D@dalos - Personalităti: Peace People

Independenţa şi împărţirea Irlandei...	Când Irlanda a devenit independentă în anul 1920, la şase comitate din provincia Ulster le-a fost oferită posibilitatea să se delimiteze politic de restul Irlandei şi să păstreze relaţiile strânse cu Marea Britanie. Aceste comitate din regiunile cele mai nordice ale celor patru provincii irlandeze s-au transformat, prin intermediul Government of Ireland Act din 1920, în Irlanda de Nord, o entitate politică separată, parte a Regatului Unit, dar care dispunea de Constituţie, Parlament şi administraţie proprie. Statul Independent Irlanda (ulterior Irlanda, astăzi Republica Irlanda) nu a considerat această divizare ca fiind permanentă. Irlanda de Nord a refuzat însă îm mod consecvent reunificarea. Graniţele dintre aceste două ţări au fost stabilite în 1925. Majoritatea populaţiei nord-irlandeze privea despărţirea de sudul catolic şi unificarea cu Marea Britanie ca o confirmare a confesiunii şi dominaţiei protestante. Mulţi irlandezi catolici au considerat însă crearea statului Irlanda de Nord ca nedreptatea supremă comisă de britanici.
Începutul terorii...	Când Irlanda a devenit republică în 1949, Parlamentul britanic a confirmat statutul Irlandei de Nord ca făcând parte din Regatului Unit. Cu toate că Republica Irlanda îşi mai revendica încă cele şase comitate din nord, retragerea sa din Commonwealth a echivalat cu consimţirea tacită a despărţirii. În 1955 însă, trupele Armatei Republicane Irlandeze (IRA), interzise de lege, au început o campanie a terorii care avea ca scop reunificarea Republicii cu Irlanda de Nord. În 1957 şi 1958 au avut loc nenumărate atacuri terorise. La începutul anilor şaizeci, numărul acestora s-a mai diminuat. În 1962, guvernul Republicii Irlanda a condamnat terorismul ca mijloc de luptă în vederea reunificării. [începutul paginii]
Mişcarea pentru drepturi cetăţeneşti a minorităţii catolice discriminate...	Catolicii au fost încă de la început în Irlanda de Nord o minoritate discriminată. În 1968, ei au organizat o mişcare pentru apărarea drepturilor cetăţeneşti, în care protestau împotriva discriminării şi a deselor reacţii violente. Protestanţii moderaţi au recunoscut necesitatea reformării sistemului de guvernare, dar s-au lovit de opoziţia puternică a aripii de dreapta a formaţiunii la guvernare, Ulster Unionist Party. În 1969 au fost trimise trupe britanice în Irlanda de Nord, pentru a veni în ajutorul forţelor suprasolicitate de poliţie de acolo. Acestea au rămas în ţară, susţinând guvernul britanic şi limitând reacţia protestanţilor. În acelaşi timp însă ele au devenit ţinta terorismului. În 1972, guvernul britanic a desfiinţat Parlamentul nord-irlandez, preluând în mod direct frâiele guvernării acestei ţări. Cu ocazia unui scrutin popular boicotat de majoritatea catolicilor din anul 1973, alegătorii din Irlanda de Nord au susţinut din nou legarea lor de Marea Britanie, respingând ideea reunificării cu Republica Irlanda. În 1974, guvernul nord-irlandez constituit din 15 membri, atât protestanţi cât şi catolici, s-a prăbuşit rapid cânt extremiştii protestanţi au reacţionat prin organizarea unei greve generale. În anii următori, violenţele s-au înteţit. Două femei din Belfast, Mairead Corrigan şi Betty Williams au primit în 1976 Premiul Nobel pentru Pace pentru că au încercat să intermedieze concilierea comunităţilor religioase din Irlanda de Nord. Încercările acestora însă nu au avut succes, pentru că părţile implicate nu au vrut să se aşeze la masa negocierilor.
Spirala violenţei şi premise pentru instalarea păcii...	Între timp, aşa numita Aripă Provizorie a IRA şi-a dus mai departe campania teroristă. Câţiva extremişti protestanţi nu s-au lăsat nici ei mai prejos în ceea ce priveşte faptele abominabile comise. În 1979, IRA l-a ucis pe Lordul Mountbatten de Burma. În aceeaşi zi, IRA a condus un atac-surpriză asupra unei unităţi de soldaţi britanici, ucigând 18 persoane. Asasinarea Lordului Mountbatten a fost condamnat de toate părţile. În 1981, IRA s-a deservit de o nouă tactică, pentru a recâştiga simpatiile pierdute: membrii IRA din închisorile britanice au început o grevă a foamei care s-a soldat cu moartea câtorva dintre ei. Fiecare victimă a declanşat noi violenţe. Consiliul Irlandez înfiinţat de Marea Britanie şi de Republica Irlanda în anul 1985 a fost considerat de mulţi a fi un pas important pentru politica de securitate şi pentru politica economică şi socială, fiind interpretat ca reprezentând sfârşitul războiului civil. Unioniştii protestanţi şi câţiva naţionalişti irlandezi au considerat acest tratat ca fiind o trădare. La începutul anilor nouăzeci, trupele britanice încă mai patrulau pe străzile din Londonderry şi Belfast, iar IRA nu pusese încă capăt, pe insulele britanice şi pe continentul european, atacurilor teroriste care aveau ca ţinte civili şi soldaţi britanici. La data de 31 august 1994, după 25 de ani de luptă armată, IRA a anunţat depunerea necondiţionată a armelor, promiţând să îşi încheie operaţiunile militare în favoarea demarării negocierilor de pace. În februarie 1996 însă, IRA a încălcat armistiţiul.