În următorul text este vorba despre elementele centrale din sistemul de guvernare din Marea Britanie. Printre aceste elemente se numără poziţia privilegiată a primului ministru şi a monarhiei şi mai ales cele două principii constituţionale rule of law şi suveranitatea parlamentului. Parlamentarismul, această formă specifică Marii Britanii, a fost deseori numit "Modelul Westminster". Într-un alt capitol vor fi rezumate trăsăturile principale ale acestui model, amintind totodată şi de criticile aduse acestuia.

Marea Britanie - sau, aşa cum mai este numită ea, pe scurt dar incorect: Anglia - dovedeşte o sumedenie de particularităţi. Problemele apar încă de la alcătuirea teritorială a "Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord" - numele oficial al statului. Următoarea schemă ilustrează această alcătuire specifică:

Şeful întregului stat al Marii Britanii este regina. Cetăţenia, comună tuturor elementelor teritoriale care compun statul, este britanică. Există însă mai multe naţionalităţi: naţionalitatea engleză, galeză, scoţiană, irlandeză, nord-irlandeză (Ulster) şi britanică.

[începutul paginii]

Cuprins:

Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord este singurul stat european care nu are o Constituţie unitară, cuprinsă într-un singur document. Acest lucru nu înseamnă însă că nu există izvoare care să justifice forma statală pe care o cunoaştem noi astăzi. Printre aceste documente se numără o serie de prevederi legale, convenţii şi reprezentări recunoscute ale unor principii constituţionale (...).

Substanţa Constituţiei britanice poate fi redusă la două principii esenţiale: Rule of Law, baza legală a acţiunilor statale şi suveranitatea parlamentului. Rule of Law protejează cetăţenii de abuzurile statului, obligând Parlamentul să dea formă legală transferului de putere către guvern. Legile pot fi abrogate sau modificate de Parlament prin majoritate simplă. Şi pentru că nu există un document constituţional propriu-zis, nu este nevoie nici de întrunirea unei majorităţi speciale pentru modificarea acestuia. "Realitatea constituţională", aşa cum transpare ea în procesul legislativ, poate fi modificată rapid şi cu multă flexibilitate.

Tradiţia juridică engleză a simplificat mult practica dezvoltării constituţionale. Acesta se sprijină pe dreptul comun (common law). Trăsătura principală a tradiţiei Common Law-ului este orientarea după cazuri precedente, după decizii-tip, la care se poate face apel în vederea luării unor decizii în noile cazuri. Punctul de plecare în luarea unei hotărâri judecătoreşti este întotdeauna cazul concret şi nu regula generală. În Marea Britanie nu există un cod legal similar codului german BGB. Acest fapt conferă interpretării legilor şi, implicit, şi a Constituţiei, o mare măsură de flexibilitate (...).

Adaptarea legilor şi instituţiilor acestei ţări de-a lungul secolelor nu ar fi fost posibilă fără tradiţia juridică şi constituţională engleză şi nu a provocat schimbări majore. Părerea larg răspândită că Marea Britanie este o ţară foarte legată de tradiţiile sale istorice se sprijină deseori pe o considerare superficială a acestei continuităţi formale. Rolul monarhiei în politica britanică sau cel al Parlamentului, asta pentru a numi doar două exemple importante, a cunoscut, în ciuda acestei continuităţi, modificări dramatice în decursul ultimilor patru secole.

Cel de-al doilea pilon de bază al Constituţiei britanice, alături de cel care leagă activităţile statului de litera legii, este suveranitatea parlamentului. Parlamentul este organul care emite legi şi care controlează de unul singur procesul legislativ, fără a cunoaşte însă constrângerile unei Constituţii. Parlamentul este organul constituţional şi nu poporul. Nu există nici o Curte Constituţională care ar putea controla deciziile parlamentare şi oricum, fără Constituţie, aceasta ar fi oricum de neconceput.

[începutul paginii]    [înapoi la Cuprins]

În Constituţiile statelor democratice se consemnează de regulă faptul că puterea statală derivă de la popor, ceea ce înseamnă că poporul este suveran. Cum poate fi explicată aşadar această suveranitate a parlamentului britanic şi care este relevanţa sa practică astăzi? Suveranitatea parlamentară a apărut în urma Glorious Revolution a anilor 1688/1689. Ea a marcat sfârşitul conflictului dintre familia Stuart, catolică, şi parlamentul protestant. Detronarea dinastiei Stuart şi urcarea la tron a regelui protestant William III. de Orania şi a soţiei sale, Maria, a fost însoţită de o serie de prevederi constituţionale întocmite de Parlament în favoarea acestuia din urmă. Acest catalog de drepturi, aşa numitul Bill of Rights din 1689, care a pus capăt absolutismului în Marea Britanie şi a deschis calea monarhiei constituţionale, conferă parlamentului dreptul de alegeri libere, de discuţii libere şi drept fiscal.

Este adevărat că în secolele XIX şi XX s-a impus şi votul universal, egal, liber şi secret pe baza revendicărilor politice ale unei burghezii aflate în plină ascensiune, a muncitorimii şi a mişcării pentru drepturile femeilor (aşa numitele "suffragettes"), a Partidului Liberal, respectiv a precursorilor acestuia, partidul w. Totuşi, nimic nu s-a schimbat în ceea ce priveşte poziţia constituţională a Parlamentului. Din punct de vedere formal, cetăţenii britanici au rămas supuşii reginei, nefiind în nici un caz elementele  de la care derivă puterea în stat. În Marea Britanie, altfel decât pe Europa continentală, nu au existat revoluţiile sau loviturile de stat care au înlăturat monarhia sau care măcar au ancorat principiul suveranităţii poporului într-o Constituţie (...).

[începutul paginii]    [înapoi la Cuprins]

Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord este o monarhie constituţională pe bază de ereditate. Şeful statului este monarhul. El (sau ea) are sarcina să numească, la propunerea primului ministru sau al membrilor guvernului, episcopii Bisericii Anglicane (biserica de stat din Marea Britanică), judecătorul suprem şi conducătorii armatei, toţi aceştia depunând jurământul în faţa regelui sau a reginei. Sarcinile monarhului sunt de natură reprezentativă, ceremonială şi integrativă. Regina Elisabeta a II-a, din familia Hannover-Windsor-Mountbatten a fost înscăunată în anul 1952. Ea (şi familia regală) îşi reprezintă ţara în interiorul şi exteriorul ţării şi este liderul Bisericii Anglicane. Regina emite acte statale ca de exemplu actul anual de deschidere a lucrărilor Parlamentului, cu care ocazie ea citeşte declaraţia de guvernare a primului ministru, conferindu-i astfel legitimitate. Poziţia ei, deasupra oricărei dispute dintre partide, o face să apară ca o persoană cu capacităţi de integrare, recunoscută la nivel naţional, chiar şi pe vreme de război ori de criză.

Cea mai importantă funcţie politică în sistemul de guvernare britanic este cea de prim-ministru. Primul ministru britanic are o poziţie extrem de puternică, dispunând de un potenţial de patronaj major, care îi permite de exemplu să numească circa 100 de deputaţi, membri ai partidului de guvernământ, în funcţii ministeriale şi extra-ministeriale, în poziţiile de conducere a unui număr mare de funcţii publice de la sănătate la imigrare şi până la BBC. Puterea deţinută de primul ministru se sprijină şi pe loialitatea partidului din care face parte şi pe care îl conduce, pe Parlament şi pe faptul că partidele nu trebuie să formeze de regulă coaliţii.

Primul ministru trebuie să găsească în zilele noastre aprobarea poporului pentru politica pe care o susţine şi să se menţină într-un contact direct şi permanent cu acesta prin intermediul mass-mediei. Influenţarea materialelor despre guvernământ care apar în presă, controlul profesionist al propriei imagini aşa cum se răsfrânge ea asupra opiniei publice a devenit între timp pentru şeful guvernului cel puţin la fel de important ca însăşi substanţa activităţilor sale. A devenit între timp o tradiţie ca anumite informaţii să fie ţinute secrete sau redate în mod selectiv şi tactic. În ceea ce priveşte selecţia şi uzul tactic al informaţiilor, acestea ţin de jurnalismul de "lobby". Guvernul decide care sunt persoanele alese să facă parte din "clubul" exclusivist de 150 de jurnalişti care primesc zi de zi din partea purtătorului de cuvânt al guvernului informaţii "confidenţiale", a căror sursă nu au voie să o dezvăluie. Tony Blair a perfecţionat această modalitate de a influenţa mass-media, nepermiţând nici unui membru al Cabinetului să dea declaraţii politice fără acordul explicit al primului ministru şi specificând că este de competenţa colaboratorilor săi însărcinaţi cu activităţile de PR (aşa-numiţii "spin doctors"), de a prelua şi de a cuceri, la fel ca în campaniile electorale, prima pagină a ziarelor, abordând subiecte favorabile guvernului. Parlamentul nu are în acest sens decât un rol minor.

[începutul paginii]    [înapoi la Cuprins]

Activităţile guvernului se bazează pe trei principii tradiţionale:

Primul principiu, poziţia dominantă a primului ministru, presupune competenţa de a decide cu privire la liniile directoare ale politicii (...). În plus, rolul dominant al primului ministru se face resimţit şi în deciziile luate la nivelul guvernării. Primul ministru distribuie de multe ori competenţele decizionale unor comitete ad hoc, controlate de el sau de oamenii lui de încredere. Aceste procese decizionale interne sunt ascunse cu mult mai mult decât în Germania de ochiul opiniei publice. Mai important decât acest lucru este capacitatea primului ministru de a exercita o putere extinsă de decizie, nelimitată nici de vreun partener de coaliţie şi nici de textul Constituţiei, de Curtea Constituţională, de şeful statului sau de Parlament. Sistemul britanic de guvernare este de aceea numit şi guvern prim-ministerial (prime ministerial government) sau, mai polemic, "dictatură electorală" (elective dictatorship ). Bineînţeles că felul în care un prim ministru alege să profite de competenţele sale este diferit de la persoană la persoană. Margaret Thatcher, prim ministru conservator între anii 1979 - 1990, a fost cunoscută pentru regimul rigid şi principiile politice riguroase pe care le-a impus Cabinetului pe care îl conducea. Tony Blair exercită un control aproape la fel de riguros asupra Cabinetului său, chiar dacă, din punct de vedere ideologic pare a fi mai puţin decis decât era Margaret Thatcher (...).

[din: Roland Sturm: Regierung und Verwaltung; în: Informationen zur Politischen Bildung 262, "Großbritannien", Bonn BpB 1999]

[începutul paginii]

Teme:  Drepturile omului  I  Personalităţi  I  Democraţie  I  Partide  I  Europa  I  Globalizare  I  Naţiunile Unite  I  Durabilitate

Metode:    Didactică politică    II    Educaţie pentru pace    II    Metode