Sistemul electoral are o influenţă majoră asupra felului în care sunt constituite partidele. Acest lucru se aplică mai ales relaţiei dintre scrutinul majoritar şi sistemul bipartidist. În acest sens, Marea Britanie a fost considerată multă vreme exemplară, fiind deseori admirată pentru structura sa internă. În următorul text vom vorbi despre alegeri, despre consecinţele politice ale sistemului electoral şi despre comportamentul alegătorilor din Marea Britanie. Despre ceilalţi factori care influenţează sistemul de partide vom vorbi în capitolele Sistemul de guvernare şi Suveranitatea parlamentului.

Marea Britanie organizează alegeri parlamentare pentru parlamentul naţional de la Westminster, pentru parlamentele din Irlanda de Nord (Stormont), Scoţia şi Ţara Galilor, pentru parlamentele comunale şi pentru parlamentul european. În cazul alegerilor pentru parlamentele comunale, participarea la vot este de obicei redusă (40 la sută şi mai puţin), în cel al alegerilor pentru parlamentul european chiar şi mai redusă (între 32 şi 36 la sută). În cazul alegerilor pentru parlamentul naţional (general elections) participă de regulă 72 - 78 la sută din cetăţenii cu drept de vot.

Sistemul electoral tradiţional britanic este un scrutin majoritar relativ în circumscripţii uninominale, numit şi sistem first-past-the-post. Deputaţii aleşi sunt acei candidaţi dintr-o circumscripţie electorală care au adunat mai multe voturi decât toţi ceilalţi competitori. În limbaj simbolic, de curse de cai, cine trece primul de "linie" (first-past-the-post), câştigă. Voturile acordate celorlalţi candidaţi nu sunt luate în considerare la distribuirea locurilor din parlament (...).

Sistemul electoral presupune o relaţie strânsă între circumscripţii şi deputaţi. Şi pentru că miniştrii trebuie să fie automat şi membri ai unei Camere, ei pot pierde, în cazul înregistrării unui eşec în competiţia electorală din circumscripţia lor, şi orice şansă de a obţine o funcţie guvernamentală. Deputaţii aleşi sunt, pentru toţi locuitorii din circumscripţia sa electorală, oamenii de legătură în probleme politice şi sociale şi "ambasadorii" acestora în Parlamentul de la Londra. De regulă, ei sunt cunoscuţi în circumscripţia de provenienţă, ei nefiind însă obligaţi să fie rezidenţi vechi ai acestora, pentru a se bucura de şanse sporite cu ocazia alegerilor. Pe timpul campaniilor electorale, candidaţii colindă întreaga circumscripţie, bătând la fiecare uşă, pentru a intra în contact direct cu cât mai mulţi cetăţeni. Campaniile electorale din Marea Britanie sunt cu mult mai scurte şi mai ieftine decât cele din Germania, instrumentele publicitare - afişe, concerte de muzică pop etc. - fiind foarte puţin folosite (...).

Sistemul first-past-the-post este în primul rând un sistem electoral majoritar. Acest sistem are menirea de a întoarce rezultatele alegerilor în favoarea partidelor mari, asigurând astfel existenţa unei majorităţi clare, lucru care face posibil formarea unui guvern fără nevoia cooptării unor parteneri de coaliţie. Doar marile partide pot să se bazeze pe câştigarea alegerilor într-un număr suficient de circumscripţii electorale. Partidele mai mici nu obţin decât în puţine circumscripţii majoritatea, fie pentru că aceste circumscripţii sunt fiefurile lor, fie pentru că, din motive tactice, susţinătorii unuia dintre cele două partide mari îşi dau votul partidelor mai mici pentru a învinge celălalt partid mare într-o anumită circumscripţie cu ajutorul acestora (vot tactic). Consecinţele acestui fapt sunt o sub-reprezentativitate a partidelor mici în Parlament, prea mică faţă de voturile câştigate. Astfel, alianţa dintre social-democraţi şi liberali a obţinut în 1983 25,4 la sută din voturi, dobândind însă doar 3,5 la sută din locurile din Parlament. În acelaşi timp, voturile acordate Partidului Laburist nu se ridicaseră decât la 27,6 la sută, acest partid obţinând însă 32 la sută din locurile eligibile. La alegerile din 1997, partidul rezultat din alianţa mai sus menţionată, Liberal Democrats,  nu a mai primit decât 16,8 la sută din voturi. Partea lor de locuri din Parlament a crescut însă datorită voturilor tactice acordate de mulţi laburişti care au votat candidaţii liberali la şapte procente.

Criticii sistemului electoral britanic au cerut încă din secolul XIX înlocuirea acestui sistem cu unul "mai drept", acest lucru însemnând aplicarea principiului proporţional care reprezintă mai bine voinţa electoratului. În Irlanda de Nord, sub-reprezentativitatea cimentată de sistemul electoral majoritar a componentei catolice şi naţionaliste a fost unul din motivele pentru declanşarea conflictului de la începutul anilor şaptezeci. De atunci, acolo este valabil atât pentru alegerile comunale, cât şi pentru cele parlamentare şi europene aşa numitul single-transferable-vote-System (STV), acelaşi care este practicat şi în Republica Irlandeză. STV permite şi partidelor mai mici să fie luate în considerare, în toate circumscripţiile electorale existând mai mult decât o persoană care poate ieşi victorioasă în urma alegerilor (de obicei există cinci sau şase candidaţi aleşi). Alegătorii dispune de un singur vot (single vote) şi numerotează candidaţii în funcţie de preferinţe. Acei candidaţi câştigă într-o circumscripţie care au întrunit suficiente locuri întâi pe lista de preferinţe a candidaţilor. Totuşi acest prim calcul nu este suficient pentru desemnarea tuturor reprezentanţilor aleşi într-o circumscripţie. În urma unui nou calcul, candidaţii care au primit cel mai mic punctaj sunt scoşi de pe listă. Urmează apoi luarea în calcul a locurilor doi, trei etc. de pe lista de preferinţe (transferable vote). Prin acest sistem, puterea partidelor poate fi luată mai bine în calcul, astfel încât, în Irlanda de Nord, ambele grupuri de populaţie sunt reprezentate în mod adecvat (...).

Alegerile parlamentare din 1997 au confirmat din nou faptul că comportamentul alegătorilor din Marea Britanie, la fel ca cel din celelalte democraţii occidentale, este influenţat din ce în ce mai mult de mass-media şi din ce în ce mai puţin de criteriul de afinitate politică. În anii şaizeci, clasa socială din care făceau parte alegătorii era un criteriu suficient pentru justificarea afinităţii pentru un partid sau altul. Conservatorii erau consideraţi a fi partidul economiştilor şi al proprietarilor, al clasei de mijloc şi al celor bogaţi, pe când Partidul Laburist atrăgea voturile muncitorimii şi a cetăţenilor mai săraci. În 1964, cca. trei sferturi din membrii clasei mijlocii şi-au dat votul Partidului Conservator, iar două treimi din "clasa muncitoare" şi-a dat votul Partidului Laburist. În 1997 au mai putut fi recunoscute anumite caracteristici tradiţionale ale alegătorilor conservatori, respectiv laburişti, totuşi voturile date Labour Party provenite din clasa mijlocie şi din mediul muncitoresc erau destul de apropiate, acelaşi lucru fiind valabil şi pentru categoriile de votanţi ai Partidului Conservator. În afară de scăderea importanţei factorilor sociali în cadrul afinităţilor exprimate de electorat, a putut fi constatată şi o scădere de identificare cu idealurile partidelor. La mijlocul anilor şaizeci, cca. două treimi din alegători se identificau cu unul dintre partide, astăzi au mai rămas doar mai puţin de 40 de procente. Pentru alegători este astăzi mai simplu să decidă pe baza intereselor personale şi a afinităţii pentru un anumit program sau candidat, luând mai ales în calcul argumente pro şi contra de natură financiară proprie. Electoratul britanic reacţionează astfel nu din convingere, ci mai degrabă ca nişte "consumatori" ai ofertei politice. Răspunsul strategic al Partidului Laburist la această provocare a fost de a pune sub semnul îndoielii competenţa într-ale guvernării a primului ministru conservator, John Major, şi să se prezinte în campania electorală cu numele de New Labour, ca nouă ofertă pe "piaţă", care poate fi votată de clasa mijlocie, ba chiar şi de elitele economice.

Chiar dacă structurile sociale nu mai dovedesc comportamente electorale stabile, rămâne de necontestat faptul că Partidul Laburist continuă se profite de unele particularităţi. Anumite caracteristici sociale, ca de exemplu apropierea de un anumit sindicat sau faptul că o persoană beneficiază de o locuinţă socială favorizează luarea unei decizii electorale favorabile laburiştilor. Acest tip de apartenenţe şi-au pierdut în general din importanţă. Din punct de vedere regional, Scoţia, Ţara Galilor, nordul englez şi metropolele britanice tind să susţină mai degrabă Partidul Laburist. În sudul Angliei se bat pentru supremaţie mai ales conservatorii şi liberal-democraţii. Alături de competiţia tradiţională dintre partide, astăzi a apărut şi competiţia în vederea dobândirii unor competenţe politice cheie: care partid crede alegătorul că se va impune pentru o înflorire a economiei sau pentru garantarea drepturilor şi ordinii? Aceste competenţe-cheie au fost trecute, după 1945, în mod tradiţional, în apanajul Partidului Conservator. 1997 a fost un an de cumpănă pentru conservatori. Acest partid nu reuşise, după 1992, când pieţele financiare au retras lira sterlină din sistemul monetar european, să îşi recâştige autoritatea politică şi economică. Labour Party s-a conturat în schimb din ce în ce mai mult ca un partid serios, implicat profund în politica combaterii criminalităţii. La fel de evident a fost şi faptul că Partidul Conservator înregistrase deficite considerabile în ceea ce privea mobilizarea tinerilor alegători, alegătorilor din grupurile etnice minoritare şi a electoratului de sex feminin. Nici chiar categoria întreprinzătorilor, pe care partidul putuse mereu să se bazeze, nu a mai susţinut cu aceeaşi tărie programul sceptic european al acestuia.

[din: Roland Sturm: Politische Willensbildung; în: Informationen zur politischen Bildung 262, "Großbritannien", Bonn BpB 1999]

[începutul paginii]

Teme:  Drepturile omului  I  Personalităţi  I  Democraţie  I  Partide  I  Europa  I  Globalizare  I  Naţiunile Unite  I  Durabilitate

Metode:    Didactică politică    II    Educaţie pentru pace    II    Metode