|
|
|
Toate dezbaterile din Marea Britanie cu privire la Constituţie se învârt în jurul celui de-al doilea principiu constituţional, doctrina suveranităţii parlamentare şi în jurul principiului la fel de important al respectării legilor date de parlament de către guvern (Rule of Law). Conform principiului suveranităţii parlamentare, alcătuit în formula clasică a englezului Albert Venn Dicey (The Law of the Constitution, 1885), parlamentul are dreptul să promulge sau să abroge orice lege şi că în afara parlamentului nu există nici o altă instituţie sau persoană care deţine dreptul de a modifica sau de a nu lua în seamă deciziile parlamentare. Această realizare a aşa numitei Glorious Revolution de la 1688 s-a transformat astăzi într-un adevărat obstacol în calea democratizării sistemului politic britanic, facilitând, după cum susţin criticii, sub Margaret Thatcher, întoarcerea către statul autoritar. Acest reproş nu se îndreaptă la modul general împotriva democraţiei parlamentare din această ţară. El vizează faptul că în Marea Britanie nu s-a făcut încă pasul decisiv de la suveranitatea parlamentului la cea a poporului. "Visul republican" al Revoluţiei Franceze despre suveranitatea poporului, care a prins rădăcini pe continentul european şi care şi-a găsit expresia în formule mereu recurente care propovăduiau că toată puterea vine de la popor, nu mai este un coşmar pentru reformatorii Constituţiei din Marea Britanie de astăzi — altfel decât pentru contemporanii englezi ai evenimentelor din 1789. Ei vor să elibereze toţi cetăţenii Marii Britanii, apelând la drepturile individuale, din statutul lor de supuşi (subject to the Queen). Aceştia trebuie să devină cetăţeni cu drepturi depline în stat, deasupra eventualelor abuzuri comise de majorităţile parlamentare. Problema că parlamentul şi de facto Camera Inferioară este singurul izvor al legalităţii şi legitimităţii activităţilor politice, se acutizează şi mai mult prin faptul că în cadrul acestuia, raţiunea de partid a devenit, în secolul XX o trăsătură structurală definitorie. Parlamentul este supus astfel unei dileme profunde. Pe de o parte, acesta este singurul păstrător al bunăstării sociale şi apărător exclusiv al democraţiei britanice şi al libertăţilor individuale. Pe de altă parte, facţiunea majoritară din Camera Comunelor încearcă să impună iniţiative politice selective şi particulare propuse de guvern, care nu pot fi limitate de Constituţie. Ironia specialiştilor britanici devine de multe ori serioasă atunci când aceştia susţin că regina va trebui în curând să-şi semneze propria condamnare la moarte dacă parlamentul suveran continuă se existe în forma sa actuală. [din: Roland Sturm: Das britische Gemeinwesen heute; în: Der Bürger im Staat 41, 4/1991]
|
|
Teme:
Drepturile omului I
Personalităţi I Democraţie I
Partide
I Europa I
Globalizare
I
Naţiunile Unite
I Durabilitate
|
