|
|
|
Cuprins:
Alte informaţii: În afară de textul următor, veţi putea găsi aici şi alte informaţii cu privire la viaţa şi activitatea lui Rabin: o Cronologie pentru istoria Israelului şi un text scurs cu informaţii de bază cu privire la sistemul politic din Israel. Cuvintele subliniate sunt explicate pe pagina Glosar.
Zionul este denumirea tradiţională a oraşului Ierusalim. În limbajul modern, prin acest termen se înţelege atât statul Israel cât şi oraşul Ierusalim. Acesta este motivul pentru care nici un politician important israelian nu şi-a dat acordul pentru împărţirea oraşului Ierusalim. Herzl a murit în anul 1904 la vârsta de 44 de ani, în localitatea austriacă Edlach. Cu toate că ideile sale nu au putut fi materializate pe perioada vieţii sale, el este recunoscut astăzi ca unul din premergătorii statului modern al Israelului. Spre sfârşitul secolului XIX, din ce în ce mai mulţi evrei din estul Europei au început să emigreze în Palestina. Până la înfiinţarea statului Israel din anul 1948 au mai existat patru alte valuri de imigranţi (în limba ebraică: Aliah), care pot fi puse pe seama evenimentelor politice din Europa vremii. În timpul celui de-al cincilea Aliah dintre anii 1932 şi 1939 au emigrat în "ţara promisă" peste 250.000 de evrei care fugeau de persecuţiile naziste din Germania. În aceeaşi perioadă s-a ajuns la conflicte serioase între refugiaţii evrei şi arabii care trăiau în Palestina. Autorităţile britanice nu a reuşit să rezolve aceste conflicte. Pentru a se apăra de atacurile arabilor s-au format grupări de rezistenţă evreieşti, vezi Hagana, care au luptat, după cel de-al Doilea Război Mondial, şi împotriva englezilor, care nu permiteau imigrarea evreilor în Palestina. În 1947, autoritatea britanică s-a retras din Palestina, cedând controlul asupra acestei regiuni din Orientul Apropiat Naţiunilor Unite (ONU). Consiliul de Securitate al ONU a hotărât îfiinţarea unui stat evreu şi al unui stat arab. Acest plan a fost acceptat de evrei, dar respins de arabii palestinieni şi de statele arabe. La data de 14.5.1948 a fost proclamat statul Israel. La câteva ore de la înfiinţare, Israelul a fost recunoscut şi de SUA şi de Uniunea Sovietică. Tânărul stat a fost însă atacat imediat de vecinii săi arabi. În luptele care au durat zece luni, împotriva Egiptului, Transiordaniei, Siriei, Libanului şi Irakului, armata israeliană şi-a putut apăra toate teritoriile, cu excepţia oraşului vechi Ierusalim. Aproape toţi arabii care locuiau în regiunile ocupate de trupele israeliene s-au refugiat în ţările arabe vecine. Acolo însă, cei cca. 700.000 de refugiaţi nu au fost integraţi în societate, o mare parte din ei trăind şi astăzi în lagăre. Această populaţie a crescut la peste 3,5 milioane astăzi. Toţi doresc să se întoarcă în Israel, lucru pe care guvernul israelian nu îl permite. În urma acestor confruntări armate, tânărul stat s-a consolidat. Limitările puse imigrării au fost ridicate, iar multe state ne-arabe au recunoscut şi ele existenţa Israelului. Dar şi în anii ce au urmat au exitat atacuri asupra graniţelor acestei ţări. Răboaiele împotriva ţărilor arabe vecine
Israelul a fost, în schimb, surprins de un atac siriano-egiptean la sărbătoarea evreiască de Yom-Kippur. Cele două armate arabe au avut, în primele zile ale Războiului de Yom-Kippur, cîştiguri teritoriale substanţiale. Aceste teritorii au fost recuperate însă în curând de armata israeliană. Războiul s-a terminat fără a desemna un câştigător clar, fiind însă sărbătorit şi astăzi în lumea arabă ca victorie, pentru că armata israeliană şi-a pierdut aici aura de forţă de neînvins. Procesul de pace cu Egiptul şi Siria Sub supravegherea Ministrului de Externe american Kissinger, Israelul a încheiat în 1974 şi 1975 atât cu Siria cât şi cu Egiptul tratate care au condus la retragerea parţială a armatelor israeliene de pe peninsula Sinai şi un armistiţiu siriano-israelian de pe Golan. Odată cu noul preşedinte Sadat (foto stânga), conflictul dintre Israel şi Egipt s-a mai relaxat, în anul 1978 fiind încheiat tratatul de la Camp David, sub supravegherea preşedintelui SUA Carter. Prin acest tratat, statul israelian se obliga să cedeze Egiptului treptat întreaga peninsulă Sinai şi să găsească o soluţie în ceea ce priveşte autonomia palestinienilor. Egiptul a fost primul stat arab care a recunoscut Israelul. Acest tratat a fost punctul de plecare în procesul ulterior de pace din Orientul Apropiat, reprezentând o bază pentru relaţiile relativ bune dintre Egipt şi Israel. Imediat după stingerea acestui conflict, au început să apară semnale de alarmă cu privire la o altă confruntare: cea cu Organizaţia de Eliberare a Palestinei (PLO). Această organizaţie declanşa atacuri repetate dinspre Liban asupra nordului Israelului, astfel încât armata israeliană, aflată sub conducerea lui Ariel Scharon, a invadat în anul 1982 Libanul, avansând până la capitala de la Beirut. Acest război a fost criticat cu asprime atât în străinătate cât şi de către o mare parte din cetăţenii Israelului, pentru că, în opinia multor observatori, invazia reprezenta o reacţie exagerată şi periculoasă faţă de actele de terorism ale PLO. Critica adresată armatei israeliene şi comandantului suprem al acesteia, Ariel Scharon, s-a înteţit în urma masacrelor săvârşite în lagărele de refugiaţi palestinieni. Armata israeliană nu a făcut aici nimic pentru a împiedica actele de o cruzime teribilă săvârşite de forţele de ordine creştine. Ariel Scharon a fost învinuit astfel de către o comisie de anchetă israeliană că, în mod "indirect" ar fi răspunzător pentru moartea a aproape 1.000 de persoane. Probleme de politică internă şi al doilea Război din Golf La mijlocul anilor 80, situaţia economică a Israelului era în cumpănă: inflaţia a crescut până la 1.000%. În decembrie 1987, s-a produs Intifada palestiniană (în limba arabă: a scutura, a arunca), răscoala unor palestinieni, în cea mai mare parte tineri, împotriva forţelor de ocupaţie israeliană. Guvernul israelian condus de Premierul Schamir a fost supus unor presiuni din ce în ce mai mari, pentru că armata israeliană, prin manevrele sale brutale, făcea din ce în ce mai mult subiectul criticilor interne şi externe. Schamir, din blocul Likud, a refuzat însă să poarte negocieri cu PLO-ul lui Arafat, prezentând în schimb un plan de pentru încheierea conflictelor, plan care a fost respins în mod categoric de către palestinieni şi de liga arabă. În timpul celui de-al Doilea Război din Golf, palestinienii au câştigat simpatia internaţională, atunci când s-au declarat în mod oficial de partea Irakului condus de Saddam Hussein, care atacase cu rachete Israelul. În iunie 1992, Yitzhak Rabin, membru al Partidului Laburist, a devenit primul ministru al Israelului. În septembrie 1993 a fost semnat un tratat de bază între PLO şi Israel, care a pus capăt Intifadei. În această declaraţie de principii, PLO a recunoscut existenţa statului Israel. Israel s-a declarat în schimb gata să îşi retragă, în decurs de cinci ani, forţele armate de pe teritoriile ocupate, lăsându-le în seama administraţiei independente palestiniene. Statutul final al acestor teritorii ocupate urma să fie definit cel mai târziu în anul 1996. Trebuie să reţinem însă că nici astăzi aceste obiective nu au fost îndeplinite. Unele aspecte s-au ameliorat în ceea ce îi priveşte pe palestinieni şi israelieni, însă optimismul care a cuprins populaţia după încheierea Tratatului de la Oslo a pierit. Acest lucru poate fi observat mai ales în ceea ce priveşte noua răscoală a palestinienilor, aşa numita Alaqsa-Intifada. Nu se ştie încă dacă se va ajunge vreodată la o pace ale cărei condiţii sp fie acceptate de toată lumea.
|
|
Teme:
Drepturile omului I
Personalităţi I Democraţie I
Partide
I Europa I
Globalizare
I
Naţiunile Unite
I Durabilitate
|
