Istoria Naţiunilor Unite (II):
Aşteptările uriaşe care au însoţit constituirea Organizaţiei mondiale s-au năruit în curând. Conflictul est-vest care a apărut cel mai târziu în 1947 a îngreunat desfăşurarea unor activităţi constructive în cadrul forurilor ONU în primele decenii de existenţă ale Organizaţiei:

"Acordul dintre marile puteri care se aflau în aceeaşi tabără pe timpul celui de-al Doilea Război Modial s-a evaporat încă de la împărţirea câştigurilor - şi astfel s-a evaporat şi speranţa de a crea 'o lume nouă', pe care ONU urma să o reprezinte şi apare la nivel instituţional. Dacă Naţiunile Unite reuşiseră să repurteze unele succese până în 1947, printre altele retragerea Uniunii Sovietice de pe teritoriul Iranului, reglementarea problemei Trieste-ului şi retragerea trupelor franco-britanice din Liban şi Siria, fosta asociere armată dintre puterile occidentale şi Uniunea Sovietică a degenerat cel mai târziu în 1947 într-un conflict care a durat, după cum se ştie, 40 de ani şi care a marcat relaţiile internaţionale şi activităţile Naţiunilor Unite.

Conflictele ideologice şi de putere politică dintre cele două blocuri ... au dominat din acest moment dezbaterile şi negocierile din toate forurile ONU şi, evident, mai ales în cadrul Consiliului de Securitate. Funcţia de menţinere a păcii a Organizaţiei a fost practic desfiinţată, ba mai mult: 'marile puteri iubitoare de pace', care, conform statutului, purtau răspunderea principală pentru pace, au comis în curând, în lupta pentru dobândirea sferelor de influenţă în lumea a treia, cele mai periculoase acte de încălcare a păcii."

[din: Günther Unser/Michaela Wimmer, Die Vereinten Nationen. Zwischen Anspruch und Wirklichkeit, Bundeszentrale für politische Bildung, Bonn 1995, p. 37]

Blocada Consiliului de Securitate creată de Războiul Rece nu trebuie să ne facă să credem că primele patru decenii ar fi fost timp pierdut pentru ONU, istoria acestei Organizaţii începând de abia odată cu răsturnarea de situaţie din anii 1989/90. O asemenea apreciere ar trece cu vederea unele realizări ale Organizaţiei mondiale precum cele din domeniul protecţiei drepturilor omului, a dezvoltării drepturilor popoarelor sau al decolonizării. Cu toate că Capitolul VII al Cartei ONU, sâmburele sistemului colectiv de securitate nu a putut fi transpus în realitate, Organizaţia a găsit alte domenii asupra cărora să-şi concentreze activitatea. În ciuda - sau tocmai datorită - blocadei, Organizaţia a reuşit să repurteze succese notabile în anumite domenii, care au făcut astăzi ca ONU să fie recunoscut ca un for al problemelor globale.

După moartea lui Stalin, în anul 1953, relaxarea relativă ce a urmat în relaţiile dintre cele două blocuri ("coexistenţă paşnică") a însemnat şi pentru Naţiunile Unite o relaxare a condiţiilor de lucru. După ani de zile în care nu au mai fost primit nici un stat în rândurile Organizaţiei, în 1955 au aderat 16 noi state. Statele din blocul de est au început să participe la unele programe umanitare şi organizaţii speciale ale ONU finanţate pe bază de donaţii. Acestea erau aceleaşi pe care aceste state le boicotaseră în primii ani. În 1953, suedezul Dag Hammarskjöld a fost ales Secretar General al ONU, acesta fiind considerat până astăzi cel mai bun Secretar General pe care l-a avut vreodată Organizaţia.

Şi pentru că aceste intervenţii de menţinere a păcii iniţiate de Naţiunile Unite nu sunt posibile decât cu acordul părţilor aflate în conflict şi pentru că soldaţii ONU nu pot face uz de arme decât pentru auto-apărare, aceste operaţiuni au putut căpăta acordul majorităţii mai degrabă decât acţiunile militare ale ONU."

[din: Günther Unser/Michaela Wimmer, Die Vereinten Nationen. Zwischen Anspruch und Wirklichkeit, Bundeszentrale für politische Bildung, Bonn 1995, p. 45]

Motivul pentru prima "intervenţie a Căştilor Albastre" a fost criza din Suez din anul 1956. Aici trupele ONU au avut rol de tampon între cele două părţi conflictuale. Au urmat mai apoi şi alte intervenţii, sarcinile Căştilor Albastre fiind extinse în mod continuu. O prezentare a misiunilor de menţinere a păcii, al căror numără a crescut exponenţial după sfârşitul Războiului Rece [vezi următorul capitol din cadrul acestui curs], se află la capitolul Cronologie.

De la mijlocul anilor 50, decolonizarea s-a aflat în centrul activităţilor ONU. După ce calea spre independenţă a coloniilor fusese marcat la început de lupte sângeroase (de eliberare), acest proces a putut fi deviat - nu în ultimul rând mulţumită Naţiunilor Unite -, pe o pistă ordonată şi paşnică.

"Procesul de decolonizare a avut efecte substanţiale şi la nivelul Naţiunilor Unite: statele proaspăt devenite independente au aderat la Organizaţie, astfel încât numărul membrilor acesteia s-a îmbogăţit doar între 1955 şi 1962 cu 50 noi state. În 1965, 118 de state făceau deja parte din Naţiunile Unite, iar distribuţia geografică a membrilor s-a schimbat şi ea în mod fundamental. Dacă în 1945 făceau parte din ONU aproape numai state nord- şi sud-americane şi state europene, în decursul valului de decolonizare s-au adăugat mai ales state asiatice şi africane, ulterior şi state din spaţiun oceanic şi caraibean. Astfel, ONU s-a dezvoltat dintr-un for care fusese alcătuit iniţial mai ales din foştii aliaţi din cel de-al Doilea Război Mondial, într-o adevărată organizaţie mondială."

[din: Günther Unser/Michaela Wimmer, Die Vereinten Nationen. Zwischen Anspruch und Wirklichkeit, Bundeszentrale für politische Bildung, Bonn 1995, p. 51-53]

Structura Naţiunilor Unite s-a schimbat astfel într-un mod fundamental. Din cele trei domenii de activitate [vezi cursul 1], domeniul iniţial central - menţinerea păcii - şi-a pierdut din importanţă, mai ales dacă ne gândim şi la faptul că Consiliul de Securitate nu fusese funcţional decât într-o foarte mică măsură din pricina dreptului de veto deţinut de adversarii din Războiul Rece. Astfel, domeniul "dezvoltare economică şi socială" s-a impus în prim-plan.

Majoritare în Adunarea Generală, ţările în curs de dezvoltare au pus bazele UNCTAD (Congresul Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare), o contragreutate la organizaţiile Bretton Woods Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional, în care numărul de voturi era măsurat după dimensiunile capitalului şi care excludea astfel practic statele mai sărace.

În 1966, două instituţii pre-existente - programul tehnic de stimulare a dezvoltării EPTA şi Fondul Special SF instituit în 1959 - au fost contopite într-un singur program de dezvoltare al ONU numit UNDP. Conflictul est-vest era în continuare puternic, îngreunând activităţile ONU, acestuia i s-a adăugat şi Conflictul n.

"Statele occidentale aveau o atitudine de respingere din ce în ce mai acută în ceea ce privea majoritatea automată de două treimi deţinută de statele din lumea a treia. Ţările în curs de dezvoltare se plângeau de 'ignoranţa minorităţii' în ceea ce privea problemele cu care se confrunta marea masă a oamenilor de pe Pământ. Ţările industrializate şi mai ales SUA - de departe cel mai mare contribuabil al ONU -, se plângeau în schimb de 'tirania majorităţii' constituite din statele din lumea a treia în cadrul organelor ONU ... Şi pentru că ţările în curs de dezvoltare contribuiau cu mai puţin de trei procente la bugetul Organizaţiei, americanii erau din ce în ce mai puţin dispuşi să accepte recomandările şi hotărârile acestora în chestiunile mai importante, inclusiv în ceea ce privea bugetul ONU."

[din: Günther Unser/Michaela Wimmer, Die Vereinten Nationen. Zwischen Anspruch und Wirklichkeit, Bundeszentrale für politische Bildung, Bonn 1995, p. 67-69]

Şi pentru că Declaraţia privind reforma ordinii economice mondiale fusese acceptată de toate statele membre - chiar şi de ţările industrializate din Occident -, statele din lumea a treia aveau temei să creadă că implementarea rapidă a reformelor va fi încununată de succes. Totuşi aceste state nu au reuşit în anii ce au urmat, să impună modificări decisive în structura comerţului internaţional la conferinţele privind comerţul mondial UNCTAD şi la negocierile de la Banca Mondială, de la Fondul Monetar Internaţional sau în Acordul General privind Tarifele şi Comerţul (GATT), iar aceasta, din pricina rezistenţei vehemente a ţărilor industrializate exprimate de altfel într-o manieră extrem de diplomatică. Conferinţa UNCTAD din 1983 de la Belgrad a dovedit în fine ... eşecul strădaniilor lumii a treia de a crea o 'Nouă Ordine Economică Mondială', fapt care a avut consecinţe dezastruoase pentru condiţiile de viaţă ale majorităţii oamenilor ce locuiau în statele din lumea a treia."

[din: Helmut Volger, Zur Geschichte der Vereinten Nationen; în Aus Politik und Zeitgeschichte 42/1995, Bundeszentrale für politische Bildung Bonn, p. 7-8]

Aceste probleme au rămas până astăzi nerezolvate. Mai mult, ele au devenit mai acute în ultimile decenii din pricina proceselor cunoscute la modul general sub numele de "globalizare" [mai multe informaţii în acest sens se află în cadrul complexului tematic "Globalizare" de pe serverul D@dalos].

Bilanţ în domeniul menţinerii păcii

Bilanţul în ceea ce priveşte sarcina principală a Naţiunilor Unite, menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, este, pentru primele decenii, ambivalent. În timp ce în criza de la Berlin, din Suez şi din Cuba putem spune că Organizaţia şi-a îndeplinit misiunea, în Congo ea a fost suprasolicitată, fapt care a prefigurat problemele ce aveau să fie întâmpinate în cadrul misiunilor de menţinere a păcii de mai târziu [o prezentare cronologică a tuturor misiunilor de menţinere a păcii se găseşte pe pagina Cronologie].

Criza de la Berlin: Naţiunile Unite ca for de negociere

"În cazul blocadei de la Berlin, pusă pe ordinea de zi a Consiliului de Securitate de la sfârşitul lunii septembrie 1948 la cererea puterilor occidentale, URSS a reuşit să împiedice adoptarea unor rezoluţii, cu toate acestea, în cele ce au urmat, Naţiunile Unite au reuşit să-şi impună activităţile diplomatice. În octombrie 1948, Secretarul General ONU Lie a iniţiat, la rugămintea delegatului ONU american Jessup şi prin intermediul colegilor săi Sobolew (URSS) şi Feller (SUA), contacte cu vice-ministrul de externe sovietic Wyschinskij; această tentativă de negociere nu a avut însă succes.

Când preşedintele SUA Truman s-a decis, la 31 ianuarie 1949 să răspundă la propunerea indirectă de începere a negocierilor sugerată de Stalin într-un interviu dat unei agenţii de presă americane, SUA au ales Naţiunile Unite pentru a intermedia aceste discuţii secrete: delegatul american la ONU Jessup a avut întâlniri repetate cu delegatul sovietic la ONU, Malik, negociind cu acesta condiţiile de încheiere a blocadei. În ciuda faptului că acţiunile Consiliului de Securitate erau blocate prin veto, Naţiunile Unite s-au distins în conflictul de la Berlin ca un adevărat instrument de aplanare a conflictelor."

[din: Helmut Volger, Zur Geschichte der Vereinten Nationen; în Aus Politik und Zeitgeschichte 42/1995, Bundeszentrale für politische Bildung Bonn, p. 4]

Sistemul colectiv de securitate: idei şi probleme fundamentale

Criza de la Berlin a arătat că funcţiile importante deţinute de Naţiunile Unite se află la un nivel inferior misiunilor "spectaculoase" de menţinere a păcii. Ele s-au făcut remarcate ca un for pentru discuţii mai ales pe timp de criză, atunci când lipsa canalelor de negociere pot duce la escaladarea conflictelor. Bineînţeles că acest lucru nu este suficient pentru un sistem colectiv de securitate funcţional, al cărui simplă idee de bază constă în faptul că un potenţial agresor s-ar putea vedea pus faţă în faţă cu un front compact compus din toţi membri, fapt care (în caz ideal) l-ar face să renunţe încă de la început la ideea de agresiune. Dacă acesta s-ar decide totuşi să atace, statul atacat ar urma să fie apărat de toţi membrii sistemului.

Un asemenea sistem nu a funcţionat niciodată (până acum), iar criticii spun că nici nu ar putea funcţiona din pricina unor factori structurali, aşa cum o arată şi istoria Naţiunilor Unite. Pentru că acesta nu ar fi utilizat (atunci când membrii mai importanţi ar cădea de acord) sau pur şi simplu nu ar funcţiona (atunci când aceştia nu ar cădea de acord).

În ciuda tuturor acestor fapte, în 1950, în urma atacului Coreei de Nord asupra Coreei de Sud, a fost întreprinsă o acţiune militară sub conducerea SUA, care avea acordul explicit al Consiliului de Securitate. Acesta a fost însă un caz special, pentru că rezoluţia în acest sens a putut fi adoptată în Consiliul de Securitate doar pentru că Uniunea Sovietică lipsea de la şedinţele Consiliului (ca protest faţă de faptul că Republica Populară Chineză nu fusese acceptată în Naţiunile Unite în locul Taiwanului).

Criza din Suez: "Inventarea" trupelor de menţinere a păcii

"O probă importantă de confirmare a sistemului de menţinere a păcii în cadrul Naţiunilor Unite a fost conflictul din Suez din 1956: pe de o parte, Naţiunile Unite au reuşit să îşi păstreze capacitatea de acţiune în ciuda participării directe la acest conflict a doi dintre membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate - Marea Britanie şi Franţa -, şi asta pentru că SUA au exercitat presiuni politice de proporţii asupra ambelor state, şi, pe de cealaltă parte, pentru că - după ce Marea Britanie şi Franţa blocaseră prin veto-ul lor Consiliul de Securitate -, Consiliul s-a decis, cu votul SUA şi al Uniunii Sovietice, obţinut conform procedurii 'Uniting-for-Peace-Resolution' să convoace o întrunire de urgenţă a Adunării Generale.

Adunarea Generală a decis, la propunerea Secretarului General Hammarskjöld, să trimită trupe ONU care să supravegheze armistiţiul; acestea au fost primele trupe ONU de menţinere a păcii, fapt care a însemnat o dezvoltare a Cartei - Cartă în care aceste trupe ONU, care nu erau menite să ducă la îndeplinire nici un fel de sancţiuni militare (vezi Capitolul VII), ci doar să menţină armistiţiul cu acordul explicit al părţilor implicate în conflict, nici nu erau prevăzute. Astăzi, aceste trupe au devenit, fără îndoială, cel mai important instrument al Naţiunilor Unite."

[din: Helmut Volger, Zur Geschichte der Vereinten Nationen; în Aus Politik und Zeitgeschichte 42/1995, Bundeszentrale für politische Bildung Bonn, p. 6]

Conflictul din Congo: suprasolicitarea trupelor de menţinere a păcii

Cei aproape 20.000 de soldaţi (în vremurile de glorie) din misiunea ONUC au fost mobilizaţi iniţial pentru a se ocupa de retragerea trupelor belgiene din Republica Congo. Mai târziu, mandatul lor a fost extins pentru a asigura integritatea teritorială a Congo-ului, pentru a preîntâmpina - respectiv înnăbuşi - un război civil, şi pentru a susţine conducerea ţării la constituirea sistemului.

Prin rezoluţia 161 a Consiliului de Securitate din februarie 1961, trupelor de menţinere a păcii le-a fost îngăduită pentru prima oară utilizarea armelor într-un alt scop decât pentru auto-apărare, acestea având permisiunea de a face uz de ele şi în vederea îndeplinirii misiunii ce le fusese dată. Astfel, ele însele au devenit treptat parte conflictuală. După unele succese iniţiale, ONUC a devenit prima 'major peacekeeping failure' (Jett). Naţiunile Unite s-au încurcat astfel din ce în ce mai mult în iţele conflictelor intra-statale nerezolvate ale Republicii Congo (...).

Învăţămintele trase de pe urma misiunii din Congo, caracterizată de William Durch puţin exagerat drept 'Vietnam-ul ONU', au fost de durată. Peste trei decenii, nu a mai existat nici o altă misiune atât de mare şi de complexă precum fusese cea din Congo. În cele ce au urmat, obiectivele în ceea ce privea menţinerea păcii au fost cu mult mai modeste. Naţiunile Unite au încercat să respecte principiile formulate de Hammarskjöld, căutând mai ales acordul părţilor implicate în conflict înainte să intervină."

[din: Sven Gareis/Johannes Varwick, Die Vereinten Nationen. Aufgaben, Instrumente und Reformen; Bundeszentrale für politische Bildung Schriftenreihe Band 403, Bonn 2003, p. 122-123]

Criza din Cuba: mediere de succes

Naţiunile Unite au avut un rol decisiv în soluţionarea crizei din Cuba: iniţiativa lui U Thant a contribuit la evitarea unei confruntări directe şi le-a dat celor părţi timpul necesar pentru a găsi alte soluţii, permiţându-le să găsească o soluţie paşnică a problemei."

[din: Helmut Volger, Zur Geschichte der Vereinten Nationen; în Aus Politik und Zeitgeschichte 42/1995, Bundeszentrale für politische Bildung Bonn, p. 6-7]

Bilanţ ambivalent - Gareis/Varwick

"Dacă facem un bilanţ al experienţelor cumulate în primele patru decenii de menţinere a păcii, imaginea rezultată este una ambivalentă. În primul rând trebuie să reţinem că fiecare misiune a fost un caz special, care nu a decurs după planuri similare. Cazurile ideale exprimate în Carta ONU (şi îndeosebi reglementările extinse din Capitolul VII) s-au dovedit impracticabile. Din această cauză, "Căştile Albastre", neprevăzute în Cartă, au fost un instrument eminamente inovator.

Intervenţiile erau menite în primul rând să ajute părţile să-şi soluţioneze conflictul, respectiv să 'aplaneze conflictul în latura sa violentă' (Kühne) ... Intervenţiile Căştilor Albastre au fost un mijloc de aplanare a conflictelor şi nu de soluţionare a acestora - iar asta, nu din modestie sau dintr-o lipsă de încredere în competenţa de soluţionare a conflictelor deţinută de Naţiunile Unite, ci dintr-o atitudine de neimplicare de principiu, de strategie şi de limitare la faptele ce pot fi realizate. Scopul exprimat, de aplanare a conflictelor, a fost împlinit în majoritatea cazurilor, chiar dacă deseori - vezi cazul Ciprului - acest lucru a însemnat prezenţa permanentă a trupelor, fapt care a implicat cheltuieli enorme. Atunci când limitările impuse au fost încălcate - vezi cazul Republicii Congo -, rezultatele au fost mai degrabă negative."

[din: Sven Gareis/Johannes Varwick, Die Vereinten Nationen. Aufgaben, Instrumente und Reformen; Bundeszentrale für politische Bildung Schriftenreihe Band 403, Bonn 2003, p. 124]

Criza Naţiunilor Unite

Misiunile de menţinere a păcii şi-au depăşit însă în continuare limitările în anii 70 şi 80. Se vorbea la modul general de o criză a Naţiunilor Unite, care, la mijlocul anilor 80, a dobândit chiar proporţii existenţiale pentru Organizaţie, aşa cum o arată şi textul de mai jos:

"În ceea ce privea menţinerea păcii, Naţiunile Unite s-au aflat, în anii şaptezeci şi optzeci, într-o criză profundă: ele au continuat să fie prezente în Orientul Apropiat şi în Cipru cu o serie de misiuni, dar nu au putut evita - în ambele zone de conflict - noi confruntări militare. Ele nu au putut interveni eficient nici pentru aplanarea conflictelor mai noi din Nicaragua, din vestul Saharei, din Cambogia şi Afganistan şi nici pentru aplanarea războiului de proporţii din ce în ce mai mari dintre Iran şi Irak.

La toate acestea s-au mai adăugat şi reproşurile SUA privind aparatul administrativ al Naţiunilor Unite, vocile critice susţinând că acestea lucrează ineficient şi că cheltuiesc mult prea mulţi bani (...) [despre problemele cu care se confruntă Naţiunile Unite vezi cursul 5]. Cu mult mai grave au fost însă repercusiunile refuzului SUA de a-şi onora, în 1986, obligaţiile financiare contractuale."

[din: Helmut Volger, Zur Geschichte der Vereinten Nationen; în Aus Politik und Zeitgeschichte 42/1995, Bundeszentrale für politische Bildung Bonn, p. 8]

Printr-un compromis, Naţiunile Unite au fost salvate de la incapacitate de plată, Organizaţia însă a trecut în umbra politicii internaţionale. Acest lucru s-a schimbat însă cu totul odată cu încheierea conflictului est-vest ...

[Autor: Ragnar Müller]

[începutul paginii]

Teme:  Drepturile omului  I  Personalităţi  I  Democraţie  I  Partide  I  Europa  I  Globalizare  I  Naţiunile Unite  I  Durabilitate

Metode:    Didactică politică    II    Educaţie pentru pace    II    Metode