|
| |
Istoria Naţiunilor Unite (III):
Naţiunile Unite după Războiul Rece
(1989-2004)
Evenimentele epocale din anii 1989/90 "au adus Naţiunile Unite, după
decenii de paralizie, din nou în centrul politicii internaţionale.
Consiliul de
Securitate... a dobândit o capacitate de decizie şi acţiune
necunoscută până atunci" (Gareis/Varwick). Iniţiativa a
fost luată de Uniunea Sovietică, aşa cum vom vedea în textul lui Helmut Volger
de mai jos:
"Până la sfârşitul anilor optzeci, posibilităţile Naţiunilor
Unite - şi mai ales cele în domeniul menţinerii păcii şi a
soluţionării conflictelor - fuseseră relativ limitate, pentru că
organul decizional al ONU, Consiliul de Securitate, fusese practic în
imposibilitate de a lucra din pricina deficitului de colaborare dintre
super-puterile SUA şi URSS. Chiar dacă după criza din Cuba, cele
două mari puteri reuşiseră să coopereze într-o mică măsură,
această cooperare a fost mereu întreruptă de tot felul de alte
probleme.
De exemplu, Consiliul de Securitate nu a fost în stare să medieze în mod
eficient în conflictul din Afganistan sau în Războiul din Golf între
Irak şi Iran, pentru că în cele două conflicte erau implicate
ambele mari puteri: în conflictul din Afganistan, URSS-ul era agresorul iar
SUA, ţara care livra arme grupărilor de rezistenţă afgane,
iar în războiul dintre Iran şi Irak, cele două state erau în
egală măsură furnizori de armament.
 |
De abia modificarea
radicală a cursului politicii ONU faţă de URSS în contextul
apariţiei noului concept de politică externă a lui Gorbaciov,
la care s-a răspuns după o iniţială ezitare, a făcut
posibilă şi o schimbare fundamentală a activităţilor
Naţiunilor Unite (...). Cea mai puternică expresie a noului curs
politic al URSS s-a regăsit într-un discurs ţinut de Gorbaciov la
7 decembrie 1988 în faţa Adunării
Generale a ONU (...). El s-a pronunţat în favoarea unei consolidări
a ONU, subliniind noile provocări şi posibilităţi."
[din: Helmut Volger, Zur Geschichte der
Vereinten Nationen; în: Aus Politik und Zeitgeschichte 42/1995, Bundeszentrale
für politische Bildung Bonn, p. 9]
După ezitările iniţiale ale SUA conduse de Reagan, cooperarea
a devenit intensă - mai ales după ce George Bush a devenit preşedinte: "Numărul
veto-urilor a devenit nul, iar cel al rezoluţiilor şi al măsurilor
adoptate în consens au cunoscut o creştere explozivă" (Gareis/Varwick).
Primul Război din Golf dintre Iran şi Irak a luat sfârşit,
la fel şi conflictul din Afganistan.
În ambele zone de conflict au fost trimise misiuni de menţinere a păcii,
misiuni care între timp deveniseră extrem de numeroase: Căştile
Albastre s-au transformat dintr-o apariţie marginală în politica
internaţională într-un instrument central al acesteia. În 1988
ele au primit Premiul Nobel pentru Pace. În plus au mai fost mediate cu
succes şi conflictele din Angola, Namibia, Cambogia şi vestul
Saharei. Aşa cum se întâmplase şi în etapa
de constituire a Naţiunilor Unite, optimismul părea să nu
mai aibă limite. George Bush vorbea despre o "new world order",
în care Naţiunilor Unite le revenea un rol însemnat.
"Atacul Irakului asupra Kuweitului a năruit speranţele despre
o lume lipsită de războaie interstatale, iar destrămarea
conflictuală a unor state din Africa (Somalia) şi Europa (Iugoslavia)
a adus Organizaţia în faţa unor provocări cu totul noi. Naţiunile
Unite s-au văzut astfel confruntate din ce în ce mai mult cu diferende
intra-statale. |
Extinderea treptată a
competenţelor Consiliului de Securitate asupra unor procese, care cu doar
puţini ani înainte ar fi căzut sub incidenţa prevederilor Cartei
care interziceau implicarea ONU, a fost urmarea şi în acelaşi timp
şi premisa pentru crearea unei noi generaţii de misiuni de menţinere
a păcii (...). Între anii 1988 şi 1992 au fost ... constituite 14 noi
misiuni, mai multe decât în toate cele patru decenii de existenţă a
Organizaţiei (...). Doar în anul 1993 au existat şase intervenţii
de menţinere a păcii şi, în ciuda unui moratoriu de la mijlocul
anilor 90, numărul misiunilor ONU de menţinere a păcii a crescut până
în 2001 la 54."
[din: Sven Gareis/Johannes
Varwick, Die Vereinten Nationen. Aufgaben, Instrumente und Reformen;
Bundeszentrale für politische Bildung Schriftenreihe Band 403, Bonn 2003, p. 125]
Conferinţele mondiale din anii 90
 |
"Dacă Naţiunile
Unite s-au confruntat în mod repetat cu eşecul, pe parcursul anilor şaptezeci şi optzeci - mai ales
din pricina reticenţei ţărilor industrializate faţă
de programele umanitare costisitoare şi faţă de cererea de
restructurare a sistemului economic mondial [vezi
fragmentul precedent] - în încercarea de a rezolva întrucâtva
problemele economice, sociale, ecologice şi umanitare din cadrul multor
state membre, în anii 90 ONU a încercat să găsească, prin
intermediul unor conferinţe intensive concepte de soluţionare
pentru problemele globale ce deveneau tot mai acute (...) [o prezentare a
conferinţelor mondiale mai importante se găseşte în
complexul
tematic "Globalizare"].
Aceste conferinţe au repurtat atât succese cât şi eşecuri.
Unul dintre cele mai importante succese a fost considerat a fi fost
participarea sporită a ONG-urilor, prezenţa puternică a
politicienilor de vârf din statele membre şi ecoul larg pe care l-au
avut aceste conferinţe în mass-media. Au fost înregistrate şi
unele succese parţiale, în ceea ce privea acordurile de drept internaţional,
de regulă lucrurile au rămas însă la stadiul de declaraţii
de intenţii şi programe de acţiune; la
Conferinţa de la Rio privind mediul au fost adoptate două convenţii-cadru
cu privire la protecţia speciilor şi a climei, care necesită
însă, pentru a deveni eficiente, unele precizări de conţinut
care vor fi stabilite cu ocazia unor alte conferinţe."
[din: Helmut Volger, Zur Geschichte der
Vereinten Nationen; în: Aus Politik und Zeitgeschichte 42/1995, Bundeszentrale
für politische Bildung Bonn, p. 11]
În ciuda lipsei caracterului obligatoriu al multor declaraţii
privind problemele mondiale, Naţiunile Unite s-au impus ca un for
permanent de soluţionare al problemelor globale. În toate
conceptele
de Global Governance ONU joacă un rol central, fiind până
acum unica Organizaţie globală. Dificultatea principală cu
care se confruntă forurile politice care doresc să se ocupe cu
globalizarea problemelor constă în organizarea unei guvernări
eficiente şi democratice totodată, dincolo de statul naţional.
Una dintre cele mai importante probleme din ştiinţele politice rămâne
în continuare găsirea unor modele inovatoare în acest sens. |
Bilanţ în domeniul
"menţinerea păcii"
Şi pentru această etapă din dezvoltarea Naţiunilor Unite,
bilanţul este unul amestecat în ceea ce priveşte misiunea principală
- menţinerea păcii şi a securităţii internaţionale.
Succeselor iniţiale amintite mai sus - şi mai ales succesul operaţiunii
din Namibia când această ţară şi-a dobândit autonomia - li
se opun eşecuri de proporţii, vezi mai ales cele din Somalia şi
Bosnia, care au adus mari stricăciuni imaginii Organizaţiei.
La fel ca în misiunea din Congo din 1960 [vezi
capitolul precedent], Căştile Albastre au fost însărcinate
din ce în ce mai mult cu activităţi pentru care nu fuseseră
create şi pe care, din această cauză, nici nu au putut să le
ducă la bun sfârşit: "Dacă misiunile clasice de menţinere
a păcii ... au însemnat în primul rând îndeplinirea funcţiei de
tampon între părţile - de obicei statale - aflate în conflict,
mandatele din 'Generaţia a Doua' au fost marcate de un spectru din ce în
ce mai larg de sarcini.
Ajutor pentru statele aflate în proces de tranziţie sau de conciliere naţională,
susţinerea proceselor de consolidare a democraţiei, dezarmarea şi
reintegrarea armatelor implicate în războaiele civile, repatrierea refugiaţilor
şi, în fine, preluarea temporară a competenţelor semi-autoritare
pentru o întreagă ţară s-au numărat printre noile atribuţii
ale misiunilor de menţinere a păcii."
[din: Sven Gareis/Johannes
Varwick, Die Vereinten Nationen. Aufgaben, Instrumente und Reformen;
Bundeszentrale für politische Bildung Schriftenreihe Band 403, Bonn 2003, p. 127]
Astfel de misiuni din cea de-a doua generaţie nu au fost întreprinse doar
în Namibia, ci cu un oarecare succes şi în Nicaragua, El Salvador, la
graniţa cu Irakul a Kuweitului, după eliberarea acestuia - acţiune
mandatată de Consiliul de Securitate, şi în Cambogia, unde, în cea
mai mare şi mai costisitoare misiune de până la acea vreme, a fost
constituită o administraţie provizorie completă. Aceste intervenţii
au avut în comun faptul că urmau tradiţia acţiunilor de
"peacekeeping" clasic, având loc nu î, ci după
epuizarea conflictelor armate, aşa cum o arată şi următorul
text:
"Dezvoltarea doctrinei de 'peacekeeping' în 'a doua generaţie' a fost
mai degrabă de natură graduală, misiunile având loc în situaţii Post-Conflict,
adică în contexte mai degrabă paşnice şi pornind de la
premisa existenţei unor acorduri prealabile de pace, respectiv a unui
consens între părţile aflate în conflict. Unele intervenţii de
menţinere a păcii de după 1992 au intrat însă în conflict
cu principiile fundamentale ale conceptului Căştilor Albastre (...).
Prin UNOSOM II, trupele de menţinere a păcii au primit, în Somalia,
pentru prima oară după intervenţia din Congo, un mandat care le
permitea uzul de arme. Totuşi, această primă intervenţie
umanitară a Naţiunilor Unite şi-a ratat ... scopul de dezarmare a
miliţiilor de clan combatante şi de a acorda asistenţă
umanitară de durată populaţiei. Căştile Albastre au
renunţat, în urma morţii a 24 de soldaţi pachistanezi, la
neutralitate, devenind ele însele parte din conflict (...). UNOSOM II a eşuat
nu în ultimul rând din pricina următorului paradox fundamental: în loc să
menţină o pace negociată de părţi, ele trebuiau să
le forţeze pe acestea să negocieze, devenind parte conflictuală
şi înregistrând pierderi semnificative.
Intervenţiile UNPROFOR din fosta Iugoslavie au fost şi
ele la început marcate de încercarea de a practica o formă clasică
de "peacekeeping". S-a dovedit însă rapid cât de insuficient
poate deveni un instrument probat într-un context pentru care nu a fost creat.
Căştile Albastre au fost dislocate fără să existe baza
unui acord între părţi. Misiunea începută în 1992 în Croaţia
s-a extins din 1993 în Bosnia-Herţegovina, printr-o lărgire a
mandatului, ... devenind o intervenţie menită să protejeze populaţia
civilă faţă de încălcările masive ale drepturilor
omului.
[Boutros Boutros-Ghali,
Secretar General ONU
1991-1996] |
Secretarul General
susţinuse în nenumărate rânduri ca trupele de menţinere a păcii
să nu primească sarcini nepotrivite. Extinderea succesivă a
mandatului UNPROFOR, realizată sub presiunea evenimentelor, nu s-a regăsit
însă în logistica militară pusă a dispoziţie şi
în clarificarea "regulilor de joc" ale intervenţiei ...
Căştile Albastre au fost luate ostatice în mai multe rânduri ...
ajungând în poziţiile dintre fronturi, despre care deseori nici măcar
nu se ştia dacă sunt compuse din forţe combatante
reglementare sau din aşa numiţi warlords (...).
Misiunile eşuate din Somalia şi din fosta Iugoslavie simbolizează
începutul crizei "peacekeeping-ului" ONU. Experienţele înregistrate
de "peacekeeping-ul" din "a treia generaţie", pe al
cărei parcurs mandatele Căştilor Albastre au fost extinse,
incluzând forţa şi acţiunile militare, au avut rezultate
ambivalente. Imaginile răspândite în întreaga lume care înfăţişau
soldaţi americani ucişi în
Somalia sau trupe ONU luate ostatice în Bosnia-Herţegovina au făcut
ca multe state să refuze să-şi trimită soldaţii în
misiunile dificile.
|
 |
Ocuparea zonei de
protecţie ONU
Srebrenica de către sârbii bosniaci în iulie 1995 (acţiune în care
cel puţin 7.000 de bosniaci, care se bazaseră în zadar pe protecţia
Naţiunilor Unite, au fost ucişi) a devenit sinonim cu eşecul
ONU în situaţii conflictuale concrete."
[din: Sven Gareis/Johannes
Varwick, Die Vereinten Nationen. Aufgaben, Instrumente und Reformen;
Bundeszentrale für politische Bildung Schriftenreihe Band 403, Bonn 2003, p. 128-130]
În Rwanda, în ciuda prezenţei misiunii ONU de menţinere a păcii,
au fost ucişi peste 800.000 de oameni înainte ca statele să cadă
de acord asupra unei intervenţii militare. "Din cauza acestor eşecuri,
ONU a căpătat în opinia publică o imagine proastă, apărând
ca un element inofensiv şi incapabil" (Gareis/Varwick). A devenit
astfel clar că misiunile de menţinere a păcii de tip nou
aveau nevoie de un concept cu totul inovator. Pe scurt,
Gareis şi Varwick au concluzionat după cu urmează: "Chiar
dacă bilanţul misiunilor ONU de menţinere a păcii nu
este în nici un caz exclusiv negativ, Organizaţia ajunsese pe
parcursul anilor 90 în ceea ce priveşte domeniul propriu de competenţă
într-o situaţie de criză profundă."
[din: Sven Gareis/Johannes
Varwick, Die Vereinten Nationen. Aufgaben, Instrumente und Reformen;
Bundeszentrale für politische Bildung Schriftenreihe Band 403, Bonn 2003, p. 131] |
În ciuda strădaniilor
intensificate de reformare şi a unor concepte inovatoare (vezi mai ales "Agenda
pentru Pace" a lui Boutros-Ghali), această criză a făcut
până la urmă ca centrul de greutate să se concentreze în cazul
misiunilor de menţinere a păcii iniţiate de Naţiunile Unite
şi de Consiliul de Securitate al acestei Organizaţii asupra unor
acorduri regionale şi între grupe de state. Această tendinţă
a devenit foarte clară în războiul din Kosovo şi s-a amplificat
în "Războiul împotriva terorismului" dus de SUA. Astfel însă
nu doar Organizaţia se află în pericol, ci şi ideea de bază
a răspunderii colective a tuturor statelor în ceea ce priveşte pacea,
aşa cum o subliniază şi următorul bilanţ realizat de Gareis
şi Varwick:
"Pretenţia Naţiunilor Unite de a construi un sistem global de menţinere
a păcii, cu competenţe cuprinzătoare şi pretenţii
legitime de urmare internaţională a normelor şi regulilor sale
ancorate în Cartă au fost puse sub semnul întrebării. S-au făcut
auzite reproşuri ..., conform cărora naţiunile industrializate ar
instrumentaliza Naţiunile Unite în mod selectiv pentru a-şi impune
propriile interese. Naţiunile Unite sunt astfel ameninţate să fie
marginalizate în domeniul sarcinilor centrale pentru a căror realizare au
fost create în 1945.
Îngrijorarea exprimată nu vizează însă numai potenţialul
sfârşit al unei organizaţii internaţionale. Mai mult, aici este
vorba despre întrebarea fundamentală dacă problemele păcii
mondiale şi ale securităţii internaţionale vor mai rămâne
şi pe viitor în răspunderea unui sistem colectiv de menţinere a
păcii sau dacă acestea vor fi trecute la nivelul statelor, respectiv a
sistemelor de alianţe regionale (...).
Dacă această variantă a ar rămâne la latitudinea exclusivă
a statelor, s-ar ajunge - mai devreme sau mai târziu - la o întoarcere de la
ordinea de drept internaţională care s-a dezvoltat de la sfârşitul
celui de-al Doilea Război Mondial şi asupra a cărei necesitate
există totuşi, în ciuda oricărei fragilităţi, un
consens larg între state."
[din: Sven Gareis/Johannes
Varwick, Die Vereinten Nationen. Aufgaben, Instrumente und Reformen;
Bundeszentrale für politische Bildung Schriftenreihe Band 403, Bonn 2003, p. 132]
[Autor: Ragnar Müller]
[începutul
paginii]
|
