D@dalos - Partide: Sistemul de partide din Marea Britanie

Diferenţele dintre Whigs şi Tories şi-au pierdut, în urma soluţionării definitive a problemei succesiunii la tron în favoarea dinastiei de Hanovra, mare parte din amploarea iniţială. Atitudinile s-au păstrat însă. Era vorba acum mai mult de diferenţele de mentalitate politică decât de interese politice şi sociale diametral opuse. Ambele partide erau de fapt nişte grupări parlamentare cu o structură relativ lejeră. Nici Coroana şi nici guvernul nu doreau să ajungă în situaţia în care să depindă exclusiv de un singur partid. Pentru a-şi găsi sprijinul necesar printre parlamentari, Coroana a încercat astfel să lege reprezentanţii de conducerea ţării, exercitându-şi puterea de influenţă şi de patronaj şi să se asigure de succesul la alegeri al unor candidaţi fideli instituţiei monarhice. Acest sistem, caracterizat prin formula celebră government by corruption, s-a confruntat, de la sfârşitul secolului XVIII, cu o criză din ce în ce mai mare, pentru că mijloacele tradiţionale de influenţare nu mai erau la fel de disponibile ca mai înainte. Problema centrală era acum să se găsească noi forme de susţinere parlamentară. Având în vedere aceste lucruri, putem susţine pe bună dreptate că »dominaţia partidelor« a fost »inventată« nu în ultimul rând pentru că vechiul sistem al secolului XVIII întâmpinase din ce în ce mai mult probleme.

Partidele devenite pilonii pe care se sprijinea sistemul de guvernare parlamentar aveau la începuturi doar puţine trăsături comune cu partidele politice moderne. Ele nu dispuneau de un program electoral clar şi nici nu aveau legături sociale sau organizatorice demne de menţionat. În spatele partidelor şi alegerilor la nivelul întregii ţări se ascundeau în realitate deseori influenţa şi interesele locale ale unor familii de nobili, care ţineau sub control mai multe circumscripţii electorale şi care se îngrijeau, prin diverse aranjamente, să nu existe alte candidaturi. Acest lucru constituia, în secolul dinaintea reformei legii electorale din anul 1832, mai degrabă regula decât excepţia.

Nici după reforma legii electorale din anul 1832, care a avut ca efect principal desfiinţarea aşa numitelor rotten boroughs — a circumscripţiilor electorale în care o mână de oameni îşi puteau alege direct reprezentanţii în parlament — şi înfiinţarea unor noi circumscripţii aflate în regiuni industriale mult mai populate, situaţia nu s-a schimbat în mod fundamental. Grupul de alegători era în continuare restrâns, cuprinzând cca. o optime din totalul populaţiei masculine adulte din Marea Britanie, fiind supusă astfel manevrelor de tot felul, mai ales dacă avem în vedere faptul că până în 1872, alegerile nu erau secrete.

O schimbare decisivă s-a produs de abia odată cu reformele anilor 1867 şi 1884/1885, care au avut ca rezultat faptul că începând din acel moment, participarea la vot urma a fi extinsă cuprinzând cca. două treimi din bărbaţii adulţi din Anglia, trei cincimi din cei din Scoţia şi aproximativ o jumătate din cei din Irlanda.

Sistemul istoric bipartidist

În mod tradiţional, politica din Marea Britanie este marcată de un sistem bipartidist, chiar dacă între 1915 şi 1922 precum şi între 1931 şi 1945 au existat guverne de coaliţie care au funcţionat relativ bine la guvernare. Nici astăzi nu trebuie exclusă posibilitatea apariţiei unor guverne de coaliţie, asta dacă nou înfiinţata alianţă va continua să repurteze acelaşi succes de până acum .

Primele semne care vesteau apariţia partidelor au apărut imediat înainte şi după Războiul Civil englez din secolul XVII, când parlamentul s-a divizat în două grupări, cei loiali regelui ("Cavaliers") şi republicanii ("Roundheads"). Nu poate fi vorba despre o evoluţie a sistemului decât după reinstaurarea monarhiei, când au apărut grupările numite în mod peiorativ "Tories" şi "Whigs".

Tories erau susţinuţi de mica nobilime provincială, identificându-se puternic cu biserica anglicană şi cu coroana britanică. Whigs, în schimb, reprezentau interesele marilor latifundiari şi ale comercianţilor înstăriţi, se impuneau pentru toleranţa religioasă şi politică, susţinând principiul conform căruia, miniştrii de pe lângă rege trebuie să se bucure de votul de încredere dat de parlament. O delimitare strictă între partid şi interese a existat până târziu în secolul XIX.

Primul cabinet alcătuit din majoritatea parlamentară a fost înfiinţat încă din 1693 de către William III. Primul premier a fost numit în anul 1721, acesta funcţionând, în lipsa monarhului, ca preşedinte al cabinetului. Această evoluţie specifică a conferit partidelor şi liderilor acestora acea importanţă deosebită pe care o mai au şi astăzi în cadrul sistemului constituţional britanic.

În decursul secolului XIX, din aceste grupări s-au format două din partidele de astăzi. În principiu, tendinţa a fost ca din Whigs să apară liberalii reformatori, iar din Tories, conservatorii. Conservatorii mai sunt denumiţi şi astăzi "Tories".

Spre sfârşitul secolului au apărut şi primele elemente ale unui de-al treilea partid, Partidul Laburist, care a înlocuit treptat după Primul Război Mondial Partidul Liberal în funcţia sa de principal partid de opoziţie. Laburiştii au reuşit acest lucru pentru că s-au adresat în mod direct clasei muncitoare, care, până la acea vreme, votaseră în cea mai mare parte pentru liberali. Liberalii erau consideraţi a fi un partid de reformă politică şi socială, chiar dacă această reformă avea motivaţii mai degrabă economice. Clasa muncitoare se identificau mai curând cu candidaţii partidului laburist decât cu membrii claselor superioare şi cu reprezentanţii unor interese economice veniţi din sfera liberală. (...) De la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, confruntarea politică este dominată de conservatori şi laburişti.

[din: Stefan Melnik: Das Parteiensystem; în: Informationen zur politischen Bildung 214, "Großbitannien", Bonn BpB 1987]