Majestăţile Voastre, stimate Preşedinte şi membri ai Comitetului norvegian al Premiului Nobel, stimate domn Prim Ministru al Norvegiei, dragi co-laureaţi ai Premiului, domnule Preşedinte Arafat şi domnule Ministru de Externe al Israelului, Shimon Peres, stimaţi oaspeţi,

Pentru că nu cred că o persoană poate primi de două ori Premiul Nobel, îmi voi permite cu această ocazie să dau o notă personală acestui măreţ eveniment. La vârsta la care majoritatea tinerilor se luptă să descifreze misterele matematicii şi ale Bibliei; la vârsta la care înmugureşte prima iubire; la frageda vârstă de şaisprezece ani mi s-a dat o armă cu care să mă pot apăra. Nu aceste a fost visul meu. Eu vroiam să devin inginer hidrotehnist. Studiam la o şcoală agricolă şi credeam că meseria de inginer hidrotehnist este o meserie importantă în clima aridă a Orientului Apropiat. Mai cred şi astăzi lucrul acesta. Împrejurările m-au forţat însă să intru în armată. Şi am rămas în rândurile armatei decenii de-a rândul. Am răspuns de viaţa unot tineri şi tinere care vroiau să trăiască, să iubească, dar care şi-au aflat moartea. Ei au căzut apărându-ne vieţile noastre.

Doamnelor şi domnilor, datorită funcţiei pe care o ocup în prezent am deseori ocazia să zbor deasura statului Israel, şi, de curând, şi deasupra altor regiuni din Orientul Apropiat. Priveliştea care ţi se oferă din avion îţi taie răsuflarea; mări şi lacuri de un albastru intens, câmpii verzi, deşerturi nisipii, munţi de culoarea stâncilor şi întregul peisaj împestriţat cu case albe şi cu acoperişuri roşii. Dar şi cimitire. Cu morminte întinse pe suprafeţe atât de mari, încât ochiul cu greu le poate cuprinde. Sute de cimitire în partea noastră de lume, în Orientul Mijlociu - în patria noastră, Israel, dar şi în Egipt, Siria, Iordania şi Liban. Văzute prin hubloul avionului, de la o distanţă de mii de picioare, aceste morminte sunt tăcute. Dar ţipătul lor a răsunat din Orientul Mijlociu în toată lumea în ultimile decenii.

[începutul paginii]

Astăzi şi aici aş dori să-i salut pe dragii noştri - foşti duşmani. Aş vrea să-i salut pe toţi cei căzuţi în toată lumea şi în toate războaiele, aş vrea să le salut familiile  care poartă povara pierderilor atât de dureroase, aş vrea să-i salut pe cei răniţi, ale căror răni nu se vor vindeca niciodată. În seara aceasta îmi voi aduce tributul tuturor acestora, pentru că acest premiu important le aparţine.

Doamnelor si domnilor, eram doar un tânăr care acum, iată, a ajuns la deplină maturitate. (...) Şi din toate amintirile pe care le-am adunat în cei şaptezeci şi doi de ani de viaţă, îmi voi aminti mereu de linişte: de liniştea apăsătoare din momentul de imediat după şi de liniştea teribilă a momentului imediat dinainte. Ca soldat, ca comandant, ca Ministru al Apărării am ordonat efectuarea multor operaţiuni militare. Şi, odată cu bucuria victoriei şi cu tristeţea pierderilor, îmi voi aminti mereu de momentul care a urmat imediat după luarea unei astfel de decizii: tăcerea din momentul în care ofiţerii cu grad mare sau miniştrii Cabinetului se ridicau încet de pe scaunele lor, imaginea spatelui lor în mers, zgomotul uşii închizându-se, iar apoi liniştea în care mă regăseam singur. Acesta este momentul în care îţi dai seama că prin decizia ta ar putea muri oameni. Membri ai propriei mele naţiuni, dar şi al alteia. Iar ei nici măcar nu o ştiu încă. La această oră ei mai râd sau mai plâng, îşi mai fac planuri şi mai visează încă la iubire, se mai gândesc să planteze un pom sau să construiască o casă - şi nu au nici cel mai mic habar, că acestea le sunt ultimile ore pe pământ. Care dintre ei va trebui să moară? Poza cui va apărea în chenar negru în ziarul de mâine? Mama cui va purta doliu în curând? A cui lume va ceda sub povara pierderii?

Ca fost soldat, îmi voi aminti mereu şi de liniştea momentului imediat dinainte: tăcerea atunci când acele ceasului par a se mişca mai repede, când nu mai este timp şi în ora ce urmează, în minutul următor, izbucneşte infernul. În această clipă de tensiune maximă, imediat înainte ca degetul să apese pe trăgaci, imediat înainte ca fitilul să ia foc, în tăcerea cumplită a acestui moment se mai găselte timp să te întrebi, chiar şi numai pe tine: chiar este atât de necesar să acţionez? Chiar nu am altă opţiune? Alt drum de urmat? (...)

Doamnelor si domnilor, eram tânăr şi ajunsesem la majorat. Şi din toate amintirile pe care le-am adunat în cei şaptezeci şi doi de ani pe care i-am trăit voi invoca acum speranţele mele. Cetăţenii noştri ne-au ales pentru ca noi să îi lăsăm să trăiască. Oricât de groaznic ar suna acest lucru, soarta lor se află în mâinile noastre. În această seară, ei şi-au îndreptat privirea spre noi, iar inimile lor se întreabă: ce fac aceşti bărbaţi şi aceste femei cu puterea pe care le-am încredinţat-o? Ce vor decide ei? Cum va fi ziua de mâine? Va fi pace? Sau război? Vom râde? Vom plânge? Copiii se nasc într-un mod cu totul nedemocratic. Ei nu îşi pot alege tatăl sau mama. Ei nu îşi pot alege nici sexul, culoarea pielii, religia, naţionalitatea sau ţara în care să se nască. Ei nu îşi pot alege nici dacă să se nască într-un palat sau într-un bordei, într-o guvernare despotică  sau una democratică. Încă de la naştere, soarta sa este pecetluită - în mare măsură - de conducătorii naţiunii sale. Ei sunt aceia care pot decide dacă aceşti copiii vor avea o viaţă plăcută sau marcată de disperare, dacă aceştia vor trăi în siguranţă sau mereu cuprinşi de spaimă. Destinul acestor copii se află în mâinile noastre - în mâinile celor care conduc ţările, fie ele democrate sau nu.

[începutul paginii]

Doamnelor si domnilor, aşa cum nici o amprentă nu este identică cu alta, nici o persoană nu este la fel cu o alta, şi fiecare ţară îşi are propriile ei legi şi propria ei cultură, tradiţie şi conducere. Există însă o regulă universală, valabilă în întreaga lume, care poate fi împărtăşită de toate regimurile, de toate rasele umane şi de toate culturile. Este regula care a însoţit poporul evreu mii de ani de-a rândul, o regulă care se regăseşte în Cartea Cărţilor: 'Ve'nishmartem me'od l'nafshoteichem' - 'De aceea respectaţi-vă' - sau, în limbajul zilelor noastre: mesajul despre sacralitatea vieţii. Conducătorii naţiunilor trebuie să ofere popoarelor lor anumite facilităţi - o infrastructură să zicem -, care să le permită acestora să ducă o viaţă plăcută: libertatea de exprimare şi de deplasare, alimente şi cazare; şi cel mai important: viaţa însăşi. Pentru că o persoană nu îşi poate exercita drepturile dacă nu este în viaţă. Şi iată cum astfel toate ţările trebue să apere şi să păstreze elementul central al etosului naţional: viaţa cetăţenilor săi.

Pentru a veni în apărarea vieţii, noi le putem cere cetăţenilor noştri să se înroleze în armată. Şi pentru a îi apăra pe acei cetăţeni care s-au înrolat în armată, investim sume imense pentru construirea de avioane şi tancuri. Şi totuşi ne greşim obiectivul, nu ne apărăm cetăţenii şi soldaţii. Cimitirele de soldaţi din întreaga lume sunt martori tăcuţi al incapacităţii conducătorilor să respecte sacralitatea vieţii umane. Nu există decât o singură măsură radicală de prezervare a acestei sacralităţi. Iar această soluţie radicală este o pace reală.

Doamnelor si domnilor, meseria de soldat poartă în sine un anumit paradox. Noi îi atragem pe cei mai buni şi mai curajoşi dintre tinerii noştri în armată. Îi dotăm cu arme care costă o avere. Îi formăm în vederea zilei în care ei vor trebui să îşi facă datoria - şi aşteptăm de la ei ca ei să şi-o facă bine. În acelaşi timp însă ne rugăm ca acea zi să nu vină niciodată - ca avioanele să nu zboare, iar tancurile să nu pornească, ca soldaţii să nu atace aşa cum au fost instruiţi. Ne rugăm ca acest lucru să nu se întâmple niciodată pentru că recunoaştem caracterul sacru al vieţii omeneşti. Toată istoria, şi mai ales istoria modernă a cunoscut perioade îngrozitoare, în care şefii de state şi-au transformat cetăţenii în carne de tun, toate acestea în numele unei doctrine proaste: fascism diavolesc, nazism înfiorător. Imaginile cu copii care mărşăluiesc spre câmpul de luptă, cu femei deznădăjduite la uşile crematoriilor ar trebui să se afle permanent în faţa ochilor tuturor conducătorilor noştri actuali şi viitori. Toate aceste imagini trebuie să fie un avertisment pentru cei în mâinile cărora se află puterea.

Aproape toate guvernele care nu au ca prioritate respectarea caracterului sacru al vieţii, toate aceste guverne au căzut şi nu mai există. Vedem cu toţii asta astăzi. Dar acest lucru nu este totul. Pentru a apăra viaţa, trebuie căteodată să o punem în pericol. Câteodată nu există nici o altă cale pentru a-i apăra pe cetăţenii noştri decât luptând pentru vieţile lor, pentru securitatea şi libertatea acestora. Acesta este crezul tuturor statelor democratice. În statul Israel, locul de unde vin eu astăzi, în forţele armate israeliene, în rândul cărora am avut privilegiul să lupt, am considerat mereu viaţa ca fiind suprema valoare umană. Nu am pornit niciodată un război, războiul a venit asupra noastră. Istoria statului Israel, analele forţelor armate israeliene sunt pline cu mii de poveşti despre soldaţi care s-au sacrificat - care au murit încercând să se îngrijească de camarazi răniţi, care şi-au dat viaţa pentru a împiedica ca oamenii nevinovaţi aflaţi pe pământ duşman să aibă de suferit.

[începutul paginii]

În zilele ce vor urma, o comisie specială a forţelor armate israeliene va formula indicaţii pentru soldaţii noştri. În ceea ce priveşte apărarea vieţilor omeneşti, directivele vor suna astfel, citez: "În ceea ce priveşte importanţa vieţii umane, soldaţii vor încerca să apere, în orice mod, atât propria-i viaţa cât şi a celorlaţi, nepunând viaţa lui sau a altora în pericol decât atît cât este necesar pentru îndeplinirea ordinelor. Sacralitatea vieţii din perspectiva soldatului înrolat în forţele armate israeliene va fi respectată prin tot ceea ce întreprinde acesta." Mulţi ani de acum încolo - chiar şi atunci când războaiele se vor fi sfârşit şi după ce pacea se va fi reîntors pe meleagurile noastre - aceste cuvinte for străluci ca un far călăuzitor pentru poporul nostru. Şi suntem mândri de acest lucru.

Doamnelor si domnilor, ne aflăm în mijlocul procesului de pace. Arhitecţii şi inginerii acestui proces lucrează şi acum, în timp ce ne-am întrunit aici, şi construiesc pacea, strat peste strat şi cărămidă peste cărămidă. Munca este anevoioasă, complexă, solicitantă. Orice greşeală, cât de mică, ar putea periclita întreaga structură, prvocând o catastrofă. De aceea suntem ferm decişi să ne ducem treaba cu bine la capăt - în ciuda terorismului asasin, în ciuda fanaticilor şi înverşunaţilor duşmani ai păcii. Vom urma cu decizie şi putere cursul păcii. Şi nu vom ceda. Nu vom renunţa. Pacea va triumfa peste toţi duşmanii săi, pentru că alternativa este îngrozitoare. Şi vom câştiga. Vom câştiga, pentru că vedem în acest proces de pace o mare binecuvântare, pentru noi şi pentru copiii noştri. Considerăm acest proces o binecuvântare pentru toţi vecii noştri şi pentru partenerii noştri - Statele Unite, Rusia, Norvegia - care au făcut atâtea până când am încheiat acest acord semnat aici, mai târziu la Washington, mai târziu la Cairo, un început semnificativ în vederea soluţionării celei mai lungi şi mai dificile părţi din conflictul israelo-arab: conflictul dintre palestinieni şi israelieni. Mulţumim pe această cale şi celorlalte state care ne-au ajutat în acest sens.

Ne putem trezi astfel în fiecare dimineaţă ca nişte oameni noi. Pacea este posibilă. Vedem speranţă în ochii copiilor noştri. Vedem lumină în ochii soldaţilor noştri, pe străzi, în autobuze, pe câmpuri. De aceea nu trebuie să dezamăgim. Şi nu îi vom dezamăgi. Eu nu mă aflu aici singur pe acest podium din Oslo. Eu sunt aici, pentru a vorbi în numele unor generaţii întregi de israelieni şi de evrei, de păstori ai lui Israel - ştiţi cu toţii că Regele David a fost păstor. El a început acum 3000 de ani să construiască Ierusalimul. (...) Sunt aici pentru a vorbi în numele poeţilor şi al acelora care au visat sfârşitul răboiului, la fel ca profetul Isaia. Mai sunt aici şi pentru a vorbi în numele fiilor poporului evreiesc, a unor oameni precum Albert Einstein şi Baruch Spinoza, Maimonides, Sigmund Freud şi Franz Kafka.

[începutul paginii]

Şi mai sunt şi trimisul milioanelor de oameni morţi în holocaust, printre care s-au aflat cu siguranţă mulţi Einstein şi Freud, oameni pe care noi şi întreaga umanitate i-am pierdut în flăcările crematoriilor. Sunt aici trimisul Ierusalimului, la ale cărui porţi am luptat în perioada ocupaţiei. Ierusalimul care a fost mereu şi mai dăinuie şi astăzi: oamenii care se roagă de trei ori pe zi cu faţa îndreptată spre Ierusalim. Şi mai sunt şi trimisul copiilor care şi-au desenat visul de pace, şi al imigranţilor din St. Petersburg şi din Addis Abeba. Mă aflu aici mai ales pentru generaţiile ce vor veni, sperând că vom primi cu toţii medalia pe care Dumneavoastră mi-aţi decernat-o astăzi mie şi colegilor mei. Sunt astăzi şi trimisul - dacă îmi permiteţi - al vecinilor noştri care ne-au fost duşmani. Sunt trimisul speranţelor arzânde ale unui popor care a trecut să treacă prin iadul istoriei dar care şi-a lăsat amprenta nu doar asupra poporului evreu, ci asupra întregii omeniri.

Cu mine se află aici cinci milioane de cetăţeni israelieni - evrei, arabi, Druze şi Circassians - cinci milioane de inimi care bat în cor pentru pace şi cinci milioane de perechi de ochi care se uită la noi cu atâtea speranţe de pace. Doamnelor si domnilor, doresc să aduc mulţumiri în primul rând tuturor cetăţenilor statului Israel, de toate vârstele şi convingerile politice, al căror sacrificiu şi a căror luptă neobosită pentru pace ne aduc mereu mai aproape de împlinirea scopului nostru. Aş dori să mulţumesc şi partenerilor noştri - egiptenilor, iordanienilor şi palestinienilor, conduşi de preşedintele Organizaţiei de Eliberare a Palestinei, domnul Jassir Arafat, cu care împărţim astăzi acest Premiu Nobel - care au ales calea păcii, deschizând un nou capitol în istoria Orientului Mijlociu. (...)

Doamnelor si domnilor, vă rog să îmi permiteţi să închei acest discurs cu o binecuvântare tradiţională evreiască, recitată de poporul meu în zile bune cât şi rele, ca semn al dorinţei sale nestrămutate: "Dumnezeu va da poporului Său putere, Dumnezeu Îşi va binecuvânta poporul Său - şi pe noi toţi - cu pace."

Vă mulţumesc.

[începutul paginii]

Teme:  Drepturile omului  I  Personalităţi  I  Democraţie  I  Partide  I  Europa  I  Globalizare  I  Naţiunile Unite  I  Durabilitate

Metode:    Didactică politică    II    Educaţie pentru pace    II    Metode