SUA

Fără organizare ierarhică...

Spre deosebire de majoritatea partidelor politice din Europa, partidele din SUA nu au o structură organizatorică ierarhică, pe baza căreia, organele de conducere ale unui partid ar putea realiza coeziunea şi disciplina senatorii sau deputaţii "neascultători", dacă aceştia ar vota împotriva programului de partid. Partidele americane sunt, după cum a observat analistul politic Hugh Bone, aşa numite "stratarchies", în cadrul cărora fiecare nivel decide în mod autonom. Şi pentru că cei care candidează pentru ocuparea unor funcţii publice îşi construiesc organizaţii proprii în vederea campaniilor electorale şi îşi determină în mod independent propria strategie electorală, şefii partidelor nu dispun decât de foarte puţine mijloace (susţinere sau retragerea susţinerii) pentru a impune disciplina de partid. O consecinţă a acestui fapt este că partidele din America sunt mai degrabă provinciale în perspectivele lor, senatorii şi deputaţii dând socoteală organizaţiilor locale a căror orientare politică este foarte limitată.

Provincialismul şi fragmentarea partidelor...

Pe lângă acest caracter provincial generat de federalism, şi sistemul electoral a condus la fragmentarea partidelor din SUA, prin eterogenitatea celor care îi aleg pe preşedinte, pe senatori şi pe deputaţi. Sistemul votului prin electori în cazul alegerilor prezidenţiale subliniază bunăoară importanţa deosebită ale statelor nesigure politic cu număr mare de locuitori. Prin faptul că toate voturile electorilor dintr-un stat sunt acordate acelui candidat la preşedinţie care a întrunit majoritatea voturilor din acest stat (principiul "winner-take-all"), îi face pe aceşti candidaţi să se concentreze mai ales asupra celor aproximativ cincisprezece state cu cel mai mare număr de locuitori, care dispun de majoritatea absolută necesară de electori. Aceste state sunt încă din 1932 state mari cu o industrie foarte dezvoltată, în care trăiesc un număr mare de muncitori şi diverse minorităţi etnice şi rasiale. Când aceste grupări votează în bloc, ele pot avea ultimul cuvânt la alegerile prezidenţiale. Ele sprijină o politică liberală şi economică, pentru care se impun cu succes în cadrul congreselor partidelor.

Electorii şi principiul "winner-take-all"

Astfel, sistemul votului prin electori şi principiul "winner-take-all" a conferit acestor grupuri sociale o putere de influenţă deosebită asupra politicilor prezidenţiale. După cum au subliniat cei doi analişti politici Irving Kristol şi Paul Weaver, nu se ştie dacă fără aceşti electori şi fără aplicarea principiului "winner-take-all" ar mai fi putut apărea o instituţie prezidenţială atât de dezvoltată, aşa cum s-a păstrat între 1932 şi 1968.

Deputaţii sunt mai îndatoraţi propriei circumscripţii decât partidului sau preşedintelui...

Alegătorii senatorilor şi deputaţilor şi ai reprezentanţilor din parlamentele statelor federale sunt însă şi mai eterogeni. Parte din aceştia locuiesc în regiuni foarte puţin populate, în oraşe de dimensiuni mici şi medii, dar şi în metropole cu un număr mare de locuitori de tipul Megalopolis, care se întinde din Los Angeles, California, şi până la San Diego. Din pricina acestei compuneri eterogene a structurii electoratului, preşedintele, Senatul şi Camera Deputaţilor trebuie să se ocupe fiecare de o structură de interese economice, politice şi sociale diferită. În plus, cei şase ani de mandat în cazul Senatului şi alegerile pentru ocuparea unei părţi din locurile în această instituţie, organizate la fiecare doi ani (o treime din senatori sunt înlocuiţi la fiecare doi ani) precum şi cei doi ani de mandat în cazul deputaţilor are rolul de a limita influenţa preşedintelui ca lider de partid în cadrul Congresului. Membrii Congresului iau în considerare calitatea de şef de partid a preşedintelui mai mult cu ocazia alegerilor pentru Congres, care au loc la jumătatea mandatului prezidenţial, şi mai puţin în anii în care se alege preşedintele. Fără preşedintele aşezat în fruntea listei de candidaţi a partidului său, membrii de partid din Congres au tendinţa de a respecta mai degrabă intereselor comunităţilor, regiunilor şi statelor federale decât preferinţele şi priorităţile preşedintelui.

Scăderea constanţei faţă de un anumit partid...

Odată cu începutul anilor şaizeci, diverse trenduri observate la nivelul comportamentului electoratului american au accentuat tendinţele centrifugale din cadrul sistemului de partide. În primul rând au apărut din ce în ce mai mulţi alegători independenţi, care nu se identificau nici cu democraţii şi nici cu republicanii. O serie de evenimente traumatice ca de exemplu revoltele rasiale, mişcările studenţeşti şi Războiul din Vietnam, precum şi eşecul partidelor în lupta cu unele probleme economice precum şomajul, inflaţia şi sărăcia au zguduit din temelii încrederea alegătorilor în sistemul de partide. În consecinţă, aceştia se orientează mai mult după imaginea şi personalitatea candidaţilor la fotoliul prezidenţial şi după teme de actualitate în perioada campaniei pentru alegerea preşedintelui — vezi Vietnam 1968, Watergate 1976 şi inflaţia, precum şi campania "prea mult stat" din 1980.

Splitting-ul voturilor... 

Un alt trend important este accentuarea splitting-ului voturilor începând cu 1960. Numărul alegătorilor care la alegerile prezidenţiale votau în favoarea candidatul unuia dintre partide, dar care la alegerile pentru Congres, votau candidaţii celuilalt partide a crescut de la 40% în anul 1960 la 60% în anul 1980. La ultimele alegeri federale, 70% din electoratul independent şi-a împărţit voturile între candidaţii celor două mari partide. Acest splitting al voturilor a avut ca consecinţă faptul că, începând cu cel de-al Doilea Război Mondial, timp de 14 ani, executivul şi legislativul s-au aflat sub controlul unor partide diferite.

Problema blocajului...

În cazul unui splitting de voturi masiv între un candidat la preşedinţie republican, pe de-o parte, şi membrii democraţi ai Congresului, pe de cealaltă parte, preşedinţii republicani Eisenhower, Nixon, Ford şi Reagan au avut de-a face cu un Congres în care democraţii erau predominanţi în una sau chiar ambele Camere. Cu două excepţii clare, Franklin D. Roosevelt şi Lyndon B. Johnson, candidaţii democraţi la preşedinţie au câştigat mai puţine voturi decât membrii democraţi ai Congresului. Preşedinţii republicani sunt astfel obligaţi să colaboreze cu un Congres controlat de opoziţie, care respinge programul preşedintelui. Preşedinţilor democraţi le este dificil să obţină susţinerea Congresului pentru politicile lor, pentru că membrii propriului partid sunt relativ imuni la promisiunile şi ameninţările preşedintelui. Splitting-ul voturilor este unul din factorii care limitează eficienţa preşedintelui ca lider de partid, care îi subminează şansele de a-şi realiza programul şi care cauzează stagnarea sau întârzierea activităţilor guvernamentale.

În timp ce federalismul, separaţia puterilor şi ultimele tendinţe în comportamentul electoratului au fragmentat sistemul de partide, mass-media au adus alegerile prezidenţiale în centrul atenţiei naţionale, diminuând astfel şi mai mult rolul organizaţiilor de partid în ceea ce priveşte politica preşedintelui. Încă de la interviurile şi conferinţele de presă radiodifuzate ale lui Franklin D. Roosevelt de la sfârşitul anilor treizeci, cele două partide politice s-au deservit din plin de mediile electronice în cadrul alegerilor prezidenţiale. La sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, televiziunea a schimbat într-un mod radical stilul şi mijloacele folosite în campania electorală. Pe lângă cheltuielile mari de organizare a campaniei, o utilizare eficientă a mass-mediei presupune alcătuirea unei trupe de specialişti responsabili cu informarea opiniei publice, precum şi de specialişti în sondaje, scriitori de discursuri, consilieri pe probleme publice şi de colectori profesionişti de fonduri electorale. Unele campanii electorale au fost regizate chiar de firme de publicitate, care au format echipe de specialişti, prezentând candidaţii şi programele lor în acelaşi mod în care unele firme prezintă reclamele la săpun. Aceşti specialişti au înlocuit funcţionarii tradiţionali de partid care făceau parte odinioară din echipa preşedintelui de la Casa Albă. Din 1960, experţii mass-media şi de publicitate care se ocupă de evaluarea efectelor deciziilor politice ale preşedintelui şi a şanselor pe care le deţine acesta la următoarele alegeri au devenit cei mai importanţi consilieri prezidenţiali.