Majestate, Alteţele Voastre Regale, Excelenţele Voastre, doamnelor şi domnilor,

În ziua de 10 august 1976, pe străzile din Belfast din Irlanda de Nord a avut loc un incident important. Un bărbat urmărit gonea cu maşina sa pe stradă, încercând să scape de cei aflaţi pe urmele sale. Deodată s-a auzit o împuşcătură, iar maşina al cărui şofer fusese rănit mortal a intrat într-un gard, spulberând o mamă şi pe cei trei copii ai săi. În ciuda rănilor grave, mama supravieţuieşte, dar cei trei copii sunt ucişi pe loc.

A fost oare acest incident într-adevăr important? Nu, din nefericire nu a fost. În toate ţările aflate în stare de război, unde teroarea şi violenţele sunt la ordinea zilei, uciderea unor copii nevinovaţi nu reprezintă un fapt important. Incidentele de acest gen sunt doar o consecinţă logică a brutalităţii fără sens a războiului. Am văzut şi auzit de atâtea ori că suntem în pericol să ne pierdem capacitatea de a reacţiona în faţa terorismului. Dar ce este şi mai rău: fiecare act de violenţă nu face altceva decât să hrănească ura şi să provoace alte acte de violenţă.

Incidentul de la Belfast din acea zi de august din anul 1976 a avut totuşi cu totul şi cu totul alte urmări şi de aceea este atât de important. În cartierul în care au fost ucişi cei trei copii locuia o gospodină: ea a auzit zgomotul făcut de maşină când a intrat în gard şi, apropiindu-se de locul accidentului, a văzut oroarea. În acel moment s-a întâmplat ceva cu acea femeie: a fost ca şi când un baraj s-ar fi dărâmat, dând frâu liber valurilor furioase.

Ceea ce a văzut, a şocat-o profund; dar, mai mult, ea a fost compleşită de dorinţa pasională de a protesta împotriva acestor violenţe şi a terorismului. Pentru Dumnezeu, trebuia făcut ceva. Nu era timp pentru judecăţi şi planuri temeinice: femeii nici măcar nu i-a trecut prin cap aşa ceva, reacţionând din instinct, aşa cum o îndemna inima. Ea a început să bată la fiecare uşă de pe strada pe care se petrecuse tragedia. Paharul se umpluse şi venise timpul pentru ca oamenii obişnuiţi să se impună şi să protesteze împotriva violenţei fără rost. Actul său nu mai era oglindirea vreunei atitudini politice sau religioase. Pentru că nu mai rămăsese decât un singur mijloc: oamenii înşişi erau cei care trebuiau să strige "stop, până aici!". Posturile de radio şi de televiziune au arătat un oarecare interes pentru campania acestei femei, acesteia fiindu-i oferită posibilitatea să transmită, într-o emisiune, apelul său către poporul irlandez, de a nu capitula în faţa terorismului. Sosise vremea pentru pace, iar oamenii trebuiau să iasă în stradă şi să mărşăluiască pentru ea!

Apelul femeii şi-a găsit ecouri. Din ce în ce mai mulţi oameni au răspuns chemării sale. Una din primele persoane a fost o mătuşă a celor trei copii ucişi, iar cele două femei şi-au început singure şi curajoase marşul în zona nimănui stăpânite de război, anunţând vestea simplă a concilierii. Acestea au fost originile modeste ale mişcării pentru pace din Irlanda de Nord, astăzi cunoscută în întreaga lume.

Astăzi, acea gospodină din Belfast şi mătuşa celor trei copii se află printre noi şi astăzi, aceste două femei, Betty Williams şi Mairead Corrigan au venit aici pentru a primi Premiul Nobel pentru Pace din 1976.

Unul dintre motivele principale pentru care campania acestor femei a avut atâta succes a fost faptul că ambele fronturi îşi doreau cu disperare pacea. Lucrurile spuse se Betty Williams şi Mairead Corrigan reflectau gândurile a zeci de mii de oameni, astfel încât ele au devenit purtătoarele de cuvânt ale raţiunii; oamenii de pe stradă au fost pătrunşi de mesajul acestora, în ciuda sentimentelor de neajutorare faţă de violenţă.

Dar, mai mult: acţiunile lor curajoase aruncă o nouă lumină asupra acestui conflict dureros care zguduie Irlanda de Nord. Acest conflict şi-a arătat astfel, mai clar decât oricând, adevărata sa faţă: o boală care a cuprins întreaga naţiune. Mintea oamenilor părea să se fi încrâncenat în limitele unor şabloane, iar raţiunea nu se mai putea face auzită. Sentimentul care i-a cuprins în acele momente pe toţi a fost ceea ce poetul norvegian Bjornstjerne Bjornson numea "strigătul chinuit al pasiunilor".

Conflictul din Irlanda de Nord are rădăcini otrăvite, ancorate adânc în istorie. Mulţi au încercat să rezolve acest conflict, dar până acum nimeni nu a reuşit acest lucru. Cei care au vorbit în numele păstrării măsurii au vorbit în van, astfel încât atmosfera care din această ţară este de resemnare fără speranţă: frica şi violenţa au devenit parte a vieţii de zi cu zi, împovărând-o. Pe stăzi s-au construit baricade. Linii de delimitare despărţeau oraşele între ele. Între vecini s-a aşternut o tăcere ciudată; până şi copiii au fost crescuţi în spiritul violenţei. Societatea a început să ducă un război cu sine însăşi, şi chiar dacă cu toţii ştiau că uzul armelor nu avea nicicând să aducă o pace de durată, nimeni nu a fost în stare să propună o alternativă viabilă.

Evenimentele din Irlanda de Nord par întrucâtva ireale, de coşmar. O stradă  liniştită se transformă într-o clipă în linie de front, iar victimele acestui război nu sunt alţii decât prietenii şi vecinii. Ba chiar şi elevii de şcoală devin ţinte vii. În magazine, birouri, baruri şi fabrici, aerul este otrăvit de bănuieli şi ură. Nici o altă luptă nu este mai amară decât cea dintre oameni atât de apropiaţi. Acesta este lucrul pe care l-aş putea descrie folosind expresia "strigăt chinuit al pasiunilor".

Aceasta era situaţia când s-au făcut cunoscute Betty Williams şi Mairead Corrigan. Ele şi-au început activitatea, urmărindu-şi intuiţia corectă, de la "capătul greşit" – nu de sus, de la capetele luminate, prea pline din păcate de intrigi politice – ei bine, nu, ele s-au adresat oamenilor obişnuiţi, cu un mesaj clar şi simplu: trebuie să punem capăt violenţelor şi terorismului. Trebuie să ne construim viitorul pe baza păcii şi cooperării. Războiul nu are nici un rost, este rău şi nu poate rezolva nici o problemă.

Ar fi uşor de spus că toate acestea sunt de la sine înţelese, şi că oricine ar putea spune aşa ceva în disperarea constatării suferinţelor fără nici un sens provocate de război. Într-adevăr, aşa este, dar în realitate, soluţiile de rezolvare a oricărui conflict iscat între oameni se regăsesc în acţiunile simple şi de la sine înţelese ale persoanelor care fac acest prim pas pe drumul concilierii şi cooperării.

Asta este ceea ce s-a petrecut în Irlanda de Nord. Oameni aparţinând ambelor tabere s-au adunat şi au demonstrat pentru pacea dorită de toţi. Sârma ghimpată a fost dată la o parte, baricadele au fost dărâmate şi tăcerea ciudată, ruptă. Vecini şi compatrioţi şi-au dat mâna şi au început să-şi vobească, să convieţuiască şi să construiască împreună. Reacţiile la campania iniţiată de Betty Williams şi Mairead Corrigan au fost pur şi simplu omeneşti. Ele au fost divada inspiraţiei care izvorăşte din simplitate şi adevăr.

Laureatul Premiului Nobel pentru Pace Andrej Sacharow spunea odată că în multe situaţii suntem nevoiţi să ne impunem ţeluri ideale, chiar dacă pe moment ne este imposibil să recunoaştem drumul care ne duce la îndeplinirea lor. Fără astfel de idealuri nu poate exista speranţa, şi ne pierdem în întuneric, în unghere fără de speranţă.

Aceste cuvinte ale lui Sacharow se potrivesc cu acţiunile lui Betty Williams şi Mairead Corrigan. Ele nu au susţinut niciodată că ar cunoaşte drumul corect întru realizarea ţelurilor lor, dar au făcut cu siguranţă primii paşi pe acest drum. Războiul de gherilă şi actele de violenţă trebuie să se sfârşească, iar acest lucru ar fi posibil, dacă oamenii s-ar uni într-un protest împotriva războiului, dându-şi mâinile pentru cauza păcii. Acesta ar fi primul pas.

Într-adevăr, aceste acţiuni au reuşit să zguduie temeliile luptelor de gherilă, pentru că este un fapt de la sine înţeles că astfel de activităţi nu mai pot fi întreprinse dacă marea masă a populaţiei respinge actele de violenţă.

Şi exact aici putem recunoaşte cel mai bine forţa pe care a avut-o mişcarea irlandeză pentru pace: mesajul acesteia – la fel ca şi acţiunile sale – este că oamenii din Irlanda de Nord, care au trăit decenii întregi în stare de război, s-au săturat acum. Dorinţa de pace a primit noi impulsuri, pentru că din ce în ce mai multă lume recunoaşte că terorismul nu a fost niciodată un mod viabil de a răspunde la nedreptăţile sociale, acţionând în consecinţă.

Faptul că atât de mulţi oameni din Irlanda de Nord au recunoscut acest lucru, adaptându-şi viaţa la noul crez, ne dă speranţa că suntem martorii primelor raze de soare dintr-o nouă zi, care le va aduce o pace de durată mult-încercaţilor cetăţeni din Ulster.

Calea spre o pace de durată poate fi însă lungă şi plină de probleme, şi mai există cu siguranţă oameni care se mai îndoiesc încă de faptul că mişcarea pentru pace poate avea rezultate pe termen lung. În fond, maeştrii non-violenţei au fost huiduiţi de atâtea ori, au fost făcuţi de râs şi consideraţi utopişti. Mişcarea pacifistă din Irlanda de Nord trebuie să fie pregătită să facă faţă unor astfel de reproşuri - sunt sigur însă că i-au fost deja imputate aceste lucruri.

Este sigur însă că ele au făcut primii paşi către pace. Ele au făcut aceşti paşi în numele omeniei şi a iubirii de semeni: cinva trebuia să înceapă să ierte.

Dragostea de semeni este unul din fundamentele umanismului pe care este construită civilizaţia noastră occidentală. Este esenţial să avem curajul să ne păstrăm această dragoste faţă de semenii noştri atunci când simţim cel mai mult nevoia să-i abandonăm – pentru că altfel, acest principiu nu are nici o valoare. De aceea este atât de important să ţinem minte acest lucru, mai ales atunci când ura şi răzbunarea par a învinge.

Spiritul de fraternitate umană este şi baza pe care se sprijină drepturile omului, pe care le considerăm a face parte integrantă din conceptul de pace. Trebuie să ne asigurăm că fiecare dintre noi se bucură de dreptul de a trăi o viaţă demnă. Viitorul lumii depinde de succesul cu care apărăm aces drept.

Nu ştiu dacă Betty Williams şi Mairead Corrigan au fost conştiente de efectele mişcării pentru pace atunci când au început-o, dar sunt aproape sigur că au simţit puterea pe care a căpătat-o în timp această mişcare. Ele au descătuşat dorinţa arzătoare şi speranţa de pace, care erau prezente în mod latent în atâtea conştiinţe, şi din toate acestea s-a născut o mişcare pacifistă, chiar înainte să îşi dea ele însele seama. Cu o simplitate şi încredere incredibilă ele şi-au asumat răspunderea pentru activitatea începută de ele, iar acest lucru, în strânsă cooperare şi cu susţinerea de excepţie a multor simpatizanţi.

Nimeni nu poate spune astăzi dacă această mişcare organizată îşi va atinge vreodată obiectivele, dar conducătorii ei au tot dreptul să creadă şi să spere şi să lucreze pentru împlinirea acestora. În Irlanda de Nord şi pretutindeni în lume există mulţi oameni care le împărtăşesc speranţele şi credinţele. Betty Williams şi Mairead Corrigan ne-au arătat ce pot face oamenii obişnuiţi pentru a susţine cauza păcii. Ele ne-au învăţat că pacea pe care ne-o dorim este un lucru care trebuie câştigat, cu şi prin fiecare individ în parte. Acesta este mesajul căruia, prin activităţile întreprinse de ele, i-au insuflat o nouă forţă.

Şi Alfred Nobel s-a preocupat permanent de aceste lucruri. Înzestrat cu curiozitatea inventatorilor, el a dezvoltat un număr impresionant de teorii cu privire la întrebarea cum poate fi consolidată pacea. În 1891, el îi scria unui prieten că un armistiţiu poate fi decisiv în multe situaţii critice. Iar acest lucru ar putea oferi noi posibilităţi de lucru. El mai spunea că este important să obţii bunăvoinţa ambelor tabere. Pentru că există o bază pentru prietenie între toţi oamenii dintre pământ, este important însă ca această bază să fie recunoscută.

Acestea au fost gândurile care au stat la temelia dorinţei sale, exprimate în testament, ca Premiul său pentru Pace să fie decernat acelor persoane care au făcut totul pentru a răspândi şi susţine principiul fraternităţii printre oameni.

Vor exista cu siguranţă persoane care vor spune că toate acestea sunt nişte concluzii prea naive pentru lumea brutală în care trăim astăzi. Alfred Nobel ar fi spus în acest sens următoarele: arată-mi un singur exemplu de progres făcut de oameni care să nu fi fost considerat utopic şi de pe altă lume de către sceptici!

Aceste două femei care îşi împart Premiul pentru Pace pe anul 1976 nu au îngenuncheat în faţa scepticismului: ele au acţionat, pur şi simplu. Ele nu s-au lăsat impresionate de dificultatea sarcinii lor: ele au pus umărul la treabă, fiind convinse că acesta era exact lucrul care lipsea. Nu a fost vorba aici de nici o teorie luminată, de diplomaţie vicleană sau de declaraţii pompoase. Ei bine, nu, contribuţia lor a depăşit aceste aşteptări: ea a fost una act curajos, altruist care a inspirat mii de oameni, care a aprins o lumină în întuneric şi care a dat oamenilor noi speranţe, unor oameni care crezuseră că orice speranţă este pierdută.

Le admirăm pe Betty Williams şi pe Mairead Corrigan pentru că au purces cu atât curaj într-o misiune atât de periculoasă, în inima frontului, pentru pace şi conciliere. Acestea sunt faptele pentru care Comitetul Nobel a hotărât să le premieze. Ceea ce au făcut ele serveşte drept exemplu pentru întreaga omenire. Activităţile lor se află la acelaşi nivel cu cele bazele cele mai profunde ale civilizaţiei noastre, fiind izvorâte dintr-o viziune care străluceşte ca o făclie în viitor. Ceea ce au construit ele este – pentru a mai cita o dată din Bjornstjerne Bjornson:

"A rainbow bridge of prayer above earth's fretful air,
a beacon light for man,
ablaze with Christ's belief that love would conquer grief;
for thus His promise ran."

[începutul paginii]

Teme:  Drepturile omului  I  Personalităţi  I  Democraţie  I  Partide  I  Europa  I  Globalizare  I  Naţiunile Unite  I  Durabilitate

Metode:    Didactică politică    II    Educaţie pentru pace    II    Metode