În textul următor vom vorbi despre cele mai importante trăsături ale sistemului britanic de partide, emblematic pentru sistemul bipartidist.

La fel ca modelul Westminster de guvernare parlamentară, şi elementul central al acestuia, sistemul bipartidist, şi-a pierdut în ultimile două de decenii mult din strălucirea sa de altădată. Sistemul britanic de guvernare a fost considerat secole de-a rândul, atât de britanici, cât şi de observatorii străini, ideal(...).

Această atitudine mai marchează şi astăzi conştiinţa politică a multor englezi. Ţinând cont de posibila apariţie a unui sistem tripartidist în perioada interbelică, atunci când Partidul Laburist a înlocuit treptat Partidul Liberal în rolul său de contrapondere la Partidul Conservator, analistul politic socialist Harold Laski era ferm convins că doar odată cu restabilirea unui sistem bipartidist se vor putea recunoaşte mai clar  conflictele sociale fundamentale, acest fapt contribuind la soluţionarea lor:

"Un sistem politic va funcţiona mai bine dacă va şti să se exprime prin intermediul opoziţiei a două mari partide. (...) Cu toate că sistemul de afiliere în grupuri oglindeşte probabil modul în care este împărţit şi spiritul poporului, acest lucru este fatal pentru guvernarea ca artă practică. Pentru că administraţia are o nevoie esenţială de siguranţă. (...) De aceea, calea cea mai bună o reprezintă afilierea la partide şi nu la grupuri de interese."

Britanicii şi-au dorit mereu nişte guverne capabile şi nu unele care să reprezinte fidel spectrul opiniilor politice. Chiar dacă relaţia funcţională dintre sistemul parlamentar şi sistemul bipartidist nu a existat niciodată într-o formă pură din pricina scrutinului majoritar relativ din circumscripţiile uninominale, în cazul britanic s-au făcut remarcate efecte normative notabile. În multe contribuţii la teoria democraţiei şi a partidelor, sistemul bipartidist a fost considerat mai avantajos decât cel multipartidist constituit pe baza scrutinului proporţional. S-a mai spus că modelul britanic ar asigura existenţa unei guvernări s; de aceea nu ar avea nici un rost formarea de coaliţii. Partidul aflat la guvernare este cel care, pe perioada mandatului său, este singurul responsabil politic; opoziţia se poate înţelege în această perioadă ca o forţă de guvernare în pauză, având sarcina de a elabora un program alternativ şi de a se profila pe criticarea forţei aflate la guvernare. Partidele de guvernământ şi de opoziţie sunt obligate să se orienteze după interesele electoratul indecis; duopolul de partide garantează astfel prezervarea unei politici m, împiedicând radicalizarea şi fragmentarea confruntărilor politice. Atunci când votează, alegătorul atribuie responsabilitatea unuia dintre partide, hotărând în mod direct cursul viitor al ţării.

Având în vedere criza economică de durată a Marii Britanii, criticii s-au întrebat mereu încă din anii şaizeci, dacă această "maladie britanică" nu îşi are cauzele în deficitele de structură politică. Pentru că avantajele sistemului bipartidist au fost transformate de politologi în exact opusul lor: adversary politics. În virtutea acestei accepţiuni, sistemul de partide contribuie printr-o transformare radicală a politicii, urmare a alternanţei la guvernare, la British decline. Doar o reformă a legislaţiei electorale şi impunerea unui sistem multipartidist dominat de centrul politic mai oferă şanse pentru o însănătoşire politică şi economică.

Această criză s-a făcut resimţită şi în rezultatele alegerilor. Succesele repurtate de bătrânul Liberal Party, precum şi de naţionaliştii scoţieni şi galezi în decursul anilor şaptezeci, regrupările zonei politice de centru în anii optzeci şi creşterea popularităţii lui Green Party la alegerile europene din 1989 au supus presiunilor duopolul Conservative Party - Labour Party. Există voci care susţin că sistemului bipartidist i-a cam trecut vremea.

În ciuda acestor interpretări, procesul politic este în continuare determinat de "mecanica" sistemului bipartidist, care s-a înrădăcinat adânc în conştiinţa politică. Nu putem trece cu vederea unele eroziuni apărute, totuşi acest duopol de partide mai dispune încă de pilonii instituţionali (legislaţia electorală), socio-structurale(distribuţia socială şi regională a electoratului) şi habituali (cultura politică), care îi pune la dispoziţie termene considerabile în care se poate adapta schimbărilor ce ar putea să intervină şi care reprezintă bariere de netrecut pentru partidele mici şi mijlocii. Aşadar, dacă supremaţia Partidului Conservator şi a Partidului Laburist este ameninţată în mod serios, acest lucru depinde mai ales de felul în care acestea reacţionează la comportamentul politic modificat al alegătorilor şi la noii concurenţi apăruţi pe piaţa politică.

Sistemul britanic de partide este emblematic pentru sistemele bipartidiste. Aşa susţine Giovanni Sartori ("Parties and Party Systems. A Framework for Analysis, Vol. I, Cambridge 1976), care a elaborat, în tipologia sa, următoarea regulă: un partid nu poate fi considerat a fi parte relevantă a unui sistem de partide, decât atunci când dispune de locuri în parlament şi când dovedeşte că are fie potenţal de a forma coaliţii, respectiv de a alcătui guvernul, fie potenţial conflictual, participând astfel în mod pozitiv sau negativ la conducerea ţării.

Partidele fără o bază parlamentară şi facţiunile parlamentare mai mici sunt excluse din acest cadru de analiză. Pentru Marea Britanie, caracterizată de scrutinul majoritar relativ cu efecte disproporţionale acest lucru înseamnă că, conform regulii lui Sartori, aproximativ un sfert din voturile exprimate nu au nici o relevanţă pentru funcţionarea sistemului de partide. Duopolul Conservative Party - Labour Party a pierdut, ce-i drept, din 1974 destule voturi, dar acest lucru nu se reflectă mai deloc în distribuţia locurilor din Parlament (...).

Aceste criterii relevante din teoria politică corespund vieţii politice de zi cu zi din Marea Britanie. Pentru că în această ţară, doar guvernul şi opoziţia oficială (Her Majesty's Opposition) joacă un rol în prezentările mass-media. Partidelor mai mici nu le mai rămân decât campaniile electorale şi mai ales aşa numitele by-elections, alegeri ulterioare în vederea ocupării locurilor în Parlament rămase neocupate, precum şi găsirea unor conducători cu priză la public, care să atragă atenţia acestuia asupra lor.

Un sistem de partide capătă, în viziunea lui Sartori, numai atunci forma unui sistem bipartidist, când două partide îşi dipută majoritatea mandatelor şi când unul dintre acestea câştigă o majoritate parlamentară suficientă. Mecanica unui sistem bipartidist transpare atunci când partidul ieşit învingător este pregătit să formeze de unul singur guvernul şi când există o şansă reală ca partidul învins să provoace, la următoarele alegeri, o alternanţă la guvernare. Această diferenţiere între formă şi mecanică a sistemului bipartidist este extrem de relevantă în cazul britanic. Chiar şi atunci când majoritatea era destul de neclară, ca de exemplu în perioada guvernelor laburiste din februarie-octombrie 1974 şi aprilie 1976 - mai 1979, partidul mai puternic a fost capabil să-şi asume de unul singur responsabilitatea formării unui guvern. Coaliţiile nu prea sunt îndrăgite. Acest lucru l-au resimiţit din plin liberalii când au susţinut guvernul laburist Callaghan pe baza unui "pact Lib-Lab" neformal, ajungând să atragă nemulţumirea propriilor membrii cât şi ai opiniei publice. Chiar dacă formatul bipartidist nu există decât în mod formal, partidele britanice acţionează după principiile mecanicii bipartidiste.

[din: André Kaiser: Das britische Parteiensystem; în: Der Bürger im Staat 41, 4/1991]

[începutul paginii]

Teme:  Drepturile omului  I  Personalităţi  I  Democraţie  I  Partide  I  Europa  I  Globalizare  I  Naţiunile Unite  I  Durabilitate

Metode:    Didactică politică    II    Educaţie pentru pace    II    Metode