|
|
|
Modelul top-down pleacă de la ideea existenţei unei ierarhii sau a unei cascade în cadrul procesului de comunicare politică.
Motivul principal pentru care partidele şi politica au un rol atât de important în cadrul procesului de comunicare este faptul că acestea sunt alcătuite din oameni cu putere de acţiune. Aceşti oameni organizează congresele partidelor, ei sunt cei care acordă interviurile, care decid în parlament sau guvern. Toate partidele au interesul să găsească subiecte de relevanţă maximă pentru a atrage asupra lor atenţia publicului şi să dobândească, implicit, acceptul acestuia. În acest scop, ei îşi angajează comisii de specialişti şi de statisticieni care analizează constant opinia publică. Partidele care formează guvernul şi partidele din opoziţie nu se situează pe aceeaşi poziţie. Pentru că partidul de guvernământ dispune de resurse materiale cu mult superioare (...). Totodată, partidele la guvernare beneficiază de resurse mai mari de personal, întrucât comisiile guvernamentale pot fi numărate în contul celor de partid. Ele au însă mai ales un plus de activitate, având astfel la dispoziţie o paletă mai largă de subiecte eligibile. »Cine stăpâneşte temele de discuţie politică este cu un pas înaintea concurenţei politice şi are mai multe şanse să-şi impună propria viziune asupra temei în discuţiei«, susţine Wolfgang Bergsdorf (...). Partidele din opoziţie sunt, după cum s-a putut vedea, oarecum dezavantajate din punct de vedere strategic în ceea ce priveşte alegerea agendei politice, ele neputând face altceva decât să formuleze anumite alternative, fără a face uz şi de fapte concrete. Acesta este motivul pentru care ele au tendinţa de a devia în polarizări programatice (mai multă solidaritate, dreptate şi pace sau creşterea economiei de piaţă, mai multă libertate). Aceste polarizare sunt de folos mai degrabă partidelor mai mici, cu un profil clar delimitat (...). »Această situaţie poate veni însă în detrimentul partidelor mari (...) care, pe de o parte, sunt obligate să se profileze ca partide majoritare, demonstrând că sunt capabile să conducă ţara, dar care, pe de altă parte, trebuie să-şi îndeplinească şi rolul lor de opoziţie.« Avantajele structurale ale partidelor de guvernământ în ceea ce priveşte »managementul comunicării« nu constituie însă o piedică decisivă în calea opoziţiei. Altfel nici nu ar mai fi posibile alternanţele la guvernare. Partidul care deţine puterea (şi şeful guvernului) ar dobândi altfel rolul de cel mai mare organ de comunicare, deţinând controlul asupra opiniei publice — prin ocuparea tuturor subiectelor de interes, manipularea evenimentelor şi întreţinerea de contacte informale cu jurnaliştii. Avantajul deţinut de partidul aflat la guvernare nu este contracarat doar de anumite greşeli comise de acesta, ci şi de independenţa presei — despre care va fi vorba în cadrul următorului model (...). O temă nouă şi centrală a fost şi »politica simbolică«, înscenarea unor aşa zise realităţi politice de către partide şi politicieni. Anumite voci susţin că există tendinţa ca politica să fie vândută sub forma unor servicii de relaţii cu publicul (public relations - PR). Nu politicile concrete (policies), ci felul în care sunt "împachetate" şi "vândute" influenţează opinia publică. Partidele prezintă cetăţenilor produse de comunicare. Nimeni nu mai are interesul să transparentizeze deciziile politice, mai important este să se înfăţişeze structura superficială şi demonstrativă a politicului. Cu cât mai complexă este o politică, cu atât mai mult încearcă actorii să se folosească de ritualuri şi valori simbolice. Politica simbolică are ca efect strategii de personalizare, campanii de sensibilizare şi focusări ideologice. »Teza centrală este că realitatea politică este de cele mai multe ori ascunsă decât relevată de vălul comunicaţional al politicii simbolice.« În campaniile electorale, politica simbolică şi activitatea profesionistă de PR a partidelor îşi atinge punctul culminant (...). Ceea ce în comunicarea politică de zi cu zi a devenit deja un lucru obişnuit, dobândeşte rezonanţe extreme în campaniile electorale: »Personalizarea, punerea în scenă şi activitatea simbolică cu ajutorul retoricii politice prin intermediul mass-mediei caracterizează marketingul politic.« (...) Privite în ansamblu, rezultatele analizei comunicării din cadrul campaniilor electorale sunt foarte contradictorii: unii analişti cred că întreaga putere este deţinută de profesioniştii în PR angajaţi de partide, alţii trag un semnal de alarmă în ceea ce priveşte mass-media care a devenit prea puternică şi asupra jurnaliştilor care fac politică. (...) Aceasta este de fapt o problemă esenţială în ce priveşte distingerea atât de plauzibilă şi populară între politica »eminamente« simbolică şi politica »reală«. Dacă majoritatea cetăţenilor îşi capătă informaţiile politice aproape în exclusivitate din mass-media, ce se întâmplă atunci cu politica »reală«? Mai există oare aşa ceva? Se întrepătrund sau nu aceste două sfere? Devine oare faţada realitate, conform aşa numitului principiu Potemkin: »Doar ce se vede este real; doar ceea ce este real este şi eficient.« Este oare politica simbolică o politică proastă, doar pentru că este manipulatoare, iar politica reală, o politică bună, pentru că este mult mai perceptibilă? Nu s-ar condamna astfel şi unele idei şi viziuni ale partidelor care sunt totodată şi simboluri pozitive? Iar sărăcia lucie sau corupţia crasă nu este şi ea oare o realitate politică foarte nefavorabilă? Toate acestea nu vin să sublinieze doar paradoxurile conţinute de teoria media de tip constructivist, ci şi problemele fundamentale de natură epistemiologică. Există însă mult mai multe întrebări care vin să cutremure principiile de bază din modelul top-down de manipulare centrală a mass-mediei şi opiniei publice de către factorul politic. Să privim aşadar următorul model. [din: Ulrich von Alemann, Parteien und Medien, în: O. Gabriel u.a. (ed.), Parteiendemokratie in Deutschland, Bonn BpB 1997]
|
|
Teme:
Drepturile omului I
Personalităţi I Democraţie I
Partide
I Europa I
Globalizare
I
Naţiunile Unite
I Durabilitate
|
