"Legislativul, care are sarcina, clar exprimată în denumirea sa, de a elabora legi, are de fapt sarcina să formeze şi să susţină puterea executivă." Prin această afirmaţie vizionară, Walter Bagehot a definit una din particularităţile modelului Westminster. El a mai numit acest lucru esenţa "ascunsă" a acestui model, "fuziunea funcţiilor legislative cu cele executive" fiind un secret bine păstrat. Cabinetul, care răspunde în faţa Camerei Comunelor (House of Commons) şi care nu poate fi sancţionat de către populaţie decât la alegeri, prin desemnarea partidului de opoziţie, este compus, mulţumită scrutinului majoritar, din liderii unui singur partid. Scrutinul majoritar simplu, care nu funcţionează perfect decât în cazul conflictelor sociale unidimensionale, vine în dezavantajul partidelor mai mici, fiind totuşi acceptat de majoritatea populaţiei pentru că respectă interesul formării unui executiv eficient.

Guvernul britanic, care, conform tradiţiei, trebuie să fie compus doar din membrii Parlamentului (nu ca în sistemul prezidenţial, unde funcţiile din ministere sunt ocupate de persoane care nu au nimic de a face cu acesta), dispune de puteri mult mai mari decât în alte ţări ale lumii. La această situaţie au contribuit următoarele:

1. un tip de scrutin care a permis ca o minoritate de voturi să se transforme (de cele mai multe ori) într-o majoritate absolută de mandate;
2. lipsa unei contra-puteri federaliste;
3. lipsa unei Curţi Constituţionale (cu toate că verificarea de către tribunale a legitimităţii activităţilor miniştrilor a devenit o practică curentă);
4. controlul Camerei Comunelor de către Cabinet, prevăzut în regulamentul Parlamentului;
5. limitarea utilizării dreptului de veto în Camera Lorzilor.