Sistemul de partide din Marea Britanie este emblematic pentru sistemul bipartidist. Vom vorbi în textul următor despre trăsăturile definitorii ale acestui sistem, precum şi despre partidele care îl alcătuiesc. În acest text veţi găsi şi l către paginile de internet ale celor mai importante partide. În acest capitol vom mai vorbi şi de următoarele două aspecte:

În Marea Britanie nu există o lege a partidelor. Partidele sunt înţelese ca o expresie a iniţiativelor sociale, pentru care statul nu poartă nici o răspundere şi pe care nu are datoria de a le finanţa. De aceea nu dispunem de informaţii precise cu privire la dezvoltarea conceptului de apartenenţă la un partid sau la finanţarea partidelor, respectiv la identitatea marilor finanţatori ai acestora. Trebuie să ţinem minte însă că cetăţenii activi din Marea Britanie tind să adere mai degrabă la diversele grupări de interese decât la partide. Numărul membrilor tuturor partidele este estimat a se ridica la 600.000 - 700.000 de persoane. Totuşi, numai Societatea Regală pentru Protecţia Păsărilor (Royal Society for the Protection of Birds) numără peste 800.000 de membri. Toate partidele britanice se confruntă astăzi cu dificultăţi financiare. Deficitul înregistrat de Labour Party înregistra, de exemplu, în 1998 aproximativ 5 milioane de lire sterline (...).

Sistemul de partide britanic este considerat a fi un sistem bipartidist, pentru că în perioada postbelică nu au existat decât două partide, Partidul Conservator şi Labour Party, care au alternat la guvernare. Numărul partidelor din Parlament este însă mai mare, astăzi devenind destul de dificil să vorbim despre o competiţie inter-partinică care funcţionează în acelaşi fel pe tot cuprinsul Regatului Unit.

Partidul Conservator (Tories) este urmaşul Tory Party, partidul micii nobilimi, a aşa numitei gentry. Nu există o dată formală de înfiinţare a partidului. El a apărut în anii treizeci ai secolului XIX. Benjamin Disraeli (1804-1881) a elaborat liniile organizatorice şi programatice ale conservatorilor, transformând acest partid într-un partid patriotic cu veleităţi populare. În ceea ce privea politica externă, naţiunea trebuia să contribuie la înflorirea Imperiului Britanic (Empire), politica internă trebuind să urmărească introducerea anumitor reforme care să diminueze diferenţele dintre clasele sociale.

Edward Heath a încercat zadarnic, în perioada în care a fost prim-ministru (1970-1974), să confere partidului un profil liberal-economic mai bine conturat. Heath a guvernat ca european convins, introducându-şi ţara în anul 1973 în CE.

Heath a fost primul preşedinte al partidului ales prin votul fracţiunii parlamentare a Partidului Conservator. Din 1965, alegerea preşedintelui s-a făcut în cadru intern.

Şeful Partidului Conservator de astăzi, William Hague, ales în anul 1997, a introdus principiul alegerii conducerii partidului de către membri. El a încercat să-şi întinerească partidul, făcându-l mai atrăgător pentru tinerii alegători şi să mărească baza de membri a acestuia. Actualii membrii ai Partidului Conservator sunt foşti elevi ai unor şcoli private şi lucrează în cadrul unor firme particulare. Peste 90 la sută din aceştia sunt proprietarii unei locuinţe, iar un sfert sunt dispun de venituri mai consistente (în 1994 = peste 30.000 lire sterline pe an).

Hague îşi înţelege partidul ca un bastion ridicat împotriva atacurilor la adresa instituţiilor britanice, venite atât din partea Uniunii Europene, cât şi din partea politicii de reformare a Constituţiei adoptată de Labour Party. Cu ocazia Conferinţei Conservatorilor din 1998 el a susţinut propunerea introducerii unui parlament englez special, pe lângă Westminster Parliament, care să constituie o contrapondere la parlamentele scoţiene şi din Ţara Galilor. Această idee abandonată de Hague în decembrie 1998, ar putea părea contraproductivă din punctul de vedere al Partidului Conservator, ea revendicând dezintegrarea Regatului Unit şi anulând legitimitatea doctrinei suveranităţii parlamentare.

Partidul Conservator s-a confruntat, de-a lungul anilor 90, cu probleme importante în ceea ce privea mobilizarea populaţiei în vederea susţinerii de către aceasta a politicii partidului. După ce laburiştii au adoptat în politica lor economică liniile directoare ale conservatorilor, Partidul Conservator întâmpină acum probleme serioase în ceea ce priveşte apariţia sa ca o alternativă politico-economică. Baza de membri a partidului a scăzut, de la trei milioane în 1950, la circa 250.000 în anul 1998. Din pricina costurilor ridicate ale campaniei electorale şi a donaţiilor şi cotizaţiilor insuficiente, bugetul conservatorilor se află astăzi într-un moment critic. Mulţi donatori tradiţionali din domeniul industrial şi-au retras susţinerea financiară.

[începutul paginii]        [înapoi la continut]

Până în 1920, Partidul Liberal a fost cel de-al doilea partid politic mare din Marea Britanie. Acest partid a fost înfiinţat în 1859 ca o continuare a politicii duse de Whigs, partidul marilor latifundiari şi al comercianţilor înstăriţi. Obiectele principale ale liberalismului de secol XIX marcat de William Gladstone (1809-1898) erau stimularea comerţului liber, premisă a dezvoltării burgheziei industriale, precum şi reglementarea autonomiei irlandeze, care ar fi conferit Irlandei posibilitatea de a se auto-administra (Home Rule). Partidul Liberal a fost şi promotorul altor idei precum extinderea dreptului de vot, abolirea sclaviei, protecţia copilului şi a săracilor, legislaţia industrială, reglementarea timpului de lucru sau reforma administraţiei comunale.

După Primul Război Mondial, rolul de principală forţă de opoziţie, respectiv de potenţial partid de guvernare a trecut din mâna liberalilor în cea a Partidului Laburist. Partidul Liberal a reuşit în mod constant să câştige la alegeri 10-20 la sută din voturi, dar niciodată nu a dobândit mai mult de o duzină de locuri în Parlament. Liberalii s-au transformat pe parcursul ultimilor decenii în tabăra susţinătorilor procesului de dezarmare şi a individualiştilor de orientare ecologistă. Susţinătorii integrării europene, ai federalizării şi ai introducerii unui sistem electoral proporţional au intrat şi ei sub umbrela politică a liberalilor. Partidul este astăzi foarte angajat la nivelul politicii comunale, unde se află de altfel şi baza sa politică. Aici poate apela la resursele bogate de activişti experţi în probleme politice concrete, ca de exemplu în politica educaţională sau în cea sanitară. În anul 1995, zece la sută din numărul total al comunelor era condus de liberali (44 la sută de Labour şi doar patru la sută de conservatori).

În 1988, Partidul Liberal s-a unit cu Partidul Social-Democrat, o facţiune de dreapta ieşită din Labour Party. Noul partid a primit numele de "Liberal Democrats". Primul preşedinte al acestei noi formaţiuni politice a fost Paddy Ashdown, care a ocupat acest post până în 1999. Ashdown a fost cel care, în 1997, a obligat partidul să renunţe la tradiţionala echidistanţă între cele două partide mari. El considera că viitorul liberal-democraţiilor se află de partea Partidului Laburist, pentru că doar acest partid ar putea să formuleze o politică care să corespundă cu ideile programatice ale liberalilor. În cadrul sistemului actual de partide, Liberal Democrats, ca partid liberal de stânga, s-a aşezat în multe domenii politice, mai ales în politica economică şi socială, la stânga Partidului Laburist. Altfel decât conservatorii şi noii laburişti, peste 90 la sută din liberali sunt de acord cu ridicarea cotei de impozitare, fapt care ar permite statului să facă investiţii mai mari. Liberalii participă la elaborarea reformelor constituţionale într-un comitet afiliat guvernului Blair. Liberal Democrats numără circa 100.000 membri.

[începutul paginii]        [înapoi la continut]

Partidul Laburist -  Labour Party - a fost înfiinţat în anul 1900 de sindicatele care doreau să fie reprezentate la nivel politic. Pe atunci partidul purta încă numele de "Labour Representation Committee", acesta fiind schimbat în "Labour Party" în 1906. Faptul că a fost fondat de sindicate nu explică numai dependenţa financiară a partidului de sindicate, ci şi felul în care acest partid este organizat la nivel intern. În acest partid există şi membri individuali dar şi membri colectivi - sindicate şi organizaţii socialiste. Calitatea de membru colectiv este dată de faptul că organizaţiile şi mai ales sindicatele aduc mulţi bani Partidului Laburist sub formă de cotizaţii. După contribuţia unui sindicat este calculat şi numărul voturilor cu care poate contribui conducerea acestuia la congresele partidului (block votes). . Şeful partidului, ales până în anul 1981 de facţiunea parlamentară, este astăzi numit în funcţie de un comitet electoral alcătuit din reprezentanţi ai sindicatelor, ai organizaţiilor regionale de partid şi din deputaţi. Fiecare dintre aceste trei grupări au dobândit, în urma ultimei reforme a partidului din 1993, câte o treime din voturi.

În perioada de guvernare a lui Clement Attlees (1945-1951), care a cîştigat în mod surprinzător primele alegeri de după război, întrecându-l pe premierul Winston Churchill, printr-o politică de statalizare şi de reforme socio-politice (înfiinţarea National Health Service — Serviciul Naţional de Sănătate şi înfiinţarea unui sistem comprehensiv de asigurări sociale), au fost puse bazele statului social postbelic. Partidul Laburist a revenit la guvernare de abia în anii şaizeci, avându-l ca prim-ministru pe Harold Wilson (1964-1970), eşecul programului lor de modernizare economică fiind un eşec, nu în ultimul rând din pricina rezistenţei opuse de sindicate. Încercările lui Wilson, după 1974, şi ale lui James Callaghan (1976-1979), de a răspunde intereselor sindicatelor prin implicarea acestora în deciziile privitoare la politica salarială şi a preţurilor au dus ţara într-o criză economică de proporţii, care a făcut evident stadiul de înapoiere a productivităţii din economia britanică. Alianţa politică a Labour Party cu sindicatele s-a destrămat în 1978/1979 din pricina refuzului sindicatelor de a-şi convinge membrii de necesitatea restructurării - ce-i drept dureroase - a industriei din Marea Britanie (...).

În urma reformelor la nivel programatic şi organizatoric aduse Partidului Laburist, începute de liderul Neil Kinnock în 1983 şi continuate în mod consecvent de John Smith (1992-1994) şi de Tony Blair, partidul a reuşit să-şi consolideze democraţia intra-partinică prin mobilizarea membrilor săi, renunţând la intervenţiile statului în economie şi la atitudinea de respingere a valorilor Europei continentale. La începutul anilor optzeci, Partidul Laburist a exclus din rândurile sale aripa troţkistă. În urma unor lungi discuţii, partidul a luat hotărârea să adere la principiile economiei de piaţă. Din 1993, partidul se îngrijeşte ca atât reprezentanţii organizaţiilor regionale cât şi cei ai sindicatelor să câştige mai întâi voturile membrilor lor, abia apoi aceştia putând să îşi declare propria opţiune în cadrul congresului de partid.

De o valoare simbolică în acest sens a fost ştergerea, în anul 1995, a articolului 4 din statutul partidului, care obliga partidul să practice o politică a statalizării. Laburiştii încearcă astăzi să devină cât mai independenţi din punct de vedere financiar şi organizatoric faţă de sindicate. Acest lucru este absolut necesar, având în vedere scăderea numărului de membri ai sindicatelor. În plus, în anul 1995, doar 30 din cele 70 de sindicate din Trades Union Congress (TUC) mai erau membri ai Labour Party. Numărul de voturi al sindicatelor la congresele laburiştilor a fost redus cu 50 de procente. Datorită statutului de membru colectiv al sindicatelor, Partidul Laburist mai are şi acum mai multe milioane de membri. Pe viitor va fi însă decisivă calitatea individuală de membru. Numărul de membri individuali se afla, la începutul anilor nouăzeci, cam la acelaşi nivel cu cel al Partidului Conservator. După preluarea conducerii partidului de către Tony Blair, numărul membrilor a înregistrat o oarecare creştere, scăzând însă după primul an de guvernare. La ora actuală numărul membrilor se ridică la cca. 350.000.

[începutul paginii]        [înapoi la continut]

De la începutul anilor şaptezeci, sistemul de partide din Irlanda de Nord s-a despărţit de cel din Marea Britanie, orientându-se în exclusivitate după liniile conflictuale din această ţară. De partea unionistă şi protestantă, Ulster Unionist Party, apărut din rândurile Partidului Conservator şi condus de şeful guvernului nord-irlandez şi laureat al Premiului Nobel pentru Pace, David Trimble, reprezintă direcţia moderată, în vreme ce Democratic Unionist Party (înfiinţat şi condus de Ian Paisley) reprezintă direcţia radicală. De partea naţionalistă şi catolică se află unioniştii moderaţii din Social Democratic and Labour Party (condus de fondatorul partidului şi laureatul Premiului Nobel pentru Pace, John Hume), cu origini în mişcarea pentru drepturi civile din anii şaizeci. Aripa radicală a naţionaliştilor este aşa numitul Sinn Fein, braţul politic al Armatei Republicane Irlandeze (IRA) condus de Gerry Adams.

În Scoţia şi în Ţara Galilor s-a împământenit un sistem de patru partide. În afară de Partidul Conservator, Partidul Laburist şi Partidul Liberal-Democrat mai există şi alte partide de sorginte naţionalistă care concurează cu succes cele trei partide tradiţionale britanice. În Scoţia, cel mai important partid a fost multă vreme Labour Party. Astăzi, poziţia favorabilă a laburiştilor este clătinată de Scottish National Party (SNP), care a înlocuit Partidul Conservator pe cea de-a doua poziţie. Liberal Democrats şi Partidul Conservator sunt astăzi în Scoţia mai degrabă partide mici. În Ţara Galilor, naţionaliştii (Plaid Cymru) nu au avut niciodată prea mult succes. Ei sunt susţinuţi mai ales de regiunile provinciale,în care se vorbeşte limba galeză din nordul şi centrul ţării şi tributari non-conformismului religios. Partidele de vârf din Ţara Galilor sunt Labour Party, urmat de departe de Partidul Conservator şi de Liberal Democrats.

[din: Roland Sturm: Politische Willensbildung; în: Informationen zur politischen Bildung 262, "Großbritannien", Bonn BpB 1999]

[începutul paginii]

Teme:  Drepturile omului  I  Personalităţi  I  Democraţie  I  Partide  I  Europa  I  Globalizare  I  Naţiunile Unite  I  Durabilitate

Metode:    Didactică politică    II    Educaţie pentru pace    II    Metode