|
|
| Yitzhak Rabin – De la simplu soldat la laureat al Premiului Nobel Cuprins:
Tatăl lui Rabin, Nehemia Rubitschow, s-a născut în 1886 în Ucraina. El a trebuit să muncească încă de foarte devreme pentru a se întreţine pe el şi familia sa, pentru că tatăl său murise devreme. Ca tânăr muncitor, el a intrat în contact cu stilul socialist şi sindical de muncă. În 1905 a emigrat în SUA. La fel ca toţi imigranţii, şi el a trebuit să îşi petreacă câteva zile pe cunoscuta insulă Ellis din New York, până când a avut voie să intre pe teritoriul SUA. Rubitschow a lucrat ca vânzător de ziare şi ca brutar, studiind mai târziu chiar la Universitatea din Chicago. Nehemia a devenit un zionist din ce în ce mai convins. Când guvernul britanic a constituit batalioane de voluntari evrei pentru cucerirea Palestinei, Nehemia Rubitschow s-a înscris imediat. Totuşi, din pricina unor defecte fizice, el a fost respins. El şi-a încercat însă norocul cu o altă comisie de recrutare, luându-şi numele de Rabin. Aici a reuşit să fie încorporat în regimentul 38 de trăgători ai Majestăţii Sale Britanice. Aproape toţi cei care urmau a constitui mai târziu elita israeliană ocupa poziţii inferioare în armata britanică. Nehemia Rubitschow, devenit Rabin, a fost trimis la Ierusalim, unde existau de ceva vreme unele conflicte între evrei şi arabi. În aceste împrejurări el a cunoscut-o pe cea care avea să-i devină soţie, Rosa Cohen. Rosa s-a născut în 1890 în Mohilev, Bielorusia. Tatăl ei era un evreu înstărit, ultraortodox. Rosa a studiat la un gimnaziu de fete, înscriindu-se în mişcarea socialistă. Rosa s-a aflat pe primul vapor care a părăsit Bielorusia în direcţia Palestina, pământul "promis". Vasul "Ruslan" cu care a călătorit Rosa a fost varianta evreiască a lui "Mayflower". Mulţi din viitorii politicieni, artişti şi oameni de ştiinţă israelieni s-au aflat la bordul acestuia. Rosa nu s-a lăsat cuprinsă însă de euforia care îi cuprinsese pe tpţi cei urcaţi pe vas, ea nu dorea decât să-şi viziteze unchiul, iar apoi să se întoarcă înapoi în Bielorusia. Ea a rămas totuşi, trăind mai întâi într-un Kibbuz, iar după ce a supravieţuit malariei, la unchiul ei, în apropiere de Ierusalim. Rosa şi Nehemia s-au cunoscut pe timpul conflictelor dintre evrei şi arabi. Amândoi lucrau ca infirmieri, încercând să evacueze locuitorii evrei aflaţi în pericol din oraşul vechi al Ierusalimului. Nehemia a vrut să o controleze pe Rosa, pe care nu a recunoscut-o ca activistă evreică – s-a iscat un scandal care nu a putut fi oprit decât de poliţiştii britanici. În 1921 se căsătoresc, iar la 1 martie 1922 se naşte primul lor fiu, Yitzhak. Primii ani de viaţă, Yitzhak îi petrece împreună cu părinţii săi în viitoarea capitală a Israelului, Tel Aviv. Rosa Rabin lucrează în această perioadă ca contabilă pentru sindicatul socialist Histradut. Yitzhak şi sora sa Rahel, născută în 1925, trebuie să ajute încă de mici prin gospodărie. Rosa joacă un rol destul de important în mişcarea muncitorească, în orice caz, mai mare decât ar fi presupus-o funcţia sa. Yitzhak Rabin a spus mai târziu că viaţa familiei a avut de suferit din pricina obligaţiilor mamei sale. La vârsta de şase ani, Rabin este înscris la o şcoală socialistă. Între învăţătorul Eliezer Schlomi şi elevii săi se dezvoltă în curând relaţii foarte strânse. Schlomi a descris viaţa şi activitatea primei generaţii de evrei care nu a fost marcată de sentimentul d, crescând în propria lor ţară. Aşa cum avea să se vadă mai târziu, aşteptările erau mult exagerate. În această perioadă se impune şi termenul "tzabar", care îi desemna pe evreii născuţi în Ţara Sfântă. Yitzhak Rabin a fost primul tzabar Prim-Ministru. În romanul lui Eliezer Schlomis, Rabin este descris sub pseudonimul "Amram Nisani" beschrieben. Schlomi a fost unul din puţinii oameni care a reuşit să descifreze firea rezervată a tânărului Yitzhak. începutul paginii]începutul paginii]începutul paginii][începutul paginii]Studiile În octombrie 1937, Rabin şi-a început studiile la şcoala agricolă, devenind în curând cel mai bun elev din clasa sa. Încă din primul an când Rabin se afla la universitate, mama sa, Rosa, a murit de cancer. La înmormântarea Rosei Cohen s-a adunat întreaga elită evreiacă a ţării, precum şi alte mii de oameni. În august 1940, Rabin şi-a terminat studiile ca şef de promoţie. Datorită notelor sale bune el a putut să aplice pentru cursurile universităţii californiene Berkeley. În aşteptarea răspunsului, el s-a retras într-un Kibbuz. începutul paginii][începutul paginii]
Prima acţiune militară nu a avut nici un fel de importanţă strategică, totuşi această acţiune şi încât alte cîteva au fost considerate mai târziu a fi fost "invazii glorioase pe pământ duşman". Pentru armata israeliană de mai târziu, aceste acţiuni au reprezentat însă paşi importanţi, chiar dacă conflictele ce au urmat nu au mai jucat un rol strict defensiv. Armata a încercat mereu "să joace în ofensivă" şi să deplaseze cât de repede câmpul de luptă pe teritoriile arabe duşmane, pentru a evita victimele din rândul propriei populaţii civile. După cel de-al Doilea Răboi Mondial au fost reluate pregătirile în vederea insituirii unui stat evreu independent. Rabin a fost înaintat în grad în anul 1947 în funcţia de ofiţer de operaţiuni al Palmach-urilor. În cadrul elitei militare s-a iscat o dispută vehementă cu privire la reacţiile arabilor faţă de crearea iminientă a statului Israel. Majoritatea experţilor s-au unit într-o poziţie mai mult sau mai puţin spontană care susţinea cea mai probabilă reacţie. Doar puţini au fost aceia care au prevăzut războaiele cu toate statele arabe vecine. Planul conceput de Rabin imediat după înaintarea sa în grad prevedea ca satele arabe de la marginea arterelor de legătură să fie ocupate de trupele Palmach-ului. Ben Gurion, comandantul suprem al armatei nu era însă pregătit să întrerupă circulaţia convoaielor de aprovizionare pe perioada desfăşurării operaţiunii. Cu toate acestea, unităţile din comanda lui Rabin au reuşit să ocupe câteva sate aflate la marginea străzii. Iar Rabin intenţiona să cucerească în următoarele zile şi restul satelor. A venit însă ordinul comandamentului suprem, care i-a tăiat avântul: întreaga brigadă urma să fie detaşată cu un convoi la Ierusalim. Rabin a fost şocat! Iar poziţiile ocupate, pentru care se luptase atâta, trebuiau abandonate! La planul de detaşare al brigăzii, Rabin a comis o greşeală uriaşă: a împărţit trupa în elemente mai mici de-a lungul convoiului lung de 15 km. Iar acest lucru a avut ca rezultat faptul că brigada nu mai putea fi controlată. Totuşi, în ciuda unor schimburi de focuri cu luptătorii arabi, convoiul compus din peste 300 de automobile, în care se deplasa şi cel ce avea să devină mai târziu Primul Ministru al Israelului, Ben Gurion, a reuşit să se deplaseze un timp fără să întâmpine mari probleme. La Dir Ayub-Bab el-Wad însă, punctul cel mai critic din întregul voiaj, a început catastrofa. Peste trei mii de luptători arabi se ascunseseră în tranşee săpate de-a lungul străzii şi au început să tragă asupra convoiului. Ei au aruncat în aer un pod, astfel încât convoiul nu mai avea pe unde să se întoarcă acasă. Rabin, ajuns la faţa locului când au început luptele, a avut o reacţie instinctivă care s-a dovedit corectă. El a părăsit câmpul de luptă, gonind într-un Jeep spre Ierusalim. Odată ajuns acolo, el a mobilizat batalionul patru şi astfel a reuşit să aducă sub control situaţia de la Ayub-Bab el-Wad. Spre seară convoiul a ajuns în oraşul sfânt Ierusalim. Totuşi, luptele de mai devreme costaseră viaţa a 13 soldaţi din brigada lui Rabin, iar scopul principal al operaţiunii, cucerirea tuturor cartierelor din Ierusalim, a fost ratat. începutul paginii]începutul paginii]începutul paginii]Rabin şi Războiul de Independenţă La data de 14 mai 1948 Ben Gurion a proclamat naşterea statului Israel şi imediat, statele arabe vecine au atacat tânărul stat. În primele luni de război dintre statele arabe şi Israel, soarta Israelului a părut pecetluită. Brigada Harel a lui Yitzhak Rabin a suferit pierderi mari. 220 din cei 1300 de soldaţi au fost ucişi şi mai mult de jumătate răniţi. În iulie 1948, armata israeliană a trecut la tactici mai ofensive, cucerind oraşele Ramleh şi Lidda. Rabin povestea mai târziu despre o discuţie avută cu Ben Gurion, în care el îl întreba pe acesta ce se va întâmpla cu populaţia arabă. Ben Gurion ar fi răspuns răspicat: "Afară cu ei!". În acest răspuns transpar problemele acestui război: mulţi arabi au fost izgoniţi din ţară de către aramata israeliană, fapt care mai constituie şi astăzi un punct central în cadrul procesului de pace. În timpul unei scurte clipe de răgaz din august 1948, Yitzhak Rabin s-a căsătorit cu prietena sa, Leah Schloßberg. În lunile ce au urmat, armata israeliană a reuşit să oprească ocuparea coloniilor din deşertul Negev de către trupele egiptene, stabilind, prin cucerirea oraşului Elat, o legătură cu Marea Roşie. Yitzhak Rabin se afla acum în faţa unei decizii importante şi anume dacă să îşi continuie cariera militară sau să treacă la o funcţie civilă, la fel ca mulţi din prietenii săi. El s-a decis pentru cariera militară, devenind comandantul brigăzii a 12-a. În următorii ani, el a fost înaintat în grad de mai multe ori. În 1950 se naşte fiica sa Daliah, iar în 1955, fiul Yuval. Rabin nu a participat activ la Războiul din Sinai. Anul 1963 a însemnat sfârşitul unei ere din istoria Israelului. Ben Gurion, carismaticul întemeietor al statului s-a retras din funcţia pe care o ocupa. Levi Eschkol a venit să îl înlocuiască, iar Rabin a fost numit şeful Statului Major. Rabin şi-a văzut astfel visul împlinit. La mijlocul anilor 60, în Israel domnea o mulţumire generală în ceea ce privea situaţia politică şi economică. Statele arabe se certau între ele, nemaiconstituind, în viziunea multor israelieni, un pericol real. Rabin nu s-a lăsat cuprins însă de această euforie, împărtăşind soldaţilor îngrijorarea sa cu privire la un potenţial atac al arabilor. Siria începuse să adopte din 1964 o atitudine din ce în ce mai agresivă faţă de Israel, încercând să saboteze reţelele de alimentare cu apă ale acestui stat. Armata israeliană a reacţionat la aceste acte printr-o operaţiune limitată, pusă la punct de Rabin, restabilind alimentarea cu apă. Rabin nu vedea însă în aceste acte ameninţarea unui atac masiv al arabilor. Rabin ca şef al Statului Major în Războiul de Şase Zile În 1967, situaţia a devenit periculoasă. Siria începuse să susţină din ce în ce mai mult acţiunile "teroriştilor" palestinieni. Uniunea Sovietică furniza sirienilor informaţii conform cărora armata israeliană urma să organizeze un atac de proporţii împotriva acestora. Acest lucru era însă cu totul neadevărat. Dar când aceste informaţii au ajuns şi la urechea preşedintelui egiptean Nasser, întreaga armată egipteană a fost mobilizată, începându-se negocierile şi cu Siria în vederea organizării unei acţiuni comune împotriva Israelului. La mijlocul lunii mai, peste 500 de tancuri egiptene au fost comasate pe peninsula Sinai. Guvernul egiptean a început să exercite presiuni asupra Secretarului General al ONU U Thant pentru ca acesta să ordoneze retragea căştilor albastre de pe teritoriul pensinsulei. Nimeni nu credea însă în Israel că trupele internaţionale vor fi retrase. Dar U Thant a reacţionat într-un mod de neînţeles pentru majoritatea observatorilor: a ordonat retragerea unităţilor armate ale ONU, astfel încât Nasser a trimis şi mai multe trupe pe peninsula Sinai, în teorie demilitarizată. Rabin a trebuit să constate cu groază cum întregul guvern a demisionat, trecând în mâinile sale, a şefului Statului Major, răspunderea pentru începerea unui nou război. La data de 23 mai 1967, Nasser a anunţat blocarea strâmtoarei Tiran; Canalul Suez nu mai putea fi trecut. Pentru Rabin, această criză politică a provocat şi cea mai serioasă criză psihică a vieţii sale. El nu a mai putut face faţă presiunii puternice şi a cedat, oferind postul său locţiitorului său, Ezer Weizman. Weizmann, care avea să devin mai târziu preşedintele statului Israel, a refuzat această însărcinare. După două zile de refacere, Rabin şi-a revenit, reuşind să îşi concentreze toate puterile sale în direcţia apărării ţării sale. A mobilizat armata, planificând un atac pentru primele ore ale zilei de 25 mai. Administraţia americană a exercitat, la rândul ei, presiuni asupra Primului Ministru Eschkol, anulând în ultimul minut această acţiune. Rabin însă a continuat să îşi viziteze trupele aflate pe diverse fronturi; el devenise cel care insufla speranţă naţiunii şi armatei. În această situaţie periculoasă a luat naştere un "Guvern al Unităţii Naţionale", iar Mosche a fost numit Ministru al Apărării. Dayan şi Rabin l-au convins până la urmă pe Eschkol să permită desfăşurarea unui atac preventiv la 5 iunie. În ajunul atacului, Rabin părea foarte liniştit - el ştia că a făcut tot ce îi stătea în putere. În cursul primului val de atac, întreaga flotă aeriană de luptă a Egiptului urma să fie anulată cu ajutorul propriilor unităţi aeriene. În ziua următoare, armata israeliană a izbutit cel mai mare atac preventiv din istoria sa. Într-un răstimp de trei ore, întreaga flotă aeriană duşmană era distrusă, iar soldaţii egipteni s-au retras. În doar trei zile, peninsula Sinai era sub control. Nasser, care se lăudase că avea să incendieze întreg Tel Aviv-ul şi să gonească toţi evreii în mare, a fost nevoit să îşi recunoască înfrângerea. Dar cu toate că aceste rezultate anunţau înfrângerea tuturor statelor arabe, regele Hussein al Iordaniei a ordonat un atac al artileriei asupra Israelului. Rabin a trebuit astfel să conducă o a doua ofensivă, care i-a adus controlul, în decurs de 48 de ore, asupra vestului Iordaniei. În penultima zi a Războiului de Şase Zile au fost cuceriţi şi munţii Golan şi Ierusalimul de est. Rabin devenise astfel în aceste şase zile eroul întregului Israel. Politicienii israelieni erau însă conştienţi de problemele apărute pe teritoriile ocupate, astfel încât aceştia s-au oferit să cedeze statelor arabe aceste teritorii, dacă acestea se declarau de acord să încheie pacea. Nici un stat arab însă nu a fost de acord cu această condiţie. Ambasador în SUA După câştigarea războiului, Rabin a demisionat din funcţia de şef al Statului Major, devenind ambasador în Statele Unite. Aici a creat multe contacte cu guvernul condus de preşedintele Nixon şi cu elitele economice. În anul 1969 moare Primul Ministru Levi Eschkol, iar Golda Meir îi ia locul. La întoarcerea lui Rabin în Israel, în anul 1972, el rupsese toate legăturile cu serviciile de spionaj, astfel încât nu a putut recunoaşte pericolul iminent al atacului arabilor care a urmat în 1973. În ziua de Yom Kippur, cea mai mare sărbătoare evreiască, trupele arabe au atacat Israelul. Întreaga armată a fost surprinsă de acest atac. Războiul s-a încheiat fără să se numească un învingător, dar peste 2500 de soldaţi din armata israeliană şi-au pierdut viaţa. Rabin a devenit după acest război omul în care Partidul Muncitoresc îşi punea toate speranţele, pentru că Golda Meir şi Mosche Dayan îşi pierduseră mult din credibilitate. La data de 4 martie, Rabin a fost nominalizat de Primul Ministru Golda Meir pentru funcţia de Ministru al Apărării, în locul bătrânului Dayan. Când însă vestea unor noi atacuri siriene au început să tulbure ţara, Mosche Dayan a revenit în funcţia de Ministru al Apărării. Rabin, care a aflat despre toate acestea din paginile ziarelor, a trebuit să se consoleze cu funcţia de Ministru al Muncii. Totuşi, activităţile coaliţiei nu decurgeau cum s-ar fi dorit. Prin urmare, Rabin a fost propus, după o dispută din interiorul partidului cu Shimon Peres, din partea Partidului Munictoresc pentru funcţia de Prim Ministru. La data de 3 iunie 1974, poporul israelian l-a ales pe Rabin în funcţia de Prim Ministru, iar Shimon Peres a devenit Ministrul Apărării în Cabinetul condus de Rabin. Primii ani de guvernare au fost marcaţi de conflictele cu coloniştii evrei. Multe colonii fuseseră înfiinţate la acea vreme pe teritoriile ocupate, împotriva dorinţei guvernului israelian. La 27 iunie 1976, un grup de terorişti germani şi palestinieni au deturnat un avion al Air France, care zbura pe cursa Paris - Tel Aviv. După câteva ore de rătăcire, avionul a aterizat în Entebbe-ul ugandez. Aici părea că oficialii se pregătiseră să îi primească pe ostatici, pentru că în aeroport fuseseră întinse saltele. Idi Amin, dictatorul ugandez a solicitat eliberarea prizonierilor palestinieni din Israel. Guvernul Rabin a rămas însă neclintit. Nu facem nici o concesie teroriştilor! După aproape o săptămână, avioanele israeliane "Hercules" au plecat de la Tel Aviv spre Entebbe. Iar totul a decurs aproape perfect în această acţiune curajoasă de eliberare a ostaticilor. Soldaţii ugandezi au fost atât de surprinşi de apariţia unităţilor speciale israeliene, încât nu au ripostat decât foarte slab. Trei pasageri şi comandantul Johann Netanjahu (fratele viitorului Prim Ministru) au murit. Entebbe a devenit din acel moment sinonim curajului israelienilor. Însă guvernul Rabin s-a implicat după acest succes în din ce în ce mai multe confruntări interne partidului. Disputa dintre Rabin şi Peres au luat proporţii, iar Rabin s-a retras din funcţia de Prim Ministru, nemaiparticipând la realegeri din pricina certurilor din sântul Partidului Muncitoresc. Cariera politică a lui Yitzhak Rabin părea că a ajuns la sfârşit. El s-a retras aproape cu totul din sfera publică, dedicându-se scrierii unui volum de memorii. În 1984, Rabin şi-a făcut din nou apariţia pe scena politicii active ca Ministru al Apărării, în coaliţie cu blocul Likud. În perioada mandatului său a început şi revolta arabilor, aşa numita Intifada. La fel ca mai toţi israelienii, Rabin s-a înşelat în ceea ce privea această problemă. El nu vedea în această revoltă decât o altă provocare militară pentru armata israeliană, Rabin câştigându-şi printre locuitorii israelieni imaginea unui "om de fier". E se îndepărtase din ce în ce mai mult de cei care îl susţinuseră mereu în rândul Partidului Muncitoresc. În 1988, marea coaliţie a fost confirmată de alegători, iar Shimon Peres a încercat să găsească soluţii de rezolvare pentru problemele care se aflaseră la baza izbucnirii Intifadei. Când marea coaliţie s-a destrămat în martie 1990, Peres a încercat să formeze o nouă coaliţie sub conducerea sa, lucru care nu i-a reuşit însă. Politicianul membru al Likud Schamir a pus, în schimb, bazele unei coaliţii conservative de dreapta, devenind Prim Ministru. Totuşi activitatea acestei coaliţii a fost marcată de tot felul de greşeli. Astfel, guvernul nu a reuşit să îi integreze economic şi cultural ăe evreii est-europeni, sosiţi în ţară după căderea Uniunii Sovietice. În 1992, Rabin, care îl învinsese pe Peres într-o dispută din interiorul partidului său, devine candidat la postul de Prim Ministru. Pentru a doua oară Prim Ministru La data de 23 iunie 1992, poporul israelian a ales un nou parlament. Partidul Muncitoresc a reuşit să obţină multe voturi, dar a ratat majoritatea absolută din pricina partenerului său de coaliţie, blocul Meretz. Astfel, Rabin a trebuit să permită intrarea în coaliţia condusă de el, a partidului Schas, care reprezenta evreii sefarzi, ultraortodocşi. Iar în guvernul precedent, Ministerul de Interne condus de preşedintele partidului Schas, Arie Deri, devenise un adevărat fief al nepotismului. Acest lucru demonstrează că Rabin era gata să încheie coaliţii cu aproape orice partid din Knesset, dacă acesta i-ar fi asigurat puterea. La 13 iulie 1992, Rabin şi prezentat Cabinetul. El ocupa funcţia de Prim Ministru. Lui Peres i-a fost acordată funcţia, până atunci neimportantă, de Ministru de Externe. În declaraţia sa de guvernare, Rabin a adresat un apel personal palestinienilor, un apel la care nimeni nu s-ar fi aşteptat din partea lui. El a produs astfel o mutaţie decisivă, oferind palestinienilor posibilitatea încheierii unui acord de autonomie, care urma să pună capăt luptelor dintre cele două popoare. Când negocierile cu palestinienii nu au arătat că s-ar putea ajunge la un consens, Schimon Peres a forţat cursul discuţiilor. Mijlocul anului 1993 a însemnat un moment istoric, Peres şi Arafat ajungând la o înţelegere. Iar acest fapt avea să schimbe Israelul. PLO a fost recunoscută ca reprezentantă legitimă a palestinienilor, acestei organizaţii urmând a-i fi acordate statutul de administraţie proprie. Palestinienii au recunoscut, în schimb, statul Israel, renunţând la ideea întemeierii propriului stat şi la actele teroriste.
Premiul Nobel pentru Pace pentru Rabin, Peres şi Arafat La data de 10 noiembrie 1994, Rabin, Peres şi Arafat au primit Premiul Nobel pentru Pace. Toţi cei trei politicieni au avut un cuvânt important de spus în ceea ce priveşte pacea în Orientul Apropiat, fiind răsplătiţi pentru strădaniile depuse în procesul început la Oslo. Rabin şi-a descris în discursul de acceptare al Premiului Nobel propriul drum de la erou de război la erou al păcii (spre discursul de acceptare al Premiului Nobel). În ceea ce priveşte politica internă, guvernul a început să se confrunte cu din ce în ce mai multe probleme. Astfel, luptele interne dintre aripile conduse de Rabin şi Peres s-au înteţit, punându-se în calea bunei desfăşurări a activităţilor guvernului. În 1995 au fost înregistrate progrese în aplicarea principiilor Acordului de la Oslo, iar Rabin s-a împăcat cu Peres, implicându-se din nou în procesul de pace. Astfel, acest proces a fost dus mai departe, culminând în septembrie 1995 cu încheierea celui de-al doilea acord de autonomie între israelieni şi palestinieni. Acest Tratat consemna paşii ce urmau a fi făcuţi în vederea obţinerii unei administraţii total autonome a Palestinei. Rabin se găsea pe culmile carierei sale politice. Economia a răspuns şi ea pozitiv la aceste tendinţe; în nici un alt an Israelul nu a beneficiat de atâtea investiţii externe ca în 1995. Cu toate că nici o colonie evreiască nu urma a fi cedată pe teritoriile autonome, Rabin a intrat din ce în ce mai mult în colimatorul opoziţiei de dreapta din Israel. Astfel s-a ajuns la excese violente din ce în ce mai dese în cadrul demonstraţiilor împotriva lui Rabin şi al politicii pacifiste a acestuia. Aceste violenţe s-au îndreptat şi împotriva lui Rabin însuşi, un demonstant încercând la un moment dat să se arunce asupra lui Rabin. El a fost prins din scurt de gărzile de corp ale lui Rabin. Un editorialist se întreba după acest incident, "şi ce s-ar fi întâmplat, dacă omul ar fi avut un pistol asupra lui?". Ca reacţie la mişcarea pacifistă care cuprinsese întreg Israelul, s-a organizat la Tel Aviv o demonstaţie pentru pace de proporţii considerabile. Rabin a ţinut un discurs, fiind aplaudat la scenă deschisă (spre ultimul discurs al lui Rabin). Când a părăsit tribuna, pentru a se urca în maşină, Rabin a fost împuşcat de Yigal Amir. Yitzhak Rabin a murit în drum spre spital. Amir a fost arestat pe loc şi condamnat după câteva luni la închisoare pe viaţă. Rabin, unul dintre cei mai importnaţi oameni politici ai Israelului, a fost înmormântat două zile mai târziu, la funeraliile sale participând şefi de state şi un număr impresionant de oameni.
|
|
Teme:
Drepturile omului I
Personalităţi I Democraţie I
Partide
I Europa I
Globalizare
I
Naţiunile Unite
I Durabilitate
|
