În democraţiile partinice bazate pe criteriul competitivităţii, Constituţia prevede (...) ca alegerile să fie ţinute la intervale regulate de timp, acest fapt limitând perioada legislativă a unui guvern. Şi pentru că politica democratică are mereu nevoie de aprobare şi substanţă, acţiunile desfăşurate de cei care deţin puterea de decizie politică şi activităţile desfăşurate trebuie să fie permanent justificate în faţa opiniei publice. În plus, politicienii au datoria să informeze populaţia cu privire la planurile şi deciziile politice.. Campaniile electorale sunt în acest sens esenţiale în ceea ce priveşte încercările actorilor politici de a găsi »legitimare prin comunicare«. Acest lucru nu înseamnă însă că procesul de comunicare politică are loc permanent şi este de durată — nu în ultimul rând pentru că activităţile politice sunt ele însele activităţi de comunicare.

Fundamental pentru înţelegerea procesului de comunicare politică este conceptul dezvoltat de Murray Edelman al »politicii simbolice«. Edelman pleacă de la premisa unei dedublări a realităţilor politice. Prin această dedublare, Edelman înţelege faptul că toate activităţile şi evenimentele politice  se împart într-o dimensiune instrumentală, respectiv o valoare nominală — efecte ale activităţii politice — şi o dimensiune expresivă, respectiv o valoare simbolică teatrală — reprezentarea acestor activităţi în faţa opiniei publice. În opinia lui Edelman, actorii politici creează pentru alegători, în mod subconştient şi pe baza propriilor roluri, o lume politică ireală, folosindu-se de simboluri şi ritualuri politice, preluate apoi de mass-media. Acest proces este mai apoi supra-impus asupra valorilor principale ale acţiunilor politice.

Ulrich Sarcinelli distinge într-un mod asemănător între dimensiunile fabricării (producerii) şi ale reprezentării (intermedierii) politicii, între valoarea nominală a politicii şi cea simbolică. Sarcinelli susţine că politica materială (producătoare) şi-a pierdut, în această epocă a mass-mediei şi mai ales a televiziunii, legăturile cu elementele decisive. Pe de altă parte, »mediatizarea« politicii, adică reprezentarea în mass-media şi mai ales la televizor a politicii devine din ce în ce mai importantă în vederea prezervării şi mimării capacităţii de conducere politică. Simbolurile verbale (»Euro«, »reformă fiscală« etc.) şi ne-verbale (imnuri, steaguri, strângerea de mâini cu ocazia vizitelor de stat etc.) atrag atenţia publicului. În plus, acestea reduc complexitatea problemelor politice, ele intermediază o anumită perspectivă asupra lumii şi trezesc emoţiile spectatorilor.

Totuşi, simbolurile politice nu servesc numai intermedierii, respectiv reprezentării realităţilor politice. În competiţia dintre partide şi oameni politici a cărei miză este intrarea în atenţia mass-media, simbolurile politice pot şi sunt instrumentalizate ca elemente de mimare a unei realităţi politice fictive. Ei bine, tocmai pentru a ilustra această utilizare concretă a simbolurilor politice în procesul de intermediere politică se foloseşte şi conceptul de »politică simbolică«. Utilizarea imprecisă şi deseori peiorativă a acestui termen în limba de zi cu zi vine să demonstreze încă o dată critica răspândită la adresa caracterului simbolic al politicii. Cei care se folosesc de acest concept trec cu vederea faptul că politica »pură« nu poate exista fără o anumită teatralitate şi fără folosirea unor elemente simbolice. De când există politica, politica simbolică a fost mereu un ingredient indispensabil al realităţii politice. Ea reprezintă un adevărat forum pentru cei care ţin în mâinile lor puterea de decizie politică, în care aceştia se pot prezenta, îşi pot demonstra capacităţile de soluţionare a problemelor şi îşi pot face publice orientările, valorile şi normele politice. Dar pentru că marea majoritate a populaţiei nu poate lua contact direct cu ceea ce se întâmplă în politică reprezentarea acesteia în mass-media - cu tot ce presupune acest lucru: ritualuri, simboluri şi stereotipii, se transformă pe neobservate într-o imagine general acceptată a ceea ce poartă numele de »realitate politică«. Dar în timp ce punerea în scenă a politicului pentru public devine o realitate politică, activităţile politice »din culise« rămân în cea mai mare parte ascunse într-un con de umbră.

[din: Jens Tenscher: Politik für das Fernsehen – Politik im Fernsehen. Theorien, Trends, Perspektiven; în: Ulrich Sarcinelli (ed.), Politikvermittlung und Demokratie in der Mediengesellschaft, Bonn BpB 1998]