinia multora: primul preşedinte 2.0). Într-adevăr, campania electorală a fost impresionantă (iar de atunci serveşte drept model, în special în cercurile economice). În cadrul acestei campanii electorale s-a făcut uz de toate posibilităţile puse la dispoziţie de Web 2.0, până când proaspăt alesul preşedinte şi-a putut ţine în Chicago, la 4 noiembrie 2008, memorabilul discurs "Victory Speech", prezentat în materialul video de mai jos.




Utilizarea perfectă a rețelelor de socializare


Campania electorală a lui Obama – supranumită frecvent nu foarte elegant "Web Blitzkrieg" – s-a caracterizat pe de o parte prin faptul că Chris Hughes, unul dintre fondatorii platformei Facebook, la acel moment în vârstă  de 24 (!) de ani, a fost însărcinat cu elaborarea campaniei Web 2.0.

Să atribui unei persoane atât de tinere o astfel de sarcină a fost, desigur, o cutezanţă uriaşă, care a adus însă rezultate spectaculoase, având în vedere faptul că în cadrul campaniei s-a apelat cu succes la toate instrumentele pe care le oferă Web 2.0: reţele sociale, podcasting, site-uri video, capitol la care YouTube a jucat un rol esenţial, utilizarea intensă a echipamentelelor finale mobile, înfiinţarea unei comunităţi proprii etc.

Cifrele sunt epocale: echipa Obama avea o listă de e-mailuri de 13 milioane de persoane, către care s-au transmis peste un miliard de scrisori electronice, în 7000 de variante. La acestea s-au mai adăugat și cele trei milioane de numere de mobil, destinate trimiterii de SMS-uri.



 



Date despre campanie












Toate mediile Web 2.0 sunt, pentru a-l cita pe Clay Shirky în "Here Comes Everybody" (p. 136), "... a hybrid of tool and community".


Prin intermediul acestui tip de activităţi, Obama a mobilizat trei milioane de sponsori numai din mediul online, totalizând 6,5 milioane de donații. A rezultat o sumă de peste 500 de milioane de dolari. Suma medie a unei donaţii online a fost de circa 80 de dolari. Analiştii atrag atenţia asupra faptului că, în acest context, campania electorală a lui Obama nu a fost dependentă nici de grupuri puternice de lobby, nici de propriul partid, ceea ce i-ar fi conferit protagonistului un grad de independenţă nemaicunoscut până la acel moment..

Obama a fost reprezentat în 15 dintre cele mai importante reţele de socializare, având peste cinci milioane de "prieteni". Trei milioane de prieteni se găseau doar pe cea mai importantă reţea de socializare, Facebook. Echipa lui Obama a difuzat pe propriul canal YouTube aproape 2000 de materiale video, care au însumat 80 de milioane de vizualizări. În plus, pe YouTube au mai fost difuzate 442.000 de videoclipuri cu Obama, realizate de utilizatori. Toate aceste activităţi a fost interconectate, centrul fiind MyBO – un fel de comandament central digital.

Echipa lui Obama a reuşit să înfiinţeze o uriaşă comunitate online: MyBarackObama.com – numită afectuos MyBO. În perioada de apogeu, siteul a numărat 8,5 milioane de vizitatori lunar. Două milioane de persoane s-au înregistrat şi au scris 400.000 de comentarii pe blog. Prin intermediul acestei comunităţi online s-au întâlnit 35.000 de grupuri de voluntari şi s-au organizat 200.000 de evenimente electorale în lumea reală.

Toate acestea au menirea de a reflecta un aspect esenţial, și anume faptul că nici chiar cea mai inteligentă utilizare a mijloacelor tehnice nu poate câştigă alegerile. Toate elementele menţionate mai sus au fost, fără îndoială, importante pentru succesul lui Obama. Decisiv a fost însă faptul că cetăţenii s-au identificat cu cauza şi s-au implicat într-o manieră necunoscută până la acel moment (inclusiv pe internet, prin intermediul noilor posibilităţi oferite de Web 2.0): Yes We Can. Sloganul redă foarte bine esenţa internetului participativ. Poate că această congruenţă de conţinut şi consistenţa temporală a "filozofiilor" au constituit variabilele ce au făcut plauzibil succesul lui Obama (care la început nu părea deloc probabil). .




Ce concluzii pot fi trase pentru politica 2.0 de pe urma campaniei lui Obama?






"The ideal democratic process is participatory and the Web 2.0 phenomenon is about democratizing digital technology."

[Jennifer Granick: Saving Democracy With Web 2.0, Wired]







Dar ce însemnă toate acestea pentru politica 2.0? Cum poate fi explicat contrastul ce există între participarea angajată, observată în campania electorală a lui Obama, şi regresul parţial dramatic al participării la vot sau dezinteresul politic de care suferă numeroase democraţii? O explicaţie ar consta în faptul că până acum, în democraţiile moderne pentru cetăţeanul individual era extrem de dificil, dacă nu chiar imposibil, să-şi facă auzită vocea. Cel puţin atunci când nu dorea să se declare mulţumit să-şi exprime votul doar la interval de patru sau cinci ani, cu ocazia alegerilor.

Web 2.0 a creat acum posibilitatea ca cetăţeanul să se poată amesteca în politică, să poată participa şi schimba diverse lucruri cu mult mai multă ușurință. Tot ce are nevoie este accesul la internet. Ce consecinţe derivă din aceste noi criterii de referință? Dacă plecăm de la studiul nostru de caz – campania electorală a lui Barack Obama -, atunci se confirmă concluzia că importanţa mass-mediei tradiţionale pentru procesul politic este în scădere. Acest fenomen devine foarte evident, dacă comparăm campania electorală a lui Obama cu cea a unor foşti preşedinţi, de exemplu cu cea a lui John F. Kennedy. În campania electorală a acestuia din urmă, din anul 1960, împotriva lui Richard Nixon, rolul principal, care a decis soarta alegerilor, a revenit televiziunii – un canal de informare unilateral, dinspre candidat (candidaţi) către cetăţeni.

Comparativ, în cadrul campaniei electorale a lui Obama, mass-media a jucat doar un rol secundar. Mediile sociale i-au permis acestuia să-şi distribuie mesajele într-un cu totul alt mod, mai direct şi mai autentic. În plus, o altă diferenţă esenţială a constat în faptul că strada cu sens unic, dinspre candidaţi către cetăţeni, a devenit o stradă cu două sensuri, completată de comunicarea intensă dintre cetăţeni.

O altă consecinţă a noilor criterii de referință este faptul că mesajele au putut fi transmise mai multor cetăţeni, cu mai puţine cheltuieli. Conform rapoartelor, Obama ar fi cheltuit pentru activităţile sale online mai puţin de opt milioane de dolari, în timp ce campania paralelă derulată la televiziune a înghiţit colosala sumă de 236 milioane de dolari.

Așa cum spun americanii, Web 2.0 este deci un mediu low-cost but high-reach, reprezentând astfel un mediu ideal pentru campaniile electorale. Datorită acestei calități deosebite, mult mai multe grupuri vor avea de pe acum posibilitatea să deruleze asemenea campanii. Acest fapt este cu atât mai atrăgător, cu cât pe internet pot fi întâlnite cercuri de persoane deosebit de active. În acest context, Web 2.0 ar putea deveni şi o platformă pentru mişcările civile în general, ceea ce ar creşte diversitatea pe scena politice şi, desigur, şi gradul de implicare civilă – un aspect important, în special pentru educaţia politică.

În concluzie, experienţa campaniei electorale a lui Barack Obama ne încurajează să credem că, în contextul noilor condiţii oferite de Web 2.0, o democraţie participativă, cu cetăţeni ce se implică activ în procesul politic, nu are darul de a rămâne multă vreme o utopie. Autorii lucrării "Throwing Sheep in the Boardroom" încheie capitolul "Democracy 2.0: friends in low places" cu următoarea evaluare (optimistă):

"Given the power of Web 2.0 - socially, commercially and organizationally - there can be no doubt that it will, inevitably, produce an e-ruptive impact on our political institutions. And if the values of democracy prevail, we can be reassured that it will bring about a better world."

[Matthew Fraser / Soumitra Dutta (2009), Throwing Sheep in the Boardroom. How Online Social Networking Will Transform Your Life, Work and World, Chichester, p. 276]




Guvernarea 2.0 în practică



Memorandum:
"Transparency and Open Government"




Obiective




Program




brainstoming online




Discuție online



Mai puţin cunoscut, însă nu mai puţin interesant, este faptul că administraţia Obama a încercat să valorifice principiile campaniei electorale şi în cadrul activităţilor de guvernare. Astfel, SUA devine cel mai progresist caz de aplicare a principiilor guvernării 2.0. Acesta este motivul pentru care ne vom apleca în continuare asupra modului în care Barack Obama a încercat, încă din prima clipă din care a ocupat funcţia de preşedinte al SUA, la data de 20.01.2009, să implementeze în cadrul mandatului său experienţele pozitive pe care le-a avut cu politica 2.0 în timpul campaniei electorale, transformând politica 2.0 în guvernare 2.0.

Importanţa pe care Obama a atribuit-o preluării, în activitatea de guvernare, a instrumentelor utilizate în cadrul campaniei sale electorale este demonstrată de faptul că, încă de la început, el a dat publicităţii un memoriu adresat organelor de conducere ai administraţiei sale, intitulat "Transparenţă şi guvernare deschisă". În cadrul acestui document, noul preşedinte a formulat trei obiective centrale ale modului în care trebuie să decurgă guvernarea 2.0, precum şi paşii necesari implementării acestor ţeluri. Obiectivele erau următoarele:

(1) O guvernare transparentă, care să se bazeze pe informarea detaliată a cetăţenilor. (2) O guvernare caracterizată de participarea masivă a cetăţenilor, menită să ajute la ameliorarea eficienţei şi calităţii deciziilor. (3) O guvernare fundamentată pe o cooperare intensă atât între ministere, cât şi între ministere şi societatea civilă în general (asociaţii, ONG-uri, sfera economică etc.).

Propuneri pentru punerea în practică a acestor obiective urmau să fie elaborate de către noul Chief Technology Officer (CTO), în colaborare cu alte servicii. La elaborarea acestor propuneri urmau să fie implicaţi cât mai mulţi cetăţeni, prin intermediul unor instrumente Web 2.0 corespunzătoare. Pentru început, graficul implementării prevedea o fază de brainstorming de o săptămână (finele lunii mai 2009), urmată de o fază de discuţii şi, în final, de formularea propunerilor.

În timpul fazei de brainstorming online, pe pagina internet "Open Government Dialogue" a fost dezbătută întrebarea, în ce mod poate fi consolidată democraţia şi cum poate fi îmbunătăţită eficienţa actului de guvernare prin mai multă transparenţă, participare şi colaborare. Pentru a vă forma o impresie cu privire la calitatea mesajelor, merită să vizitaţi acest site şi să parcurgeţi câteva posturi.

La începutul lunii iulie, o postare de pe Office of Science and Technology Policy Blog (OSTP) deschidea cea de-a doua etapă, cea a dezbaterilor. În prim plan se afla de pe acum efortul de a preciza şi concretiza ideile strânse în cadrul primei etape: "Now tell us your detailed suggestions". Această fază a fost de asemenea caracterizată de utilizarea unor instrumente Web 2.0 foarte elaborate. În acest mod, participanţilor la dezbaterea online li s-a facilitat punerea în context a mesajelor existente şi li s-a oferit posibilitatea de a adăuga mesaje, comentarii sau ratinguri (un exemplu puteţi găsi aici).



Agregarea propunerilor


În ceea ce priveşte conţinutul s-a procedat în felul următor: autorii blogului OSTP, care a avut rolul de a coordona întregul proces, au concentrat numeroasele mesaje din cadrul fazei de brainstorming în trei, patru blocuri tematice interconectate, pentru a da astfel o structură dezbaterii. În cadrul celei de-a treia şi ultimei etape, cea a elaborării şi formulării propunerilor concrete în vederea implementării iniţiativei Open Government, propunerile au fost încă o dată agregate cu ajutorului unui software specializat.



Open Government Directive




Un exemplu de transparență: Recovery.gov


La data de 8 decembrie 2009 a fost dată publicităţii așa numita Open Government Directive. În paralel au mai fost demarate multe alte proiecte, "ushering in a new era of open and accountable government meant to bridge the gap between the American people and their government", după cum este înscris pe siteul Open Government Initiative. Prin intermediul acestui site central, accesul la aceste proiecte este practic permanent. Obiectivul tuturor măsurilor este transparenţa, participarea şi cooperarea (collaboration).

Reprezentativă pentru numeroase alte măsuri este și pagina de internet Recovery.gov, foarte elocventă pentru modul de utilizare al noilor tehnologii în vederea facilitării unui acces rapid şi confortabil cetăţenilor către toate informaţiile relevante. În acest caz, se pot obţine în câteva secunde, prin intermediul unei hărţi interactive, informaţii cu privire la cheltuielile guvernamentale din cadrul programului de asistenţă de 800 miliarde de dolari dedicat proiectelor din întreaga țară și iniţiat după debutul crizei economice. "See where the money is going" este motoul acestei inițiative, ceea ce se reflectă, într-adevăr, până în cel mai mic detaliu – un grad mai mare de transparenţă nu este, pur și simplu, posibil.




Politica 2.0:
WikiLeaks




radical transparency







 



Sau poate că este? Aceasta pare să fie părerea echipei WikiLeaks, un cu totul alt exemplu de politică 2.0. Un grup restrâns de persoane, adunat în jurul lui Julian Assange, face furori pe scena politică mondială cu ajutorul unei aplicaţii Web 2.0 – mai precis, a unei pagini wiki. Esenţa disputei aprige dintre WikiLeaks, pe de o parte, şi în special SUA, de partea cealaltă, o constituie problema gradului suficient de transparenţă. În cadrul unui interviu acordat postului de televiziune CNN, Barack Obama a susținut că transparența trebuie să meargă doar până unde ar putea periclita siguranţa naţională sau cea a cetăţenilor.

Julian Assange urmăreşte, în schimb, principiul "radical transparency". Prin publicarea unor documente ale Ministerului de Externe şi a unor scrisori secrete (de exemplu despre războiul din Afganistan), WikiLeaks ridică un semn de întrebare asupra justeţii acţiunilor guvernamentale ținute sub tăcere. Argumentul central este următorul: deconspirarea acţiunilor guvernamentale nu poate şi nu trebuie controlată de guvern. WikiLeaks militează așadar pentru dezvăluirea completă a tuturor proceselor (militare, diplomatice etc.), în timp ce Open Government Directive a lui Barack Obama urmăreşte să permită cetăţenilor (doar) o mai mare participare şi cunoaştere, făcând publice în acest scop anumite informaţii, care înainte se supuneau legilor confidenţialităţii administrative.

Scopurile urmărite de cele două părţi sunt, la rândul lor, diferite. În timp ce guvernarea de tip open government urmăreşte să îmbunătăţească actul politic şi să-l facă mai comprehensibil, obiectivul WikiLeaks este acela de a dezvălui comportamentele greşite ale guvernelor şi ale organelor executive ale acestora. În acest demers, protecţia datelor, păstrarea secretelor de stat sau securitatea naţională joacă un rol secundar sau sunt chiar trecute complet cu vederea (mai multe informaţii pe această temă puteţi găsi într-un material de Chris Wohlwill pe blogul nostru "Educaţia politică şi Web 2.0". Expunerile noastre cu privire la WikiLeaks au la bază acest material).

Filmul de mai jos este prima din cele patru părţi a documentarului despre WikiLeaks. Documentarul intitulat "WikiRebels" are o durată de 60 de minute şi merită văzut:




Politica 2.0 şi guvernarea 2.0 se află încă la început de drum. Disputele precum cea cu privire la WikiLeaks ne vor mai însoţi o bună bucată de timp, înainte ca oportunitățile şi limitările noilor instrumente să transpară în mod evident. Nu putem decât spera ca ştiinţele politice să se ralieze dezbaterilor pe aceste teme, deoarece instrumentarul de care se folosesc va fi indispensabil pe viitor pentru a le ajuta să clasifice și analizeze cazurile care li se vor oferi.

Primii paşi ai administraţiei Obama în direcţia guvernării 2.0 oferă un material de studiu interesant. În cartea lor "Macrowikinomics. Rebooting Business and the World" (Penguin 2010), Don Tapscott şi Anthony Williams prezintă şi alte exemple din sfera politicii în era Web 2.0. Recomandăm această lucrare tuturor celor care doresc să aprofundeze această tematică. Alte recomandări literare privind politica 2.0 / guvernarea 2.0 puteţi găsi aici, iar privind Web 2.0 în general aici...

Următorul material video sintetizează în trei minute aspectele importante ale politicii 2.0:




[Autori: Dr. Ragnar Müller / Prof. Dr. Wolfgang Schumann]
 

 

Sus

Pagina de start D@dalos

Pagina de start în limba română

Site map

Contact

1998-2011 D@dalos - Educație politică, educație pentru democrație și drepturile omului, pedagogie pentru pace (un proiect al Pharos e.V.), Web: Agora