|
|
|
Pe lângă textul introductiv de pe această pagină, vă sunt puse la dispoziţie şi alte materiale despre sistemul de partide din SUA:
Europenii sunt cei care înţeleg cel mai puţin cu funcţionează sistemul de partide şi procesul electoral din SUA. În Europa, în Republica Federală Germania, partidele şi alegerile sunt descrise în Constituţie. Partidele dispun de organizaţii regionale bine organizate cu o bază de membri stabilă. Ele au platforme elaborate, care conţin orientarea lor ideologică. Ele dispun de o anumită ierarhie de funcţionari, în al cărei vârf se află un preşedinte ales care, în cazul partidului majoritar, este de cele mai multe ori şi şeful guvernului sau, în cazul partidului minoritar, liderul opoziţiei. Aşa ceva nu există în SUA. Constituţia americană nu suflă nici un cuvânt despre partide. Partidele din SUA au apărut în decursul activităţilor de elaborare a unei Constituţii proprii, schimbându-şi numele de nenumărate ori în cei aproape 200 de ani de existenţă. Ele nu au un aparat de partid organizat. Ele sunt alcătuite de cele mai multe ori dintr-un mare număr de comitete locale de partid care duc o viaţă relativ independentă în statele de origine, reunindu-şi forţele numai cu ocazia alegerilor. De aceea nu există nici o ierarhie. Mai mult, nu există nici vreun program-platformă promulgat de organismele de conducere ale partidelor, care să promoveze perspectivele ideologice ale acestora. La alegeri se discută mai ales despre problemele de actualitate şi despre modurile de soluţionare ale acestora. După alegeri, partidele se fărâmiţează din nou. De 200 de ani, alegerile au loc respectând principiul majorităţii. Acest lucru înseamnă că un candidat va fi ales dacă va obţine cele mai multe voturi dintr-o circumscripţie. Astfel, doar candidaţii marilor partide au o şansă. Iar asta înseamnă că încă de la începuturi, doar două partide au avut un cuvânt de spus cu privire la viaţa politică. Acest lucru explică stabilitatea de durată a statului. Ambele partide trebuie să respecte ordinea constituţională şi să adere la valorile democraţiei liberale. Ele au o atitudine deseori conservatoare, astfel încât ele nu pot provoca schimbări majore în cadrul societăţii. Candidatul ales de partid trebuie să se străduiască să depăşească sfera organizaţiilor de partid locale şi să câştige de partea lui grupările de interese, asociaţiile şi societăţile de tot felul (inclusiv etnice), precum şi alegătorii neinformaţi, pentru că participarea la vot este destul de redusă (cca. 50 %). Deseori se slujeşte de mită şi manipulare. Toate acestea au ca urmare faptul că candidatul ales se simte mai îndatorat alegătorilor din circumscripţia sa, urmărind mai degrabă interesele acestora decât pe cele ale partidului. Iar acest lucru nu este greu în fond, pentru că în parlament nu există nici conceptul de disciplină de partid şi nici cel de presiune exercitată de facţiuni, aşa cum o înţeleg europenii. Astfel nu este de mirare că preşedintele trebuie să se străduiască să capete votul fiecărui deputat în parte, fie el din propriul partid sau din opoziţie, pentru a obţine majoritatea de voturi în vederea adoptării unui proiect de lege. În plus, el nu se va bucura de susţinerea deputaţilor din propriul partid dacă va încerca să adopte vreo lege mai nepopulară. Europenilor nu le este uşor să recunoască deosebirile dintre Partidul Democrat şi cel Republican. În mare am putea spune că Partidul Democrat este mai degrabă partidul celor mai săraci, al minorităţilor, impunându-se din acest motiv mai mult pentru soluţionarea unor probleme sociale. Alegătorii acestui partid se regăsesc printre populaţia mai săracă a statelor din sud şi în metropolele cu un număr crescut de muncitori şi locuitori de culoare. Partidul Republican tinde să reprezinte mai mult interesele economice, el se impune pentru liberul joc al puterilor şi mai puţin pentru dezvoltarea statului social. Alegătorii acestui partid fac parte mai degrabă din clasa de mijloc, albii şi protestanţii. Europenii recunosc însă imediat punctele slabe ale acestor partide politice: structura lor descentralizată, cu prea puţini membri, interesele lor preponderent locale, dependenţa lor de anumite grupări de interese şi simţul limitat de răspundere în ceea ce priveşte unele legi necesare, chit că nepopulare. Americanii consideră politica un factor negativ, politicienii fiind consideraţi a fi de neîncredere. Faptul că participarea la vot oscilează mereu între 40 şi 60% nu poate decât confirma această atitudine. Dacă programul existent este doar superficial, iar partidele nu au un cuvânt prea greu de spus în ceea ce priveşte politica, atunci "cine conduce de fapt America?". Această întrebare mereu recurentă reflectă îngrijorarea oamenilor şi face loc bănuielilor cum că ar exista anumite grupuri de interese foarte puternice care i-ar controla pe politicieni şi chiar şi pe preşedinte. În fond, deputaţii contează pe susţinerea lor în alegeri de către aceste grupuri de interese şi este evident că aceaste legături nu vor fi ruptă odată ce se vor fi încheiat alegerile. Instituţia lobby-ului a preluat sarcinile acestora (termenul de "lobby" provine din limba engleză, de la holul Parlamentului, în care vizitatorii pot sta de vorbă cu deputaţii). Doar la Washington se află reprezentanţii a 3000 de grupuri de interese, aflaţi permanent în contact cu politicienii şi încercând să influenţeze deciziile luate de aceştia. Acest lucru poate fi considerat legitim atâta vreme cât aceste persoane pot oferi servicii de consultanţă de specialitate funcţionarilor din ministere şi oamenilor politici în vederea elaborării textelor de lege. Încercarea lor de a încerca să mituiască sau să corupă în orice alt fel politicienii, chiar să-i supună presiunilor pentru a-şi impune interesele este însă cu siguranţă îndoielnică. Ne gândim aici pe de o parte la "big business", la puternicele consorţii economice, şi, pe de cealaltă, la "big labour", la sindicate, la asociaţiile fermierilor, veteranilor, medicilor, profesorilor etc. Numărul persoanelor care fac parte din aceste organisme infinit mai mare decât cel al politicienilor din parlament. [din: Ernst Rudolf Voigts: Die Vereinigten Staaten von Amerika, Informationen zur politischen Bildung 156, Bonn BpB 1979]
|
|
Teme:
Drepturile omului I
Personalităţi I Democraţie I
Partide
I Europa I
Globalizare
I
Naţiunile Unite
I Durabilitate
|
