|
| |
Istoria Naţiunilor Unite (I):
Günther Unser şi Michaela Wimmer schiţează în fragmentul de mai
jos cele întâmplate în faza de înfiinţare a Naţiunilor Unite din
timpul celui de-al Doilea Război Mondial:
"Cele două războaie mondiale aruncaseră omenirea într-o prăpastie
a deznădejdii şi făcuseră într-o jumătate de secol
peste 100 de milioane de victime. Părinţii Naţiunilor Unite
şi ai
Cartei doreau să împlinească
dorinţa profundă a omenirii de pace şi convingerea că, după
sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, statele înfrăţite
vor putea realiza o ordine mondială pacifistă de durată (...).
 |
În august 1941 ...,
preşedintele american Franklin D. Roosevelt şi premierul britanic Winston Churchill
s-au întâlnit în Insulele Bermude pentru a-şi stabili obiectivele
postbelice. Cu toate că, în urma atacării, de către
Germania, a Uniunii Sovietice - în iunie 1941 - Moscova şi Londra încheiaseră
un acord de aliere, la această întrunire nu a participat şi
conducerea sovietică.
Rezultatele discuţiilor au fost fixate într-o declaraţie comună
- 'Carta Atlantică'. Cele două state au recunoscut, printre
altele, şi dreptul la autodeterminare a popoarelor, precum şi
libertatea comerţului mondial şi cooperarea economică, renunţarea
la uzul de violenţă şi crearea unui sistem de securitate
comun. |
Ei au subliniat la sfârşit că
'până la crearea unui alt sistem de durată de securitate internaţională'
este necesară dezarmarea statelor atacatoare, fapt ce părea să
anunţe deja înfiinţarea unei noi organizaţii internaţionale.
Atât Roosevelt cât şi Churchill s-au arătat iniţial puţin
interesaţi să implice şi alte state în problema principală
de asigurare a păcii internaţionale. Acest lucru s-a schimbat doar după
atacul japonez asupra Pearl Harbour şi intrarea în război a SUA.
Oamenii politici au înţeles că o pace de durată nu putea fi
realizată decât prin implicarea unei coaliţii de state pe bază
largă şi mai ales prin implicarea Uniunii Sovietice.
La 1 ianuarie 1942,
sub conducerea SUA, URSS, a Marii Britanii şi Chinei, 26 de state
aliate au semnat 'Declaraţia Naţiunilor Unite', prin care se
obligau să continue, cu toate mijloacele, lupta împotriva Axei -
şi mai ales împotriva Reich-ului German, Italiei şi Japoniei -
până la victoria totală. Totodată, ele au aderat şi
la principiile Cartei Atlantice americano-britanice cu privire la ordinea
postbelică şi, prin acestea, la constituirea unui 'sistem de
securitate internaţională de durată'. Până la sfârşitul
războiului, alte 21 de state au semnat această Declaraţie.
La iniţiativa americanilor, planurile pentru constituirea unei
organizaţii internaţionale au început să se contureze
rapid. Astfel, SUA au prezentat încă din 1943 un prim proiect de
statut. În octombrie 1943, miniştri de externe ai SUA, URSS, ai
Marii Britanii şi ai Chinei au căzut de acord la Conferinţa
de la Moscova să creeze cât mai curând posibil o organizaţie
internaţională pentru pace şi securitate.
Puteau deveni membri ai acestei organizaţii (în spiritul universalităţii)
toate statele suverane şi paşnice (fapt care excludea la început
'statele duşmane' din al Doilea Război Mondial). Cele patru
puteri şi-au rezervat însă încă de la forma de concept o
putere de decizie importantă: acestea doreau să participe la menţinerea
păcii ca 'poliţişti mondiali', cu trupe proprii, în vreme
ce toate celelalte state - supravegheate de o Comisie neutră - urmau
a se dezarma. La Conferinţa de la Teheran din noiembrie 1943, acest
concept a fost reiterat. Experţii din rândul celor patru mari puteri
au preluat încă o dată procesul de elaborare a principiilor
şi structurii viitoarei organizaţii mondiale, având grijă
să repare deficitele Uniunii Popoarelor.
 |
|
Momente
importante care au prefaţat constituirea ONU:
1941: Churchill şi Roosevelt proclamă Carta Atlantică
în care se regăsesc primele elemente ale unei noi ordini a păcii
şi cooperării.
01.01.1942: Numele „Naţiunile Unite“ apare pentru
prima oară în declaraţia Aliaţilor din cel de-al
Doilea Război Mondial, în care 26 de state se obligau să-şi
continue lupta împotriva Axei. Până la finalul războiului,
alte 25 de state aderă la Alianţă.
30.10.1943: Prima conferinţă a miniştrilor de
externe din statele Alianţei la Moscova. SUA, Marea Britanie,
URSS şi China declară că trebuie creată o organizaţie
internaţională care să cuprindă toate statele care
iubesc pacea, în vederea menţinerii păcii mondiale şi
a securităţii internaţionale.
01.12.1943: La Conferinţa de la Teheran, Roosevelt,
Churchill şi Stalin declară că atât ei, cât şi
Naţiunile Unite au ca sarcină primordială instaurarea
unei păci de durată.
Sept. 1944: Reprezentanţii SUA, ai Marii Britanii, URSS
şi China schiţează la Dumbarton Oaks, SUA, scheletul
Cartei Naţiunilor Unite.
Feb. 1945: Churchill, Roosevelt şi Stalin cad de acord la
Yalta asupra creării unui statut special al marilor puteri în
cadrul Consiliului de Securitate (drept de veto).
Aprilie–iunie 1945: La Conferinţa de la San Francisco,
reprezentanţii celor 50 de state membre ale Alianţei
elaborează Carta Naţiunilor Unite.
26.06.1945: Carta ONU este semnată de cele 50 de state
fondatoare (Polonia devine mai târziu cel de-al 51-lea stat fondator).
24.10.1945: Carta ONU intră în vigoare după ce a
fost ratificată de majoritatea membrilor fondatori.
[din: Auswärtiges Amt, ABC der
Vereinten Nationen, Berlin 20004, p. 47] |
|
La Conferinţa de la Yalta din
februarie 1945, Roosevelt, Churchill şi Stalin au căzut în fine de
acord asupra ultimilor puncte disputate. Aici era vorba mai ales despre modalităţile
de votare în cel mai important for al viitoarei organizaţii, Consiliul de
Securitate. La cererea URSS, membrii permanenţi ai Consiliului de
Securitate - URSS, SUA, Marea Britanie, Franţa şi China - urma să
deţină drept de veto în toate chestiunile importante, fapt care a
constituit multă vreme o piedică serioasă pentru activităţile
organizaţiei. Fără acest compromis nu s-ar fi putut ajunge însă
nicăieri.
Încă dinaintea sfârşitului războiului, cele patru puteri au
invitat toate statele care semnaseră până la acea vreme Declaraţia
Naţiunilor Unite, la Opera din
San Francisco, pentru a-şi prezenta proiectul de statut. La această
Conferinţă, care s-a întins între lunile aprilie şi iunie 1945,
cele 50 de state participante au introdus peste 1.000 de modificări. Şi
chiar dacă 'conceptul de poliţişti mondiali' din varianta iniţială
nu a putut fi realizat, statele mici şi mijlocii nu au reuşit să
desfiinţeze statutul privilegiat al marilor puteri.
Participanţii la Conferinţă au adoptat aşadar Carta, în
unanimitate, la 26 iunie 1945. Polonia, care nu putuse participa mai înainte la
lucrări, a semnat şi ea Carta ca cel de-al 51-lea membru fondator.
Astfel s-a născut Organizaţia Naţiunilor Unite (United
Nations Organization - UNO), iar după ce numărul necesar de state a
ratificat tratatul, Carta a intrat în vigoare la data de 24 octombrie 1945."
[Günther Unser/Michaela Wimmer, Die
Vereinten Nationen. Zwischen Anspruch und Wirklichkeit, Bundeszentrale für
politische Bildung, Bonn 1995, p. 25-31]
[începutul
paginii]
|
