Principiul fundamental central al sistemului politic din Marea Britanie este suveranitatea parlamentului (vezi pagina "Sistem de guvernare"). Marea Britanie diferă în acest punct de majoritatea celorlalte democraţii care urmează principiul suveranităţii poporului. În textul următor vom discuta despre particularităţile esenţiale ale parlamentului britanic. Într-un alt text va fi vorba despre principiul suveranităţii parlamentului: regina este obligată să îşi semneze propria condamnare la moarte dacă Parlamentul i-o cere [...spre textul "Discuţie"].

Parlamentul britanic este format din două Camere - o Cameră inferioară, Camera Comunelor (House of Commons) şi o Cameră superioară, Camera Lorzilor (House of Lords). În Camera Comunelor, deputaţii care aparţin celor două partide (partidul de guvernământ şi opoziţia) sunt aşezaţi faţă în faţă. În tabăra partidului aflat la guvernare există deputaţi care deţin funcţii în guvern şi aşa numiţii "care nu deţin o funcţie în guvern. Funcţia de şef al opoziţiei este una statală. Şedinţele Parlamentului sunt conduse de un speaker, ales din rândul parlamentarilor. Candidatul partidului de guvernământ nu reuşeşte să se impună întotdeauna, chiar dacă susţinătorii acestuia încearcă ca acest speaker să preia o funcţie de conducere, care reprezintă, în fond, interesele tuturor parlamentarilor şi nu doar pe cele ale guvernului.

Compunerea Camerei Comunelor nu oglindeşte, la fel ca şi în celelalte democraţii, structura socială a ţării. Majoritatea parlamentarilor au vârste cuprinse între 40 şi 60 de ani şi sunt de sex masculin. În 1997 s-a dublat numărul deputaţilor de sex feminin în Parlament, ajungând la 120 (101 membrii ai Partidului Laburist; 13 conservatori; trei Liberal Democrats; doi membri ai Scottish National Party şi Speaker: Betty Boothroyd, Partidul Laburist). Numărul femeilor din Parlament constituie aşadar 18 la sută din totalul deputaţilor. Numărul deputaţilor care au absolvit o facultate a crescut în 1997 în toate partidele (66 la sută în cadrul Labour Party: 81 la sută în cadrul în cadrul Conservative Party şi 70 la sută în cadrul Partidului Liberal-Democrat). Dominantă în toate partidele este clasa mijlocie. În ceea ce priveşte profesiile academice, în cazul Labour Party avem de-a face mai ales cu profesorii, iar în cel al conservatorilor, cu avocaţii. Din mediul economic provin, în facţiunea parlamentară laburistă, specialişti, manageri şi muncitori. În facţiunea conservatoare, economia este reprezentată mai ales de directori de firme.

În cadrul activităţilor legislative, comitetele sunt chemate ad-hoc pentru a-şi oferi serviciile de consultaţă în ceea ce priveşte anumite hotărâri. Ele se întrunesc după cea de-a doua dintre cele trei citiri a unei legi în Parlament, ca grup restrâns de parlamentari sau ca un aşa-numit "committee of the whole house". În cazul din urmă, speaker-ul îşi abandonează poziţia, întregul Parlament transformându-se într-un astfel de comitet. Funcţiile de control, mai ales cele care privesc bugetul, nu pot fi preluate de opoziţie decât de 20 de ori pe an, în şedinţe în care se stabileşte ordinea de zi a discuţiilor parlamentare, prin întocmirea unor petiţii scrise şi orale şi prin dezbateri cu reprezentanţii guvernamentali.

În Marea Britanie nu există comitete de specialitate pe lângă ministere decât în afara procesului legislativ. Acestea joacă rol de observatori ai acţiunilor întreprinse de ministere, elaborând rapoarte pe teme actuale. Eficienţa acestor comitete este însă destul de limitată, ele nefiind doar în slujba facţiunii guvernamentale, ci depinzând şi de bunăvoinţa guvernului de a le furniza informaţiile necesare. Dreptul rezervat guvernului de a nu divulga Parlamentului şi opiniei publice chestiuni de ordin intern şi să urmărească în justiţie eventualele scurgeri de informaţii a fost folosit de multe ori în trecut. Guvernul Blair s-a pronunţat însă pentru o mai mare transparenţă a deciziilor guvernamentale. Aşa numitul Freedom of Information Act (Lege cu privire la libertatea de informare), aflat în fază de proiect, care urmează a îmbunătăţi accesul cetăţenilor la informaţii guvernamentale, va veni pe viitor şi în ajutorul comitetelor de specialitate, a Select Committees, pentru ca acestea să îşi îndeplinească sarcinile de control politic într-un mod mult mai eficient.

Cei peste 1000 de membri ai Camerei Lorzilor nu sunt aleşi. Aproximativ două treimi din aceşti Lords şi-au moştenit această poziţie. Lorzii activi politic sunt de cele mai multe ori doar cei care au fost numiţi în această funcţie. În 1958 a fost introdusă posibilitatea ca o persoană să fie numită lord pe viaţă, fără ca acest titlu să poată fi moştenit (life peers). Deosebim aşadar între Lords Spiritual, lorzii clerici, arhiepiscopi şi episcopi ai Bisericii Anglicane şi Lords Temporal, lorzii laici. Printre aceştia se numără atât membrii familiei regale cât şi aşa numiţii Law Lords. Aceştia din urmă sunt judecători supra-calificaţi, care au fost înnobilaţi şi au primit un loc în Camera Lorzilor. Ei formează comitetul juridic al Camerei Lorzilor, care are rolul de Curte Supremă.

Din 1911, Camera Lorzilor nu mai dispune în procesul legislativ decât de drept de veto. Acest drept nu se aplică însă şi în cazul legilor fiscale. Din 1949, Camera Lorzilor nu mai poate împiedica promulgarea unui proiect de lege înaintat de Camera Comunelor decât timp de un an de zile. Camera Lorzilor trebuie să ia poziţie faţă de toate proiectele de lege propuse de Camera Comunelor, aducând deseori îmbunătăţiri valoroase de detaliu. Camera Comunelor poate respinge orice veto al Camerei Lorzilor dacă întruneşte o majoritate simplă.

[din: Roland Sturm: Regierung und Verwaltung; în: Informationen zur Politischen Bildung 262, "Großbritannien", Bonn BpB 1999]

[începutul paginii]

Teme:  Drepturile omului  I  Personalităţi  I  Democraţie  I  Partide  I  Europa  I  Globalizare  I  Naţiunile Unite  I  Durabilitate

Metode:    Didactică politică    II    Educaţie pentru pace    II    Metode