Nu există nici o îndoială: noi, germanii, suntem maeştrii lamentării. Ne plângem de aversiunea resimţită faţă de partide, considerând-o sinonimă cu o aversiune faţă de politică în general, ba chiar şi faţă de democraţie (...). Ideea de criză ne-a fost foarte la îndemână şi am folosit-o pentru a caracteriza tot ceea ce înseamnă schimbare şi transformare. Dacă am reuşi să nu mai folosim acest concept pentru tot ce ni se întâmplă, dacă l-am lua în serios, în ciuda diversităţii de sensuri pe care acesta le acoperă şi a contextelor în care este folosit, actualitatea politică şi însăşi istoria Republicii Federale Germania nu ar mai părea atât de dramatică cum o sugerează de atâtea ori foiletoanele politice.

(...) Ba chiar dimpotrivă: teza de la care am plecat este că suntem tentaţi, atât în contextul istoriei germane, cât şi în cel al istoriei mondiale (la care nu voi face totuşi referire) să preamărim statul partinic federal german şi că, privind în urmă la ultimii 50 de ani putem spune pe bună dreptate că a fost o perioadă de succes pentru partidele politice, sistemul de partide şi pentru statul partinic. Eu nu voi încerca totuşi să glorific aceste timpuri, ba chiar îmi voi permite să formulez unele opinii critice, chiar dacă teza mea va fi mai degrabă pozitivă - toate acestea pentru a mă distanţa de toate lamentările.

O istorie de succes a partidelor

Dar ce este "statul partinic" (...) în realitatea politică? În cele ce urmează vom porni de la înţelesul uzual al acestui concept. Pentru că nu există încă o interpretare socio-politică şi analitică, o aşa-zisă teorie a statului partinic. În zorii Republicii de la Weimar, termenul avea conotaţii negative, ca element opus democraţiei şi republicii. "Statul partinic" era considerat antonimul statului birocratic al monarhiei constituţionale, un stat neutral şi un sistem în care politica şi mai ales partidele nu-şi aveau locul, un stat independent de societate şi care, în virtutea acestei independenţe se evidenţia în mod pozitiv. Acest sistem era astfel încărcat de resentimente şi prejudecăţi la adresa democraţiei, a republicii şi, bineînţeles, împotriva partidelor.

Statul partinic, un concept cu  rezonanţe negative

Altfel decât în acele vremuri, în cele ce urmează vom vorbi despre conceptul de "stat partinic" ca factor cu conotaţii pozitive în cadrul democraţiei reprezentative - de regulă parlamentare, nu prezidenţiale -, unde partidele joacă un rol dominant în realitatea constituţională, adică în procesul de decizie politică şi în cel de legitimare al acestor decizii. Partidele sunt cele mai importante, dacă nu singurele participante la procesul de formare a voinţei politice, înregistrând necesităţile şi interesele societăţii (...) şi delegându-le spre execuţie organelor constituţionale legislative şi executive, înregistrând deciziile luate la acel nivel şi transmiţându-le înapoi poporului, legitimând astfel întregul sistem politic.

[informaţii cu privire la sistemul parlamentar şi prezidenţial, vezi Complexul tematic "Democraţie"]

Republica Federală Germania este un stat partinic prin excelenţă. Acest lucru este dovedit de următoarele reglementări formale:
1. conform articolului 21 GG, partidele participă la formarea voinţei politice a poporului, formulare care a fost dezvoltat de partidele republicane federale ca cerinţă cvasi-obligatorie în ceea ce privea formarea voinţei politice, care urma a avea ca rezultat dezvoltarea unui adevărat monopol al partidelor.
2. conform aceluiaşi articol 21 GG, partidele sunt privilegiate în mod deosebit, ele neputând fi trecute sub interdicţie decât prin proceduri complicate derulate la nivelul Curţii Constituţionale Federale, atunci când principiile reprezentate vin în contradicţie cu principiile ordinii liberal-democratice. În schimb, conform articolului 9 GG, asociaţiile care încalcă ordinea constituţională sau principiile înţelegerii între popoare, pot fi interzise doar de către Ministrul Federal de Interne, respectiv de miniştrii de interne de la nivelul landurilor.
3. partidele sunt finanţate parţial de stat, din bugetele federale sau din cele ale landurilor. Acest lucru este valabil atât pentru partide cât şi pentru fundaţiile de pe lângă acestea, precum şi pentru partidele din parlament, adică pentru fracţiuni.

[informaţii cu privire la partidele din Germania, vezi pagina Lege]

Pentru a putea realiza cât de important este rolul partidelor în cadrul unui stat partinic trebuie să cunoaştem sarcinile şi funcţiile pe care i le atribuie ştiinţele politice şi mai ales socio-politica. Dacă luăm în considerare cele definite în publicaţiile de specialitate, putem schiţa următorul catalog de funcţii:
1. funcţii în domeniul intermediar care mijloceşte între societate şi sistemul politico-administrativ, şi anume: organizarea alegerilor; recrutarea şi selecţia personalului politic; articularea intereselor sociale; agregarea intereselor sociale în cadrul partidelor; legitimarea sistemului politic.
2. funcţii în domeniul guvernamental: formarea guvernului; structurarea parlamentului prin fracţiuni şi crearea forţelor de opoziţiei; formularea şi executarea politicii; selecţia purtătorilor de funcţii şi mandate; destinatarul revendicărilor politice şi sociale.

[informaţii cu privire la funcţiile îndeplinite de partide, vezi Cursul 3]

Unii observatori consideră partidele, luând în considerare funcţiile care le sunt atribuite, asemănătoare organelor constituţionale pe lângă preşedintele republicii federale, al Bundestag-ului, Bundesrat-ului, guvernului federal şi Curţii Constituţionale Federale. Această consideraţie are însă unele lacune. Ea este prea unilaterală, orientată exclusiv după stat, respectiv după puterile din stat. Pentru buna funcţionare a unui stat partinic nu sunt însă decisive funcţiile "statale", ci tocmai acea funcţie de intermediere pe care o au partidele între societate şi stat. Chit că această separare a societăţii de stat poate părea strictă şi idealistă (...), partidele par a se simţi, în activităţile lor concrete, la fel de confortabil în ambele domenii. Orice teorie care va mai apărea cu privire la statul partinic trebuie să plece de la recunoaşterea acestei funcţii de intermediere.

Partidele ca mediatori între stat şi societate

Cele cuprinse în catalogul de mai sus, funcţii centrate pe activităţile reale ale partidelor, de mediere între societate şi stat, pot fi reduse la patru funcţii principale:
1. funcţia de selecţie: partidele recrutează şi selecţionează elita politică din rândurile societăţii - pentru funcţii locale şi până la funcţia de cancelar. Un lucru este deseori trecut cu vederea sau chiar denigrat: partidele au fost mereu şi continuă să fie organizaţii care funcţionează pe principiul patronajului, asociaţii de cetăţeni care facilitează ocuparea unor funcţii şi poziţii, stimulând carierele. Nimic anormal până în acest punct. Mai problematic din punct de vedere politic (şi de aceea şi reprobabil din punct de vedere moral) este atunci când poziţiile care conferă o oarecare putere sunt ocupate cu scop, nemaifiind astfel vorba (şi) de impunerea anumitor conţinuturi. Marele merit al partidelor noastre pe parcursul anilor 50 şi 60 a fost nu în ultimul rând faptul că au democratizat serviciile publice (...).

funcţia de selecţie

funcţia de mediere

funcţia de agregare

funcţia de aplanare a conflictelor

Sistemele parlamentare moderne au ca trăsătură centrală faptul că executivul, respectiv cabinetul şi majoritatea parlamentară sunt strâns interconectate. Ele formează o entitate politică de acţiune, mai precis majoritatea aflată la guvernare. Acestei majorităţi i se opune opoziţia. Din această constelaţie rezultă, în cadrul sistemului parlamentar, şansa de a deţine puterea de control; această constelaţie, această antonimie dintre majoritatea la putere şi opoziţie reprezintă cu adevărat principiul separării puterilor, şi nu relaţia dintre legislativ şi executiv. Partidele formează paranteze în limitele cărora se integrează diferitele ramuri ale sistemului politic (executivul şi majoritatea parlamentară care formează guvernul) şi - în cazul Republicii Federale Germania - în care încap diversele nivele ale politicului, guvernul federal, guvernul statal şi guvernul local.

După cum se ştie, Republica Federală Germania are un sistem extrem de complicat în ceea ce priveşte separarea puterilor, al controlării şi limitării acestora, care se aseamănă mai mult cu sistemul american al "checks and balances" decât de cel simplu, bipolar, din Marea Britanie, care distinge doar între "ins" şi "outs". În cazul ţării noastre au un cuvânt de spus atât landurile, Bundesrat-ul, comunele, Curtea Constituţională Federală, două bănci centrale din Frankfurt, instituţiile europene de la Bruxelles şi de la Straßburg sau NATO, cât şi - mai ales - asociaţiile şi grupările de interese de tot felul, astfel încât cancelarul - în ciuda competenţelor sale de decizie politică - nu are decât un rol modest de moderator care  - dacă doreşte să se numere cu adevărat printre mai mari - trebuie să stabilească priorităţile şi să-şi impună, pe perioada mandatului său, în cel mai bun caz maximum două sau trei obiective mai mari. Dacă în această epocă a globalizării, a internaţionalizării, europenizării şi economizării mai există vreo şansă pentru ca politica să ocupe o poziţie de frunte, doar partidele se pot ocupa de acest lucru.

Partidele sunt baza care ţine laolaltă instituţiile politice - îndeosebi prin intermediul unor acorduri şi cooperări informale. Germanii folosesc în acest sens un termen foarte potrivit: "Elefantenrunden": stă în natura sistemelor parlamentare, neavând cu nimic de-a face cu asociaţiile secrete sau cu eventualele "trişări", ca şeful executivului - cancelarul, în cazul Republicii Federale Germania - şi miniştrii cei mai importanţi, preşedinţii de partide şi de fracţiuni parlamentare din guverne de coaliţie sau guverne majoritare, să organizeze reuniuni în care să facă schimb de informaţii şi să discute pe anumite teme. Prin disciplina de partid şi a fracţiunilor în ceea ce priveşte anumite probleme legislative centrale se constituie şi majoritatea la putere şi opoziţia. Mai concret: cea mai importantă lege dintr-un an parlamentară, legea bugetului, se bucură de susţinerea majorităţii parlamentare. În cazul în care această susţinere lipseşte avem de-a face cu o criză serioasă a puterii.

Partidele ca bază a instituţiilor

Cei care se vaită că relaţia clasică de opoziţie dintre puterea executivă şi cea legislativă a fost perturbat de partide, cei care doresc să reconstituie incompatibilitatea dintre mandatul guvernamental şi cel parlamentar, de cancelar şi de lider de parti, aceia se mai află încă din punct de vedere istoric în biserica de la Frankfurt a Sf. Paul a anului 1848, ei au o viziune arhaică asupra parlamentarismului, proiectează opoziţia dintre stăpânul absolutist şi reprezentanţii poporului asupra prezentului şi sunt prinşi încă - în mod conştient sau inconştient - în mentalitatea statului autoritar.

(...) Partidele din Republica Federală Germania s-au apropiat începând cu jumătatea anilor 60 de acea imagine a partidului ideal necesar bunei funcţionări a sistemului parlamentar, nu în ultimul rând pentru faptul că reuşiseră să se rupă de lanţurile ideologice şi organizatorice ale mediului socio-moral de care aparţineau. Ele au început să îndeplinească încetul cu încetul acele patru funcţii prezentate mai sus.

Sistemul de partide, la început foarte stufos şi încă păstrând semnalmentele sistemului din Republica de la Weimar în ceea ce priveşte comportamentul electoral, s-a concentrat până la urmă, în anii 60 şi 70, sub forma unui sistem de partide de tipul "2 ˝", în care concurau două partide populare mai mari şi unul de cadre. Au avut loc trei schimbări de putere, astfel încât jocul majorităţii şi al opoziţiei părea să funcţioneze. Participarea la alegerile pentru Bundestag a depăşit pragul de 90 %. Partidele fuseseră acceptate.

Acele vremuri idilice s-au sfârşit. Toată lumea vorbeşte astăzi despre aşa numita animozitate faţă de partide. Avem oare de-a face cu o criză a statului partinic, să fi ajuns acesta la capătul zilelor sale? Criza în care se găseşte statul partinic se sprijină pe următoarele fenomene: s-a arătat în sondaje că alegătorii sunt nemulţumiţi de activitatea partidelor, că nu mai sunt de acord cu politica dusă de ele; marile partide pierd din ce în ce mai multe voturi; partidele mai mici, ca de exemplu ecologiştii, PDS-ul, republicanii şi DVU-ul câştigă alegători; procentul celor care nu mai votează este în creştere, la fel şi cel al alegătorilor care şi-au schimbat opţiunile; numărul de membri ai tuturor partidelor este în scădere - cu excepţia numărului membrilor partidului ecologist, care stagnează. Avem, fără îndoială, de a face cu o adevărată aversiune resimţită faţă de partide, poate şi cu o oarecare criză a statului partinic, dar în nici un caz însă cu o criză a democraţiei parlamentare.

Animozitatea faţă de partide

Trebuie să ne întrebăm de unde a apărut această animozitate faţă de partide. Există cauze multiple: în această epocă a post-materialismului s-au încetăţenit noi forme de participare, tendinţele de individualizare stagnează, conţinuturile politice au devenit din ce în ce mai complicate şi mai complexe, astfel încât partidele nu mai sunt capabile să ofere alegătorilor concepţii bine conturate. În orice caz, partidele însele poartă o parte din vină pentru această aversiune resimţită de popor. Printre aceste cauze se numără faimoasele afaceri cu privire la finanţarea partidelor şi la corupţie. Mai greu cântăreşte însă faptul că partidele au părut, în perioada lor de glorie, că se pot ocupa de absolut orice problemă, că dispun de monopolul asupra formării voinţei politice. Partidele şi-au extins competenţele şi au penetrat domenii în care nu aveau ce căuta. Printre aceste domenii se numără consiliile responsabile cu audio-vizualul, în care nu numai că se votează pe principiul partidului de apartenenţă, ci mai există şi "cercuri de prieteni", similare fracţiunilor, care se întrunesc înaintea şedinţelor oficiale. Mai mult, partidele şi-au extins patronajul în domeniul administraţiei publice: nu ştim de ce este atât de important criteriul apartenenţei la un partid atunci când se numeşte noul director al unui teatru sau al unei opere. La fel, opinia publică nu  înţelege de ce în anumite părţi ale Republicii Federale Germania o promovare în sistemul educaţional nu este posibilă decât dacă persoana în cauză deţine carnetul de partid "potrivit". La nivel local, partidele par să fie omniprezente: ele se amestecă în activităţile diverselor asociaţii, asociaţii sportive sau muzicale, asociaţiile vânătorilor sau ale pompierilor voluntari. Această omniprezentă justifică sentimentul că partidele se amestecă în toate treburile. Şi aici este problema care s-a întors, asemenea unui bumerang, în ultimii ani în sânul partidelor. Partidele au provocat pe baza pretenţiei lor de omnipotenţă anumite aşteptări, aşteptări pe care nu le pot onora în realitatea politică şi socială a Republicii Federale Germania. Din pricina acestei pretenţii de a monopoliza toate sferele, ele sunt făcute astăzi vinovate pentru multe probleme pentru care nu poartă nici o răspundere. Mai concret: partidele nu pot fi făcute răspunzătoare pentru globalizarea pieţelor de capital, pentru internaţionalizarea pieţii muncii, pentru deficitele bugetare sau pentru necesitatea transformării statului social.

Cauzele animozităţii faţă de partide

La această animozitate resimţită faţă de partide a contribuit şi faptul că partidele noastre mari au probleme cu propria fragmentare şi segmentare, cu propria eterogenitate şi contradicţiile pe care le proliferează. Acest lucru este valabil în această perioadă mai mult pentru SPD decât pentru CDU, deşi şi partidul din urmă dovedeşte aceleaşi semnalmente. Contrar imaginii de care se bucură SPD-ul şi CDU-ul în rândul marelui public dar şi al unor analişti politici, aceste partide nu sunt organizaţiile-mamut, ierarhiste sau orligarhiste, ci mai curând nişte "fragmente adunate laolaltă", o "anarhie organizată".

Decentralizate şi fragmentate la nivel organizatoric, cu o măsură importantă de autonomie conferită organizaţiilor teritoriale, diverselor grupări de interese intra-partinice aşa cum se întâmplă în cazul SPD-ului sau al CDU-ului; cu funcţionari, membri şi alegători extrem de coloraţi din punct de vedere social, făcând un spagat dificil între grupările sociale cele mai opuse; la fel de colorate şi din punct de vedere programatic şi ideologic; ţinute laolaltă prin voinţa de putere, prin patronaj, prin simbolurile, ritualurile şi punctele din program moştenite de-a lungul istoriei şi - pe cât posibil - prin conducători carismatici şi/sau competenţi, partidele nu oferă aşadar o imagine completă, armonică - lucru care contribuie la construirea animozităţii.

În plus, problemele istorice care au împiedicat într-o oarecare măsură funcţionarea partidelor în cadrul sistemului parlamentar nu au fost cu totul rezolvate nici astăzi. Acest lucru vine să justifice în parte sentimentul de animozitate faţă de partide, destul de răspândit în rândurile electoratului şi al sociologilor.

La sentimentul de aversiune împotriva partidelor a contribuit, în fine, şi faptul că partidele din ţara noastră se află într-un permanent proces de schimbare: etichetele rămân, în timp ce conţinuturile politice sunt modificate. Iar acest lucru duce la confuzie şi încrâncenare. Prin acestea nu trebuie să înţelegem că PDS-ul s-a transformat într-un partid regional est-german şi că "Bündnis 90/Die Grünen" (Partidul Ecologist) a devenit o formaţiune social-liberală,astfel încât divizarea liberalismului german, aşa cum o cunoaştem de pe vremea Republicii de la Weimar şi din "Imperiul Bismark", a devenit din nou de actualitate - şi că FDP-ul a adoptat o poziţie de dreapta. Sub eticheta de partide populare adoptată de CDU şi SPD s-a format o structură cu totul nouă. Putem vorbi chiar de un nou tip de partide aflate în plin curs de apariţie şi care semnalează sfârşitul erei partidelor de membri şi funcţionari. Acest tip nou de partide, care pare a se impune în ultima vreme, are trei nivele şi poate fi descris cu ajutorul a trei indicatori.

[informaţii cu privire la diversele tipuri de partide, vezi Cursul 2]

1. Noul tip de partid este un fel de partid mass-media. Conducerea naţională a partidului, conducere formată din unul, doi sau trei preşedinţi, comunică cu membrii, simpatizanţii şi alegătorii prin intermediul mass-mediei. Astfel sunt evitate structurile tradiţionale de formare a voinţei politice din interiorul partidului şi sistemul de delegaţi. Funcţionarii de partid, activiştii de partid, elita mijlocie a partidelor îşi pierd din puterea de influenţă. "Democraţia intra-partinică", aşa cum era ea cunoscută, este pusă sub semnul întrebării: funcţionarii de partid erau cei care, deşi nu participau la formarea voinţei politice de jos în sus, pe baza competenţei lor organizatorice şi la nivel de conţinuturi politice, puteau controla centrele puterii din cadrul partidului şi astfel şi conducerea partidului, şi care, după caz, puteau prezenta, prin formarea de grupări şi fracţiuni intra-partinice, elite concurente, alternative la deţinătorii puterii din partid. Elita mijlocie, funcţionarii de partid, puteau aşadar controla conducerea partidului. În cazul partidelor mass-media, intervenţia acestei elite mijlocii este evitată. Nici elementele democraţiei directe, introduse în procesul de formare a voinţei politice din cadrul partidelor prin intermediul alegerii directe ale purtătorilor de mandat şi ale funcţionarilor de partid sau prin intermediul votului membrilor, nu au avut ca rezultat o nouă calitate a democraţiei intra-partinice. Mai mult, în timp ce comunicarea directă dintre conducerea şi baza de membri a fost amplificată, funcţionarii de partid au fost şi mai mult dezbrăcaţi de puterea ce obişnuiau să o deţină. Această comunicare dintre conducere şi baza de membri nu este în nici un caz unilaterală. În plus, sondajele întreprinse în rândul membrilor unui partid, sondaje executate de multe ori la comanda mass-media, câştigă din ce în ce mai multă importanţă. Aceste sondaje reprezintă răspunsul bazei de membri la acţiunile întreprinse de conducerea unui partid (...).

partide mass-media

2. Partidele au devenit în timp organizaţii care oferă servicii profesioniste. Este deja de la sine înţeles ca membrii şi funcţionarii de partid să lipească afişe pe perioada campaniei electorale sau să îşi înceapă cariera în cadrul partidului "de jos", încasând de exemplu cotizaţiile anuale ale membrilor unei organizaţii locale. În realitate, toate acestea sunt lucruri depăşite. Afişele sunt lipite astăzi de agenţiile de publicitate, iar cotizaţiile membrilor ajung direct, prin operaţiuni bancare, în contul trezoreriei de partid. Această evoluţie a fost considerată o "americanizare". Partidele din SUA au cunoscut într-adevăr o evoluţie similară, totuşi nu pot fi făcute răspunzătoare pentru faptul că partidele tind să se profesionalizeze. Partidele moderne, profesioniste, oferă trei servicii mai importante: ele organizează şi finanţează campaniile electorale. Produsul acestor campanii este elita politică, aleasă prin votul populaţiei, care este, mai departe, numită în diverse funcţii. Un partid conduce o ţară atunci când intră ca fracţiune în compunerea diverselor parlamente, punându-şi la dispoziţie baza de personal pentru ocuparea posturilor executive, administrative şi pentru ocuparea cabinetelor la nivel federal sau la nivel de landuri.

partide de servicii

3. Vechile partide populare tind din ce în ce mai mult să devină partide-fracţiuni. Centrul puterii unui partid, dar şi resursele organizatorice şi financiare ale acestuia se regăsesc în fracţiunile reprezentate în parlamente şi în cabinetele ministeriale. Partidele sunt cele care "guvernează" (în sensul lui "to govern"), funcţionarii de partid, adică acele persoane care ocupă o anumită poziţie în cadrul unui partid, devin membrii unui parlament sau al unor cabinete şi autorităţi executive. Funcţiile ocupate în partid, mandatul din parlament şi funcţia deţinută în cadrul executivului se cumulează. Supremaţia organizaţiei de partid, aşa cum o cunoaştem noi din istoria democraţiei sociale, este astfel răsturnată. În "parties in government", în fracţiuni şi în funcţiile executive se află adevărata putere deţinută de partide. Cu toate acestea, modul de organizare al unui partid joacă în continuare un rol (...).

partide-fracţiuni

Noul tip de partid apărut şi care vine să înlocuiască partidul popular ca partid al membrilor şi funcţionarilor, conţine aşadar cele trei elemente partid mass-media, partid profesionist şi partid-fracţiune. Partidele cu trăsături apropiate acestui nou tip se înţeleg din ce în ce mai mult ca organizaţii care oferă anumite servicii: ele organizează campaniile electorale, recrutează elita politică şi deleagă personalul care compune parlamentele şi guvernul, ele guvernează şi tot ele se ocupă de administraţie. Astfel se cristalizează o nouă accepţiune a conceptului de partid, care se apropie de definiţia dată acestuia în manualele americane şi care reflectă realităţile politice din SUA: "A party is to elect", partidele au misiunea de a recruta elitele politice şi de a le aşeza în funcţii corespunzătoare. Cu cât se va impune mai mult acest nou tip de partid, pe atât mai puţin vor percepe partidele acele funcţii atribuite lor în mod tradiţional, şi anume de a înregistra şi agrega diversele interese exprimate de societate şi de a funcţiona ca o instituţie intermediară între societate şi sistemul politico-administrativ, legitimând astfel întreg sistemul politic. Ceea ce astăzi este resimţită a fi o criză a partidelor, animozitatea resimţită faţă de acestea, toate acestea au legătură cu exact această pierdere a funcţiilor despre care tocmai am vorbit. Partidele nu mai funcţionează ca odinioară (în anii 50 şi 60), ele nu mai sunt acele instituţii intermediare care agregă şi mediază diverse interese. Ele s-au limitat din ce în ce mai mult la simpla funcţie de organ de recrutare a elitelor.

Noua accepţiune a conceptului de partid

Cu toate acestea, ceasul partidelor nu a sunat încă. Această afirmaţie se sprijină pe argumente istorice şi sistematice. În primul rând, vom aminti de performanţele istorice uluitoare ale statului partinic din Republica Federală Germania, mai ales în comparaţie cu cele realizate de Republica de la Weimar. Acest lucru promite partidelor o viaţă lungă pe viitor. Să ne gândim doar la cele realizate în privinţa integrării. Foşti adepţi ai naţional-socialismului, grupări şi partide de extremă stânga şi dreapta, refugiaţi, opoziţia extra-parlamentară şi noile mişcări sociale bazate pe mentalităţi şi comportamente post-materialiste au fost absorbite şi integrate de către partide. Iar acest lucru demonstrează o mare măsură de flexibilitate. Bineînţeles că, făcând acest lucru, sistemul politic s-a schimbat la rândul lui; cultura politică, odinioară autoritară, s-a democratizat, dorinţa cetăţenilor de a participa la procesul politic s-a accentuat, iar necesitatea implementării principiilor democraţiei directe exercită, la rândul ei, presiuni asupra partidelor politice. În total, prin această muncă de integrare a fost confirmat şi stabilizat sistemul de partide şi mai ales sistemul parlamentar. Această poveste de succes a statului partinic include şi faptul că administraţia a fost democratizată nu în ultimul rând prin intermediul patronajului partidelor (...).

Sfârşitul partidelor?

De fapt nu există nici o alternativă la partide şi la statul partinic. Nu se cunosc organizaţii sau instituţii alternative care ar putea lua locul partidelor şi mai ales care ar putea îndeplinii funcţiile acestora în cadrul domeniului intermediar. Iniţiativele civile şi mişcările care susţin un singur obiectiv completează statul partinic, ele nu îi periclitează însă existenţa. Astăzi nici nu mai poate fi vorba de apariţia vreunui sistem de consilii - aşa cum umbla vorba în perioada mişcărilor studenţeşti, cu atât mai puţin posibilitatea ca acestea să apară ca o alternativă politică şi socială. (...) Cine vrea să realizeze ceva, să impună anumite interese şi obiective politice, trebuie să apeleze la instituţia numită "partid". Cu toate acestea, organizaţiile nepartinice vor contribui şi în continuare - poate într-o măsură şi mai mare decât la ora actuală - la procesul de formare a voinţei politice: iniţiativele şi asociaţiile civile, mişcările sociale şi cele care apără o singură cauză. Dar şi acestea se orientează - în mod conştient - după partide, încercând să le influenţeze pe acestea în concordanţă cu interesele pe care le reprezintă.

[Textul despre iniţiativele civile]

Cu toate că partidele continuă să ocupe o poziţie centrală în sistemul politic din Republica Federală Germania, mai ales în ceea ce priveşte formarea voinţei politice, ele sunt pe cale să se reformeze. Ele au devenit mai sensibile tocmai din cauza rupturilor care s-au produs între societate şi sistemul politic şi administrativ, lucru care se manifestă mai ales sub forma animozităţii faţă de partide. Reformele, respectiv încercările de reformă nu apar în sânul partidelor din pricina unor motive filantropice, de educaţie politică sau de etică abstractă, ci din simpla dorinţă de supravieţuire. Pentru că dacă această aversiune resimţită faţă de partide se menţine pe o mai lungă perioadă de timp, aceasta poate provoca situaţii de criză socio-economică, putând denatura chiar într-o animozitate faţă se sistem şi mai ales faţă de democraţie. Vechea atitudine anti-partinică ar putea fi înlăturată măcar la suprafaţă, astfel încât să se poată impună atitudini şi comportamente politice autoritare. Partidele sunt interesate direct să reacţioneze în mod sensibil la critici şi de a se supune reformelor.

Reforma partidelor

Este vorba aici mai ales despre faptul că partidele trebuie să recunoască că nu sunt omnipotente, şi în mod explicit despre faptul că partidele trebuie să renunţe la pretenţiile de a deţine monopol unic asupra procesului de formare a voinţei politice. Mai este vorba aici şi de promovarea altor forme de participare politică, ca de ex. în iniţiative civile şi asociaţii. În fine, este vorba şi de preluarea precaută de către partide a noilor forme de participare, aşadar de deschiderea  către elementele democraţiei directe. În tot cazul, introducerea elementelor cu caracter plebiscitar în cadrul partidelor - vezi alegerile preliminare şi sondajele în rândul membrilor - par destul de pripite, luând în consideraţie efectele avute.

Nu omnipotenţei!

Pe ordinea de zi stau aşadar reformarea partidelor şi a statului partinic şi nu eliminarea lor. Partidele, dar şi istoricii şi specialiştii în ştiinţele politice trebuie să se gândească ce rol urmează a juca acestea în cadrul sistemului parlamentar. Partidele trebuie să se alinieze noilor tendinţe de dezvoltare din domeniul politic, social şi economic, ajustându-se pentru a corespunde noilor exigenţe. În fond, depinde de încrederea în sine şi de amestecul corect al diferiţilor factori prevăzuţi de modul în care sunt constituite partidele. Ernst Fraenkel a formulat acest lucru acum aproape 40 de ani, constatările sale fiind şi astăzi actuale: ce ne trebuie nouă sunt "partide care nu se tem să recunoască că scopul lor este să-şi aducă conducătorii în poziţii strategic importante din guvern şi administraţie; partide care nu se tem să recunoască că trebuie să lucreze mână-n mână cu grupările de interese, fără a capitula în faţa acestor grupări. Partide care nu se tem să recunoască că exercită oarecari presiuni asupra reprezentanţilor săi, pentru că fără disciplină în cadrul fracţiunilor nu poate exista un sistem parlamentar. Avem nevoie de partide care au puterea interioară de a se dezice de mentalităţile tradiţionale, care, pentru că au apărut din considerente politice diferite, reprezintă o sarcină împovărătoare pentru sistemul parlamentar funcţional. Avem însă nevoie şi de partide, care, în ciuda faptului că recunosc necesitatea de a adopta o atitudine pragmatică faţă de politică, fac apel la ultima rămăşiţă de romantism din suflet, nefiindu-le ruşine de visurile din tinereţe, atunci când toate mai erau încă atât de bune şi de frumoase în politică tocmai pentru că am crezut cu adevărat că principiile sunt cele care guvernează lumea."

[Parteienstaat in der Krise : Überlegungen nach 50 Jahren Bundesrepublik Deutschland ; Vortrag und Diskussion einer Veranstaltung des Gesprächskreises Geschichte der Friedrich-Ebert-Stiftung in Bonn am 19. August 1999 / Peter Lösche. [ed.: Dieter Dowe]. - Bonn : Forschunginst. der Friedrich-Ebert-Stiftung, Historisches Forschungszentrum, 1999. - 48 p. = 115 Kb, Text. - (Gesprächskreis Geschichte ; 27), Electronic ed.: Bonn: FES Library, 2000, ISBN 3-86077-843-9]