Succesul de amploare al Alianţei Social-Democrate, care a reportat la alegerile pentru Camera Inferioară din anul 1983 doar 2,2 procente mai puţin decât Labour Party, a dovedit, şi nu a fost singurul, că ar trebui să se vorbească de mult mai mult decât despre un simplu sistem bipartidist în Marea Britanie. Voturile multe obţinute de Alianţă nu s-au regăsit, bineînţeles, şi în locurile ocupate în Camera Inferioară. Pentru cele 25,4 procente obţinute, Alianţa nu a primit decât 23 de locuri pentru deputaţi, în timp ce Labour, cu cele 27,6 procente obţinute, a putut delega la Londra 209 de deputaţi. În ţară şi mai ales la nivel comunal, s-au conturat însă din ce în ce mai clar liniile unui sistem tripartidist, iar în Scoţia şi în Ţara Galilor, chiar ale unui sistem de patru partide. Şi nu doar atât. Cei care cred că sistemul bipartidist din Marea Britanie nu este altceva decât un simplu mit, pot acum aduce argumente care să susţină această afirmaţie: ei au la îndemână de pe acum tendinţele actuale, dar şi fapte intrate deja în istorie (...).

În ciuda acestor schimbări de necontestat, sistemul de partide din Marea Britanie rămâne în fond un sistem bipartidist. În favoarea acestei teze vine modul în care funcţionează sistemul politic, care chiar şi în calculele elitelor politice este înţeles ca un dualism susţinut prin dobândirea votului majoritar de un partid la guvernare şi unul de opoziţie. Un al doilea argument este cultura politică a ţării, care susţine chiar şi prin noua generaţie votul majorităţii şi principiul guvernării de către un singur partid, în ciuda lipsei de fair-play a sistemului de vot, conştientizată de populaţie, populaţie care atunci când este întrebată la modul ipotetic ar susţine mai degrabă un sistem mai drept. Atunci când au fost întrebaţi ce aleg: fair-play în procedura de vot sau un guvern eficient, majoritatea s-a decis în favoarea păstrării sistemului în vigoare. În fruntea acestei majorităţi s-au aflat susţinătorii conservatorilor, urmaţi de cei ai Labour Party şi ai Scottish National Party.

Mulţi susţin că sistemul bipartidist din Marea Britanie nu mai are mult de trăit, monopolul celor două partide ne mai fiind susţinut decât de scrutinul majoritar. Adepţii acestei teze au motivat supravieţuirea sistemului bipartidist prin existenţa următorilor indicatori:
1. în medie există mai puţin de trei candidaţi (serioşi) pe circumscripţie electorală.
2. monopolul bipartidist câştigă în mod regulat peste 90 la sută din voturi.
3. unul din cele două partide dispune de o majoritate parlamentară suficientă.
4. o modificare minoră a voturilor ar produce schimbarea guvernului la putere.

Dacă am lua în considerare toate aceste premise, atunci nu am mai putem vorbi de un sistem bipartidist în Marea Britanie. După Sartori însă, un partid nu este relevant într-un sistem decât în momentul în care 1. dispune de locuri în parlament şi 2. dispune de potenţial de preluare a puterii sau de răsturnare a puterii existente, adică poate acţiona în mod pozitiv sau negativ asupra alcătuirii guvernului. Marea Britanie poate fi aşadar considerată în continuare un sistem bipartidist. În favoarea acestei afirmaţii vorbeşte şi modul de funcţionare al acesteia. "Atunci când sistemele de partide sunt clasificate în funcţie de criteriul numeric, ele sunt clasificate şi pe baza formatului  lor — câte partide conţin ele. Dar acest format nu este interesant decât în măsura în care influenţează şi mecanica sistemului — modul în care funcţionează un sistem." În contrast cu instabilitatea care a marcat raporturile electorale din anii şaptezeci, anii optzeci se caracterizează printr-o consolidare evidentă a acestei mecanici a sistemului.

Eficienţa funcţională a sistemului bipartidist se sprijină pe trei piloni:
1. pilonul instituţional - dualismul concurenţial şi democratic dintre guvern şi opoziţie, exprimat printre altele prin votul majorităţii.
2. pilonul social şi structural - aderarea alegătorilor la nivel social şi regional la ideea de monopol bipartidist.
3. pilonul habitual - cultura politică, care conferă o mai mare importanţă alcătuirii unor guverne funcţionale, cu un program clar, decât reproducerii cât mai fidele a opiniei publice în parlament. Subordonarea ideii de participare principiului legitim din punct de vedere democratic al unei guvernări eficiente este o faţetă caracteristică a culturii politice britanice.

Rădăcinile sistemului bipartid sunt însă mai adânci decât cred adepţii sfârşitului dominaţiei duopolului. Marile partide beneficiază de termene considerabile de adaptare la schimbările de comportament ale alegătorilor şi ale pieţei partidelor, ceea ce le dă un avantaj clar asupra celorlalte partide. Acestea nu deţin decât un rol complementar. Ele sunt cele care semnalează mai întâi nemulţumirile poporului, între timp chiar şi neîncrederea acestuia în marile partide.