|
|
|
Următorul text urmăreşte evoluţia Marii Britanii după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, adică contextul istoric al dezvoltării sistemului de partide. Pe lângă consensul postbelic şi mixed economy din Marea Britanie, vom vorbi despre aşa numitul "thatcherism" şi despre "cea de-a treia cale" a lui Blair, ca orientările cele mai importante din această perioadă. Celelalte texte din cadrul acestui capitol se ocupă cu următoarele subiecte:
Conţinutul pe scurt: Charles Dickens (1812-1870) a zugrăvit în romanele sale Anglia victoriană a secolului XIX, documentând felul în care ţara se vedea pe sine şi conflictele sociale dintr-o naţiune de dimensiuni imperiale şi de renume mondial. Imaginea sa despre Anglia mai stăruie şi astăzi în mintea multor observatori străini. Totuşi, încă de la începutul secolului XX, această lume aparent calmă a fost zguduită din temelii. Odată cu creşterea puterii politice a clasei muncitoare şi a sindicatelor, cu naşterea mişcării de emancipare a femeii (femeile primesc drept de vot în 1918) precum şi cu tematizarea problematicilor sociale şi a punerii sub semnul întrebării a existenţei Imperiului Britanic în cele două războaie mondiale, concepţia lumii despre politica britanică internă şi externă s-a schimbat într-un mod fundamental. Războiul costase ţara două treimi din volumul mărfurilor destinate comerţului exterior, ridicând datoriile ţării la de trei ori valoarea lor iniţială. Marea Britanie depindea de ajutorul financiar al americanilor, iar moneda naţională îşi pierdea din ce în ce mai mult din valoare. Anglia nu se mai putea întoarce la rolul ei anterior de putere mondială absolută, politica şi economia actuală nu-i mai permiteau acest lucru. Multe colonii britanice îşi cereau dreptul la autonomie. În plus, multe segmente neglijate din societatea britanică îşi revendicau acum drepturile. Încrederea în propriile forţe le crescuse pe răstimpul războiului care reuşise să mobilizeze populaţia într-un mod nemaivăzut, să integreze femeile în procesul de producţie şi să găsească tuturor un loc de muncă. Din punct de vedere al politicii interne, guvernele postbelice s-au concentrat asupra asigurării unui trai decent pentru populaţie şi abia mai târziu pentru ameliorarea acestuia precum şi pentru restabilirea puterii de concurenţă la nivel internaţional. Chiar dacă marile partide din ţară, Partidul Laburist (Labour Party), de stânga, şi Partidul Conservator (Conservatives), de dreapta, nu urmăreau chiar aceleaşi strategii pentru a-şi atinge ţelurile, putem vorbi totuşi despre un consens postbelic în ceea ce priveşte politica din Marea Britanie. Această politică consensuală se baza pe teoriile economistului britanic John Maynard Keynes (1883-1946), care susţinea dezvoltarea statului social. Acest lucru presupunea mai concret instituirea unui sistem finanţat de stat de asigurări sociale, care cuprindea toată sfera civilă, precum şi preluarea răspunderii economice de către stat. Statul nu a încercat doar să evite printr-o politică de conjunctură crizele economice, influenţând, prin introducerea unor reglementări specifice şi efectuarea unor controale, evoluţia preţurilor şi a salariilor. Mai ales în perioada în care Labour Party s-a aflat la guvernare, statul a preluat sectoare-cheie din economie precum electricitatea, companiile aeriene, transporturile publice, distribuţia de gaz sau industria fierului şi oţelului. Economia britanică a fost până la mijlocul anilor optzeci o aşa numită "economie mixtă" ("mixed economy"): ea se sprijinea pe cooperarea dintre industria privată şi cea aflată în posesia statului. Nivelul de trai al populaţiei britanice a crescut uimitor până la începutul anilor şaptezeci. Totuşi statul nu a reuşit să consolideze puterea economică a ţării astfel încât să o facă competitivă pe piaţa internaţională. Acest deficit de competitivitate a economiei britanice a rezultat în scăderea valorii exporturilor chiar şi către fostele colonii. Marea Britanie era numită în anii şaptezeci "bolnavul Europei", răscolit de "boala britanică". Simptomele acestei boli erau rata crescută de inflaţie, un deficit permanent înregistrat la nivelul comerţului exterior, salariile prea mari (în comparaţie cu productivitatea economică), desele greve organizate de puternicele sindicatele dar şi de oamenii care resimţeau o ostilitate generală faţă de schimbările economice şi sociale. Guvernele alcătuite de Partidul Laburist în anii şaptezeci au încercat în zadar să limiteze numărul grevelor şi să crească eficienţa politicii salariale şi a preţurilor prin implicarea sindicatelor în procesul de decizie economică. începutul paginii]începutul paginii]
În decursul primului ei mandat, Thatcher s-a dedicat politicii monetare şi efectului acesteia asupra economiei naţionale (monetarism), pentru ca mai târziu să se ocupe cu politica de combatere a inflaţiei în vederea obţinerii unor rezultate optime în cadrul proceselor economice. Astfel, ea a adoptat unele laitmotive politico-economice care anunţau schimbarea la nivel economic mondial, laitmotive bazate pe teoriile economistului american Milton Friedman. Margaret Thatcher s-a preocupat în mod ofensiv cu puterea sindicatelor, limitând-o prin introducerea unor legi specifice. Înăbuşirea revoltei minerilor din anii 1984/1985 a reprezentat atât punctul culminant cât şi momentul de sfârşit al protestelor motivate politic ale sindicatelor împotriva guvernului conservator, vârful de lance al acestor sindicate fiind considerat a fi tocmai acest sindicat al minerilor. Acest eşec reprezintă totodată şi sfârşitul simbolic al puterii politice deţinute de sindicate (...). Aşa numita "mixed economy" a fost transformată sub Margaret Thatcher printr-un program comprehensiv de privatizare într-o economie de piaţă aproape în exclusivitate privată. Conform noii politici sociale nu mai se punea problema dacă era nevoie de anumite servicii, ci dacă acestea puteau fi finanţate. Şomajul s-a transformat astfel dintr-o problemă socială într-una individuală. Răspunderea pentru găsirea unui loc de muncă e purtau în primul rând cei vizaţi de acest lucru. O plasă socială care îi prindea în acelaşi fel şi pe cei care nu vroiau să muncească, cât şi pe cei care îşi căutau o slujbă nu avea să mai existe. Peste tot unde părea posibil, statul s-a retras din politica socială, eliberând astfel locul ocupat de aceasta în favoarea iniţiativei, a economiei private. Pentru că o orientare după necesităţile pieţei putea să modernizeze atât economia, cât şi societatea. Această politică urmărea să elibereze Marea Britanie de apăsarea unor structuri necompetitive, să încurajeze spiritul întreprinzător şi să scoată cetăţenii ţării din acea letargie şi pasivitate pe care o presupunea calitatea de simpli beneficiari ai unor servicii sociale. Problemele cauzate de aceste schimbări - creşterea sărăciei, a inegalităţii dintre cei săraci şi cei bogaţi, sau nemulţumirile apărute în acele regiuni ale ţării necuprinse de boom-ul economic din ultimii ani ai deceniului opt, au fost acceptate de guvernele conservatoare, acestea considerându-le inevitabile. Reducerea sumelor acordate şomerilor nu aveau rostul de a-i lovi pe cei care aveau cu adevărat nevoie de ele, ci pe cei care profitau în mod nejustificat de acestea. Partidul Conservator credea că problemele trebuiau să fie văzute ca nişte probleme ale societăţii în sine şi mai puţin ca probleme ale statului. Politica de austeritate a guvernului Thatcher a fost motivată şi prin argumentul că bugetul statului trebuia echilibrat şi că inflaţia trebuia combătută, inflaţia fiind, în opinia guvernului, una din principalele cauze ale îndatorării naţionale. Obiectivele economice şi politice ale guvernului Thatcher au fost îndeplinite în cea mai mare parte până la mijlocul anilor optzeci. Numărul şomerilor se mai ridica încă în 1987 la peste zece procente, dar rata inflaţiei de aproximativ patru la sută era pentru prima oară la fel de scăzută ca în anii 60. Şi datorită veniturilor obţinute de pe urma programului de privatizare precum şi de pe urma exploatărilor petroliere din Marea Nordului, spre finele anilor optzeci, guvernul Thatcher reuşise să aducă la un echilibru bugetul naţional. S-a înregistrat chiar un surplus bugetar, surplus folosit la plata datoriei externe relativ mari la standarde europene. Sistemul de taxe şi impozite a fost şi el supus reformelor şi simplificat în 1988, iar nivelul maxim de impozitare a fost redus la valori nemaiîntâlnite în afara SUA. Acest lucru au făcut din Marea Britanie un peisaj extrem de atractiv pentru investiţiile străine care au înflorit în această perioadă (...). Politica dusă de Margaret Thatcher a marcat atât de mult anii optzeci încât termenul de "Thatcherism" a devenit simbolul acţiunilor care se impun pentru o economie de piaţă cu un aport minor sau chiar inexistent din partea statului. După cum au arătat-o sondajele de opinie din perioada de guvernare a lui Margaret Thatcher şi ale lui John Major, membru al aceluiaşi Partid Conservator, unele iniţiative politice centrale din răstimpul anilor optzeci ca de exemplu privatizarea, reforma sistemului sanitar sau reforma taxelor pentru consiliile locale nu s-au bucurat de prea multă aprobare publică. Chiar dacă societatea a început să realizeze că statul trebuie să se implice mai puţin în cadrul comunităţii şi cetăţenii trebuie să adopte o atitudine mai responsabilă, această nouă orientare socială nu a fost niciodată prea populară. Marea majoritate a populaţiei britanice nu era pregătită să accepte repercusiunile negative la nivel social ale Thatcherismului. Succesul în alegeri repurtat de Margaret Thatcher nu se datorează cu siguranţă popularităţii politicii ei sociale, ci altor circumstanţe (de exemplu victoria din Războiul din Insulele Falkland din 1982), mâinii puternice cu care a condus ţara, politicii din domeniul taxelor şi impozitelor şi politicii financiare precum şi unei opoziţii mai degrabă slabe. începutul paginii]"Cea de-a treia cale" a lui Blair
"Cea de-a treia cale" a lui Tony Blair a fost concepută ca o strategie pragmatică, o cale de mijloc între extremele reprezentate pe de-o parte de "capitalismul cu sânge rece" şi de statul social care s-a impus cu prea multă putere, pe de cealaltă. Obiectivul acestei strategii este ca printr-un sistem educaţional eficient, toate persoanele, indiferent de origine, să dispună de şanse egale, iar toţi care vor să muncească să fie făcuţi părtaşi la succesul naţiunii. Altfel decât în statul social, "cea de-a treia cale" nu garantează o plasă socială decât dacă persoanele care doresc să beneficieze de ea sunt dispuşi să muncească şi să-şi asume responsabilitatea. În contrast cu politica dusă de conservatori, guvernul laburist nu doreşte să dea acele persoane la o parte care au crescut în casa sau zona "greşită". Problemele sociale nu trebuie tolerate, ele trebuie rezolvate. Soluţia acestor probleme nu se află însă doar în mâinile statului. Obiectivul iniţiativelor statale este de a ajuta societatea, indivizi, familii, comunităţi, grupări sociale sau de interese să devină capabile să se ajute singure. Ce poate face statul în mod concret pentru a uni societatea şi a încuraja dezvoltarea unei economii competitive, nu poate fi găsit, conform "celei de-a treia căi", în manualele şcolare. Statul are misiunea permanentă de a identifica acele strategii care oferă cetăţenilor cele mai bune oportunităţi şi locuri de muncă, fără ca acestea să fie încărcate de un bagaj ideologic. Şi pentru a crea aceste oportunităţi, guvernul condus de Tony Blair crede că este necesară reforma Constituţiei şi a instituţiilor politice. În acest sens, guvernul doreşte să consolideze baza de drepturi civile şi să introducă parlamente alese în mod democratic în Scoţia şi Ţara Galilor. Aceasta este adevărata cale de urmat şi care va încuraja cetăţenii să participe la procesul politic. Blair speră că aceste schimbări vor promova şi dezvoltarea "spiritului de competiţie" al democraţiei din Marea Britanie. [din: Roland Sturm: Entwicklung Marea Britanies seit 1945; în: Informationen zur Politischen Bildung 262, "Großbritannien", Bonn BpB 1999]
|
|
Teme:
Drepturile omului I
Personalităţi I Democraţie I
Partide
I Europa I
Globalizare
I
Naţiunile Unite
I Durabilitate
|
