|
|
|
În următoarele texte este vorba despre caracterul de la sine înţeles al partidelor din SUA, despre cele mai importante trăsături ale sistemului american de partide, şi despre organizarea internă a partidelor din SUA [...spre textul despre organizarea internă].
De câteva ori, şi alte partide au reuşit să clatine puterea deţinută de cei doi coloşi politici, abordând cu curaj subiecte sensibile şi atrăgând astfel voturile care aparţineau electoratului democrat sau republican. Cele două partide mari s-au văzut astfel nevoite să reacţioneze, elaborând modele alternative de soluţionare a problemelor şi răspunzând astfel la aceste noi provocări. (...) În ansamblu, sistemul bipartidist nu s-a confruntat însă niciodată cu probleme majore. Democraţii şi republicanii au reuşit să "aspire" temele şi programele propuse de partidele terţe, atunci când aceste partide păreau să ia prea mult avânt. Cele două partide mai puternice au reuşit să-şi integreze chiar şi baza de personal a acestora. Sistemul bipartidist din SUA este flexibil, descentralizat şi apt de compromisuri, de aceea a reuşit îndeplinească cu succes această "funcţie de aspirare"; el a conferit sistemului de guvernare o mare măsură de stabilitate, permiţând schimbări de direcţie politică în fazele de realignment şi respectând, prin alternanţa la guvernare, prevederile constituţionale ale echilibrului puterii şi controlului organelor de conducere. [Hartmut Wasser; din: Informationen zur politischen Bildung 199, "Politisches System der USA", Bonn BpB 1997]
Partidele din SUA dovedesc particularităţi specifice şi în ceea ce priveşte ordinea internă. Ele nu au o bază organizată de membri şi nici nu participă în mod riguros la formarea voinţei politice. Dar ce presupune calitatea de membru a unui partid din SUA? "Domnului A. îi place să creadă despre sine că este un democrat; domnul B. pretinde că este republican, iar domnul C., socialist, deseori prin acestea înţelegându-se că cei trei domni sunt ,membri' ai partidelor respective. Pentru majoritatea lumii, calitatea de membru a unui partide este un concept destul de vag şi de greu de definit. Dacă o persoană aparţine de o altă organizaţie — fie ea biserică, lojă sau organizaţie profesională —, atunci presupunem că ea s-a asociat acestei organizaţii prin semnarea unei adeziuni, că plăteşte cotizaţii sau alte tipuri de contribuţii, că poate activa într-un anumit comitet, că ocupă o anumită funcţie sau că ia parte activă la viaţa internă a acestei organizaţii. În cazul marilor partide politice nu putem lua ca sigure nici una din faptele descrise mai sus. Partidele nu au reguli de procedură şi nici ceremonii care atestă calitatea de membru. De regulă, partidele nici nu au o bază de membri. Partidele nu se obligă să respecte un anumit program, nu se finanţează din cotizaţii (chiar dacă au existat încercări în sensul introducerii cotizaţiilor de membri), ele nu au nici un fel de statut şi nici instrumente care să reglementeze poziţia unui membru sau altul, cu excepţia refuzului acestora de a susţine o persoană atunci când aceasta aplică în vederea ocupării unei funcţii publice. O persoană este democrată sau republicană prin simplu fapt că susţine că este aşa ceva şi în tot cazul atunci când această persoană îşi susţine partidul prin votul său cu ocazia alegerilor. Şi asta este tot ce se poate spune despre acest lucru. În plus, opţiunea politică poate fi schimbată de oricâte ori. Se află la latitudinea fiecăruia să-şi bată capul cu întrebări de genul "câţi membri are un partid" - mai ales într-o situaţie în care nu există criterii de bază pentru determinarea apartenenţei unei persoane la un partid." (Ogg/Ray) În trecut însă, fidelitatea persoanelor şi a grupărilor pentru un anumit partid era considerat a fi un factor important în evaluarea stabilităţii sistemului politic. Originea, educaţia şi profesia, apartenenţa etnică şi religioasă, localitatea şi regiunea de reşedinţă erau criterii extrem de relevante pe baza cărora societatea îşi declara opţiunea pentru unul dintre cele două mari partide. În timp ce în suburbii, în Vermont, în Pennsylvania sau în Kansas alegătorii erau mai degrabă republicani, în centrele metropolelor, în South Carolina, Alabama sau în Georgia trăiau democraţi "înnăscuţi". Clasa socială superioară vota prin tradiţie cu republicanii, cu Grand Old Party (GOP), la fel şi oamenii de afaceri, pe când clasele inferioare se identificau mai degrabă cu democraţii, cu "măgarul" - animalul de pe stema democraţilor, la fel şi muncitorii din industrie. Calitatea de WASP, adică apartenenţa la clasa socială albă anglosaxonă protestantă, presupunea automat şi opţiunea pentru Partidul Republican (a cărui stemă este împodobită cu un elefant), în schimb, evreii, slavii, italienii şi irlandezii catolici se simţeau atraşi de Partidul Democrat. Persoanele cu o educaţie mai bună şi mai înaintaţi în vârstă îi alegeau pe republicani, în vreme ce persoanele cu educaţie medie şi tineretul îi prefera pe democraţi. Realitatea politică de astăzi este caracterizată de o desfiinţare a criteriilor tradiţionale pe baza cărora se opta pentru un partid sau altul, de o inconstanţă crescută în relaţiile dintre partide, grupări şi indivizi, de o creştere a numărului celor care îşi schimbă votul la alegeri (floating vote) şi de independents, cetăţeni care nu se identifică cu nici unul din cele două partide. Ştiinţele politice nu au reuşit încă să identifice cu exactitate cauzele acestor schimbări şi nici să stabilească repercusiunile acestor schimbări asupra vieţii politice. Particularităţile partidelor americane se regăsesc şi în structura lor organizatorică. Toate nivelele, de la organizaţiile locale, la cele districtuale (county) şi până la organizarea statală, activează sub forma unor comitete autonome, constituite de membri de partid prin delegaţie sau alegeri interne. Ierarhiile sunt elemente necunoscute. Şi pentru că partidele funcţionează mai ales ca asociaţii electorale care urmăresc dobândirea de funcţii publice pentru proprii candidaţi (acesta fiind motivul pentru care partidele au fost organizate încât din anii 1870 în circumscripţii sau districte electorale [voting districts]), chiar şi organizaţiile locale şi county committees devenind foarte importante, pentru că majoritatea poziţiilor de ocupat în urma alegerilor se află la nivel comunal şi districtual. La nivelul statelor, partidele coordonează îndeosebi "afacerea" alegerilor pentru Congres, ele elaborează proiecte politice şi strâng bani în vederea finanţării diverselor activităţi. La nivel naţional, partidele americane au dezvoltat trei nuclee de cristalizare: preşedintele partidului (national chairman), comitetul de conducere a partidului (national committee) şi Adunarea Generală (national convention). Acestea nu se află însă la vârful unei ierarhii, aşa cum o cunoaştem în Europa şi Germania, care să dispună "de sus în jos". Preşedintele partidului, funcţie îndeplinită de regulă de candidatul la preşedinţie al partidului este numit de comun acord cu comitetul de conducere a partidului. El trebuie să coordoneze activităţile partidului la nivel federal, să se ocupe de promovarea mass-media, să întreţină contacte cu organizaţiile la nivelul statelor şi să pregătească alegerile la nivel naţional. El este susţinut în această activitate de un comitet de conducere care se reuneşte foarte rar, care este compus din delegaţi din toate cele cinzeci de state şi care reprezintă un complex extrem de eterogen. Adunarea Generală (national convention) îndeplineşte funcţii foarte importante. Ea nominalizează candidaţii partidului pentru funcţia de preşedinte şi vice-preşedinte, elaborează atât programul-platformă (party platform) cât şi statutele partidului. Adunările Generale ale ambelor partide se întrunesc o dată la patru ani şi reunesc delegaţi din toate statele SUA. Numărul acestor delegaţi este stabilit printr-un calcul extrem de complicat: în 1992, Adunarea Generală a democraţilor număra 4282 de delegaţi (şi 1170 de delegaţi de rezervă, aşa numiţii alternaties), cea republicană, 2206 de delegaţi şi tot atât de mulţi alternaties. Federalismul este aşadar deosebit de dezvoltat şi la nivelul intra-partinic. Partidele se fac remarcate ca forţe supraregionale de abia cu ocazia alegerilor prezidenţiale, asta dacă nu luăm la socoteală şi reprezentanţa permanentă a facţiunilor democrate şi republicane din Congres. Există legi în fiecare stat care reglementează la modul general cadrul legal al partidelor, garantând un minimum de democraţie intra-partinică şi desemnând procedurile de urmat în cazul nominalizării candidaţilor pentru funcţiile din cadrul partidului şi, împreună cu prevederile federale, încercând să confere o bază legală domeniului dificil al finanţării partidelor. Bugetul partidelor este constituit aproape în exclusivitate din donaţii, cu excepţia finanţelor puse la dispoziţie de stat cu ocazia alegerilor prezidenţiale. [Hartmut Wasser; din: Informationen zur politischen Bildung 199, "Politisches System der USA", Bonn BpB 1997]
|
|
Teme:
Drepturile omului I
Personalităţi I Democraţie I
Partide
I Europa I
Globalizare
I
Naţiunile Unite
I Durabilitate
|
