|
| |
Consiliul de Securitate al Naţiunilor
Unite
Consiliul de Securitate este cel mai puternic organ
principal al Organizaţiei. Conform Cartei
ONU (Articolul 24), acesta poartă răspunderea principală
pentru îndeplinirea obiectivului central al Organizaţiei [vezi
Cursul 1], menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.
Competenţele ce revin Consiliului de Securitate l-au transformat într-un
for unic în sfera politicii internaţionale.
Aşa cum putem constata din
schema de mai sus, Consiliul de Securitate al ONU este compus din 15 state
membre, cinci dintre acestea - China, Franţa, Marea Britanie, Rusia şi
SUA - ocupând o poziţie privilegiată, de membri permanenţi.
Ceilalţi zece membri ne-permanenţi sunt numiţi de către Adunarea
Generală pe o perioadă de doi ani. Procedura este de aşa
natură, încât în fiecare an să fie numiţi cinci membri
ne-permanenţi, astfel încât alcătuirea Consiliului de Securitate să
fie în fiecare an alta.
În decursul
timpului s-a cristalizat o formulă de calculare a alcătuirii pe
regiuni a Consiliului, formulă care avea să asigure faptul că
toate regiunile (şi interesele) lumii vor fi mereu reprezentate în
Consiliul de Securitate.
Consiliul de Securitate se poate întruni oricând, membrii săi fiind
reprezentaţi permanent la sediul de la New
York. Preşedinţia Consiliului, care se schimbă lunar, poate
convoca şedinţe în orice moment. Convocarea se face pe baza
cerinţei unui membru al Consiliului sau a unui stat membru, a Adunării
Generale sau a Secretarului General al ONU. Consiliul de Securitate
trebuie să se întrunească, conform prevederilor statutare, la
cel puţin 14 zile, în practică însă acesta se întruneşte
aproape zilnic, deseori chiar de mai multe ori într-o singură zi. |
|
Alcătuirea
pe regiuni şi ocuparea poziţiilor nepermanente din
Consiliul de Securitate:
 | 3 state
africane |
| 2 state
asiatice |
| 2 state
din America Latină |
| 2 state
din Europa occidentală şi alte state |
| 1 stat
din Europa de Est |
|
|
Hotărârile în probleme
procedurale sunt luate atunci când nouă membri se declară de acord.
În toate celelalte probleme, toţi membri permanenţi trebuie să
îşi dea acordul. China, Franţa, Marea Britanie, Rusia şi SUA au drept
de veto. Această poziţie privilegiată a celor cinci membri
permanenţi reprezintă particularitatea centrală a sistemului ONU,
care reuneşte diverse principii de bază: pe de o parte, egalitatea
statelor suverane în cadrul Adunării Generale ("o ţară - un
vot"), pe de cealaltă, cinci state care constituie un for director,
similar constelaţiei marilor puteri europene din secolul al XIX-lea.
La fel ca şi celelalte organe principale, Consiliul de Securitate poate
forma organe conexe. Printre acestea se numără, pe lângă diverse
comitete, şi nenumăratele misiuni de menţinere a păcii [vezi
Cronologia de la Cursul 2] şi cele două Tribunale penale pentru
Rwanda şi fosta Iugoslavie.
Competenţe extinse
Conform Articolului 24 al Cartei ONU,
"pentru a asigura acţiunea
rapidă şi eficace a Organizaţiei,
membrii săi conferă Consiliului de Securitate răspunderea
principală pentru menţinerea păcii şi securităţii
internaţionale şi recunosc că, îndeplinindu-şi îndatoririle
impuse de această răspundere, Consiliul de Securitate acţionează
în numele lor." Cum arată aceste competenţe extinse vedem mai
jos:
Consiliul de Securitate "poate ..., în cadrul rezolvării paşnice
a diferendelor (Capitolul VI din Cartă), ancheta orice situaţie (Art. 34)
şi să recomande, în orice stadiu al unui diferend, procedurile sau
metodele de aplanare corespunzătoare (Art. 36 şi urm.). Capitolul VI
prevede că rolul Consiliului de Securitate este unul de consultanţă,
respectiv de moderare. În schimb, în Capitolul VII al Cartei este reglementat
uzul de forţă. Conform
Art. 39, Consiliul de Securitate va constata dacă o situaţie reprezintă
o ameninţare împotriva păcii sau o încălcare a acesteia,
respectiv dacă ea este un act de agresiune.
În cazul în care Consiliul de Securitate consideră că o situaţie
a degenerat în acest fel, el poate formula recomandări corespunzătoare
pentru a pune capăt acesteia. El poate lua şi măsuri pentru
aplicarea forţată a hotărârilor sale. Art. 41 prevede astfel
unele sancţiuni ne-militare - mai ales economice, Art. 42, în schimb, măsuri
militare în vederea restabilirii păcii (...).
Conform Art. 25, toate statele membre ale ONU trebuie să adopte şi să
aplice hotărârile Consiliului de Securitate. Poziţia privilegiată
a Consiliului de Securitate rezultă în plus şi din competenţele pe care le
deţine în cadrul Organizaţiei. Consiliul îşi dă bunăoară
votul înainte să fie luate anumite decizii importante (mai ales ale Adunării
Generale). Acest lucru este valabil mai ales în cazul acceptării şi
excluderii de membri, precum şi în cel al numirii Secretarului General
şi a judecătorilor din cadrul Curţii Internaţionale de Justiţie."
[din: Sven Gareis/Johannes
Varwick, Die Vereinten Nationen. Aufgaben, Instrumente und Reformen;
Bundeszentrale für politische Bildung Schriftenreihe Band 403, Bonn 2003, p.
51-52]
Alte pagini cu privire la
organele principale ale ONU:
[Autor: Ragnar Müller]
[începutul
paginii]
|
