Cursul 2: Cum au evoluat Naţiunile Unite în istorie?

Celelalte secvenţe din cadrul acestui curs schiţează dezvoltarea Naţiunilor Unite de la înfiinţare şi până astăzi:

Societatea Popoarelor

Într-un scurt text introductiv la o ediţie a Cartei Naţiunilor Unite, Hartmut Krüger susţine următoarele:

"Constituirea Naţiunilor Unite nu a fost prima tentativă de creare a unei organizaţii pacifiste internaţionale. Având încă proaspete în memorie enormele pierderi de bunuri materiale şi vieţi omeneşti din Primul Război Mondial, politicienii pledaseră ... pentru o înfiinţarea unei alianţe a naţiunilor care să împiedice declanşarea unor alte războaie. Preşedintele american Woodrow Wilson a chemat lumea în celebrele sale 14 puncte de la 8 ianuarie 1918 la o 'asociere generală a naţiunilor care să garanteze autonomia politică şi integritatea teritorială atât a statelor mari cât şi a celor mai mici deopotrivă'.

Cât de revoluţionară a fost ideea unei răspunderi colective pentru pace şi securitate reiese mai ales dacă ne gândim că, conform teoriei dreptului popoarelor, până la Primul Război Mondial, războaiele, chiar şi cele de agresiune - atâta vreme cât erau declarate în mod formal -, nu erau considerate imorale, ci ultimul mijloc legitim al politici.

Statutul Societăţii Popoarelor de la 1919/20 obliga membrii acesteia să respecte integritatea teritoriului şi autonomia politică a tuturor statelor membre. În cazul încălcării acestei obligaţii, Societatea Popoarelor urma să ia 'măsurile potrivite'. Statele membre trebuiau să-şi rezolve conflictelor pe calea justiţiei internaţionale. Ele au convenit să nu treacă la măsuri combatante decât la cel puţin trei luni de la pronunţarea sentinţei judecătoreşti. Pactul Briand-Kellog din 1928, semnat de toate statele importante, a impus o atitudine generală de desconsiderare a războiului."

[din: Hartmut Krüger, Einleitung; în: Charta der Vereinten Nationen, Reclam Stuttgart 1982, p. 3]

Având în vedere felul în care au fost constituite Naţiunile Unite, Societăţii Popoarelor îi revine un loc însemnat în istorie, mai ales pentru că a impus multe elemente inovatoare care au servit ca sursă de inspiraţie pentru arhitecţii Naţiunilor Unite. Acest lucru este valabil atât în ceea ce priveşte organele, cât şi ideea unui sistem colectiv de securitate, aşa cum o arată şi următoarele pasaje redactate de Sven Gareis şi Johannes Varwick:

Organele Societăţii Popoarelor

"Pentru a înţelege pe deplin intenţiile şi normele propuse de sistemul colectiv de securitate al Naţiunilor Unite trebuie să schiţăm felul în care era construită Societatea Popoarelor. Când fac referire la cele două Organizaţii, analiştii spun de obiecei că Naţiunile Unite au încercat să înlăture punctele slabe şi deficitele predecesorului lor.

Chiar dacă au dreptate într-un anume fel, ei trec cu vederea faptul că încă de pe vremea Societăţii Popoarelor fuseseră puse în mişcare unele dezvoltări de mare importanţă, fiind create unele premise organizatorice după care s-au putut orienta şi Naţiunile Unite. Acest lucru este valabil mai ales pentru ideea de bază conţinută de Societate, constituirea unui regim de prevenire a războaielor bazat pe norme juridice internaţionale şi de a trece menţinerea păcii în răspunderea unei organizaţii internaţionale (...).



Organele Societăţii Popoarelor erau ... Adunarea Societăţii, Consiliul şi Secretariatul Permanent. (...) În Adunare, toate statele membre erau reprezentate cu delegaţii, fiecare delegaţie dispunând de câte un vot (...). Adunarea avea competenţe extinse în toate domeniile de activitate ale Societăţii Popoarelor şi în problemele privind pacea lumii, astfel încât putea să se ocupe cu orice problemă şi să formuleze recomandări.

Consiliul era compus din membri permanenţi şi nepermanenţi (...). În anul intrării în vigoare a statutului, în 1920, prin 'reprezentanţii puterilor aliate şi asociate' din tratatele de pace erau prevăzuţi cinci membri permanenţi (Franţa, Marea Britanie, Italia, Japonia, SUA) şi patru membri nepermanenţi ai Consiliului, numiţi de Adunare după criterii proprii. Dar pentru că SUA nu a aderat la Societate, locul permanent al acestei ţări a rămas neocupat (...).

Consiliul lua hotărâri şi formula recomandări cu unanimitate de voturi (...). În cazul în care membrii Consiliului erau implicaţi într-o dispută, aceştia erau excluşi din procesul de votare, astfel încât să nu poată face uz de dreptul lor de veto în interes personal. Consiliul ... era dotat cu aceleaşi competenţe cuprinzătoare ca şi Adunarea (...).

Secretariatul Permanent condus de cei doi Secretari Generali, Sir James Eric Drummond (până în 1933) şi Francois Joseph Avenol, constituia autoritatea administrativă a Societăţii Popoarelor. Secretarului General ... i se supunea o autoritate internaţională, împărţită pe departamente, al căror personal era recrutat în general din rândul funcţionarilor din statele membre."

[din: Sven Gareis/Johannes Varwick, Die Vereinten Nationen. Aufgaben, Instrumente und Reformen; Bundeszentrale für politische Bildung Schriftenreihe Band 403, Bonn 2003, p. 92-95]

Sistemul colectiv de securitate al Societăţii Popoarelor

"Pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, statutul Societăţii Popoarelor a creat un sistem colectiv de securitate duplicitar care, pe de o parte, era menit să împiedice izbucnirea unui război prin procedura de soluţionare paşnică a conflictelor, dar care, pe de cealaltă parte, prevedea şi un mecanism de sancţionare în vederea încheierii războaielor în desfăşurare.

Interzicerea parţială a războaielor prin statutul Societăţii Popoarelor a obligat toate statele membre să participe la o aşa numită procedură de cooling-off în acele diferende, care ar fi putut să ducă la izbucnirea unui război. Scopul acestei proceduri era să prezinte diferendul în faţa unei comisii de arbitri, a Curţii Internaţionale Permanente de Justiţie sau Consiliului.

Într-un răstimp de şase luni, Consiliul trebuia să analizeze problema şi să elaboreze un raport (...). În această fază, precum şi în termen de trei luni după pronunţarea rezultatului, nici una dintre părţi nu avea voie să declare război celeilalte. Atunci când una dintre părţile implicate în diferend accepta sentinţa sau recomandarea Consiliului, îi era interzis să mai intre în război."

[din: Sven Gareis/Johannes Varwick, Die Vereinten Nationen. Aufgaben, Instrumente und Reformen; Bundeszentrale für politische Bildung Schriftenreihe Band 403, Bonn 2003, p. 95-96]

Punctele slabe ale sistemului

"Una dintre cele mai grave probleme conţinute de aceste reglementări era faptul că toate celelalte forme de agresiune armată care nu se încadrau în categoria 'război' rămâneau neafectate de această interdicţie. De aceea, rămânea deschisă întrebarea când se putea face uz de forţă într-un război interzis.

Aceste puncte neclare au avut o importanţă majoră pentru eficienţa măsurilor colective de securitate. Statul lăsa Societăţii posibilitatea de a ridica sancţiuni faţă de un stat atunci când acesta pornea un război în ciuda prevederilor. Aceste măsuri colective, al căror spectru se întindea de la boicot politic şi economic şi până la uz de forţe militare, trebuiau executate de toţi membrii Societăţii (...).

Totuşi, din pricina lipsei unei definiţii clare a termenului 'agresiune', domnea ... multă nesiguranţă în ceea ce privea premisele aplicării de sancţiuni în general şi limitele obligaţiilor militare contractuale în special (...). Practica sancţiunilor aplicate de Societate a rămas aşadar izolată la un singur caz: în războiul din Abisinia din 1937, Consiliul a aplicat un embargo împotriva Italiei, care şi-a ratat însă scopul - terminarea agresiunii italiene.

Încă de la invazia japoneză din nordul Chinei de la începutul anilor treizeci, Societatea Popoarelor nu s-a implicat în nici un fel, neputând astfel, mai ales că Japonia a şi ieşit în 1933 din Organizaţie, să împiedice izbucnirea războiului dintre japonezi şi chinezi din 1935. Agresiunea sovietică asupra Finlandei a dus, într-adevăr, în decembrie 1939, la excluderea URSS din Organizaţie, Societatea Naţiunilor eşuase însă deja definitiv în funcţia sa de sistem colectiv de securitate: în septembrie 1939 începuse cel de-al Doilea Război Mondial."

[din: Sven Gareis/Johannes Varwick, Die Vereinten Nationen. Aufgaben, Instrumente und Reformen; Bundeszentrale für politische Bildung Schriftenreihe Band 403, Bonn 2003, p. 96-97]

Hartmut Krüger a făcut un bilanţ privind activitatea Societăţii Popoarelor în domeniul central al menţinerii păcii: "Misiunea principală, de împiedicare a unor noi războaie, nu a putut fi îndeplinită de Societatea Popoarelor. Nici una din strădaniile sale de limitare a procesului de înarmare, ba chiar de dezarmare totală, nu au avut nici un fel de succes. Prevederile din statutul Societăţii, prin care se dorea împiedicarea diplomaţiei secrete - una dintre cauzele care au dus la izbucnirea Primului Război Mondial -, stipulau prezentarea publică a tratatelor internaţionale, iar în cazul în care acestea încălcau regulile statutului, ele trebuiau considerate în mod automat nule."

[din: Hartmut Krüger, Einleitung; în: Charta der Vereinten Nationen, Reclam Stuttgart 1982, p. 4]

Cauzele eşecului Societăţii Popoarelor

"Eşecul acestei prime tentative de constituire a unui sistem global de securitate a fost explicat prin deficitele şi neclarităţile din sfera normativă a statutului, precum şi ... limitarea nenecesară la o interzicere parţială a războaielor. Dar şi slăbiciunile structurale din organizare au constituit o cauză a eşecului (...). În primul rând, Societatea Popoarelor nu a reuşit niciodată să includă toate marile puteri de la acel moment (...). Societatea nu a putut astfel niciodată deveni o organizaţie cu caracter universal. La data de 18 aprilie 1946, la cea de-a 21-a Adunare, Societatea a fost dizolvată."

[din: Sven Gareis/Johannes Varwick, Die Vereinten Nationen. Aufgaben, Instrumente und Reformen; Bundeszentrale für politische Bildung Schriftenreihe Band 403, Bonn 2003, p. 97]

Importanţa Societăţii Popoarelor

În ciuda eşecului, bilanţul activităţilor acestei organizaţii inovatoare în contextul politicii internaţionale nu este eminamente negativ, aşa cum o arată şi următorul fragment al cărui autori sunt Sven Gareis şi Johannes Varwick:

"Societatea Naţiunilor a reprezentant un punct de cotitură în istoria relaţiilor internaţionale, chiar dacă la acea vreme statele nu erau încă pregătite să dea o şansă reală de realizare noii idei de prevenire a războaielor şi de menţinere a păcii prin intermediul unui sistem global şi să îl facă să devină cel puţin o Clearing House pe probleme de securitate globală.

Eşecul final al Societăţii prin catastrofa care a fost cea de-a doua conflagraţie mondială nu a dus în mod necesar şi la convingerea că ideile şi normele care au stat la baza Societăţii sunt utopice sau redundante. Mai mult, prin cel de-al Doilea Război Mondial, necesitatea unui sistem colectiv de securitate a fost încă o dată subliniat în modul cel mai dramatic. Carta Naţiunilor Unite a fost un nou punct de start în vederea construirii unei organizaţii globale de menţinere a păcii."

[din: Sven Gareis/Johannes Varwick, Die Vereinten Nationen. Aufgaben, Instrumente und Reformen; Bundeszentrale für politische Bildung Schriftenreihe Band 403, Bonn 2003, p. 97-98]

[Autor: Ragnar Müller]

[începutul paginii]

Teme:  Drepturile omului  I  Personalităţi  I  Democraţie  I  Partide  I  Europa  I  Globalizare  I  Naţiunile Unite  I  Durabilitate

Metode:    Didactică politică    II    Educaţie pentru pace    II    Metode