Greşeli în construcţia conceptului de securitate colectivă

"S-a spus de multe ori că cele două premise care stau la baza unui sistem colectiv de securitate - pe de o parte, acordul, şi pe de cealaltă forţarea întru supunere - se contrazic şi se exclud reciproc. Pentru că, dacă marile puteri sunt de acord, atunci forţa nu îşi mai are locul. Iar dacă acest sistem este folosit de marile puteri împotriva statelor mai mici, atunci el nu mai are cu nimic de a face cu securitatea colectivă, ci mai degrabă cu o dictatură al marilor puteri ... Iar dacă marile puteri nu sunt 'in concert', atunci măsurile de forţă nici nu mai sunt posibile, sistemul fiind incapabil să funcţioneze.

În fine, putem spune chiar că polarizarea sporită a sistemului de state de după 1946 a făcut ca sistemul colectiv de securitate, care nu poate funcţiona decât atunci când este dat un număr suficient de actori cât mai egali ca putere, să devină desuet, înainte să poată acţiona (...).

Cele două realizări ale conceptului de securitate colectivă, Uniunea Popoarelor şi Naţiunile Unite, arată încă o dată în mod clar că acesta nu poate avea succes la nivel global. Ghicim în acest concept doar faptul că presupune un consens, care însă nu poate exista în lume - cel puţin nu în perioada imediat următoare.

El apare regional, vezi Comunitatea Europeană. Aici nu există un astfel de sistem de securitate globală şi nici nu are nevoie de aşa ceva, pentru că această securitate există aici încă de multă vreme şi a fost completată de forme avansate de cooperare (...).

Dacă principiile procedurale ale securităţii colective s-au dovedit a fi inutilizabile pentru că apăreau mult prea devreme, nu înseamnă că acest lucru este valabil pentru întregul concept al Organizaţiei internaţionale (...). Naţiunile Unite, care au pus prin rezoluţia 'uniting for peace' din 1950 bazele securităţii colective pe un fundament mai larg, care includea şi Adunarea Generală, au renunţat la ea în 1956 în favoarea unui cu totul alt principiu, aşa numitul 'peace-keeping' ...

Importanţa acestui proces este covârşitoare. Transpare astfel pentru întâia oară faptul că funcţia strategică de pace a Organizaţiei internaţionale nu depindea de uzul colectiv de forţă, ci devenea cu atât mai puternică cu cât se îndepărta mai mult de acesta (...).

Dag Hammarskjöld a re-determinat în 1956 funcţia de menţinere a păcii pe baza principiului consensului şi al acordului. Trupele de menţinere a păcii ale Naţiunilor Unite nu puteau interveni decât atunci şi acolo unde părţile aflate în conflict îşi dădeau consimţământul. Aceste trupe nu erau menite să impună o soluţie concretă a conflictului, ci doar să împiedice actele de violenţă.

Acest obiectiv nu mai se afla aşadar pe orizontul celor pe care şi le propusese securitatea colectivă, el fiind dotat cu cu totul alte mijloace. S-a renunţat la principiul alocării vinei şi la aplicarea de sancţiuni; intervenţiile nu se mai puteau face decât pe baza acordului părţilor aflate în conflict (...).

Prin toate acestea, Hammarskjöld a făcut mai mult decât să aducă Organizaţiei Naţiunilor Unite primele sale succese de durată în domeniul menţinerii păcii (oricât de modeste ar părea aceste succese astăzi); el a dus Organizaţia şi către o înţelegere nouă şi mai potrivită a posibilităţilor şi capacităţilor ei reale în domeniul securităţii."

[din: Ernst-Otto Czempiel, Friedensstrategien. Systemwandel durch Internationale Organisationen, Demokratisierung und Wirtschaft, Paderborn ş.a. 1986, p. 96-98]