D@dalos - Personalităti: Peace People - Istoria conflictului din Irlanda de Nord

Cucerirea anglo-normandă...	În 1172, regele englez Henric II însoţit de o armată puternică a debarcat în Irlanda. Baronii anglo-normanzi au cucerit mai apoi Irlanda bucată cu bucată, impunându-şi sistemul feudal şi juridic pe aceste tărâmuri. În jurul anului 1300, Anglia îşi asigurase dominaţia peste insulă. Pe timpu epidemiei de ciumă de la 1348, populaţia irlandeză s-a înjumătăţit, Irlanda nemaireprezentând în cele ce au urmat o sursă profitabilă de venit; de aceea, proprietarii englezi de pământuri s-au mutat în străinătate (Absentismus). În secolul XV, numai o mică parte de pe coasta de est, aflată între Dublin şi Drogheda, se mai afla cu adevărat în mâna englezilor(Pale).
Stăpânirea engleză...	Această situaţie s-a schimbat însă în momentul în care Henric VII a trimis în Irlanda o armată condusă de Sir Edward Poynings. Ca vicerege al Irlandei, Poynings a emis în 1494 o lege, conform căreia toate proiectele de lege elaborate de parlamentul irlandez trebuiau să fie aprobate de regele Angliei. Această lege a venit să definească relaţiile dintre cele două ţări până la Unirea de la 1800. [începutul paginii]
Cucerire completă prin Henric VIII...	Ceva mai târziu, Henric VIII a trimis o armată în Irlanda pentru a pune capăt răscoalei contelui Kildare şi să aducă Irlanda sub controlul său. Au urmat şase ani de lupte îndârjite, pe parcursul cărora Henric VIII a reuşit, pentru prima dată în istorie, să cucerească întreaga Irlandă (1541). În acelaşi an, parlamentul irlandez l-a declarat pe Henric VIII rege al Irlandei.
Lupte religioase...	Odată cu refuzul Angliei de a se mai supune autorităţii papale au apărut şi primele dispute religioase. Irlandezii se opuneau cu vehemenţă desfiinţării slujbelor de către Eduard VI. În curând s-a iscat o nouă răscoală în provincia Munster. Trupele de pe continentul european au ajutat la controlarea acesteia (1569-1583). Regina Elisabeta I a înlocuit arendaşii irlandezi cu colonişti englezi. În fine, revolta naţionalistă condusă de contele Tyrone a fost reprimată în mod brutal (1593-1603), astfel fiind create premisele pentru anglificarea sporită a ţării sub dinastia Stuart.
Fuga nobilimii galeze şi plantaţia Ulster...	Prima jumătate a secolului XVII a fost marcată de rebeliunile contra englezilor, represiune militară, confiscarea terenurilor rebelilor şi colonizarea acestora cu oameni de pe insula britanică. În anul 1607, nobilimea galeză (Earl of Tyrone ş. a.) a fugit din Ulster, centrul rezistenţei irlandeze, după mai multe încercări eşuate de a se răscula. Anglia a trimis în schimb circa 100.000 de presbiterieni scoţieni pentru a coloniza şase comitate din provincia nord-irlandeză Ulster (Ulster Plantation). Astfel, Marea Britanie a putut să îşi creeze o bază solidă de populaţie în nordul insulei. [începutul paginii]
Din 1650, alte deposedări conduse de Oliver Cromwell...	Ţăranii catolici lucrau doar ca arendaşi, fiind astfel dependenţi de noii proprietari de pământuri protestanţi. Revolta proprietarilor catolici, deposedaţi de pământuri, a fost înăbuşită violent de Oliver Cromwell în 1649/1650. El a deposedat toţi catolicii din Ulster sau i-a colonizat în alte părţi, oferind pământul acestora protestanţilor. Restauraţia condusă de Carol II nu a schimbat nimic din această nouă ordine.
Iacob II şi Bătălia de la Râul Boyne...	Urcarea pe tron a regelui romano-catolic Iacob II, în anul 1685, detronarea sa şi încercările eşuate ale acestuia de a-şi recăpăta poziţia în fruntea unei armate irlandeze iacobine, au fost faptele care au condus la catastrofala bătălie de pe Boyne de la 1 iulie 1690. Iacob II a fost învins de forţele armate protestante ale lui William de Orania. În urma acestor evenimente, parlamentul irlandez protestant a emis o serie de legi împotriva catolicilor irlandezi, care le interzicea acestora să meargă la slujbele bisericeşti şi să cumpere ori să moştenească pământuri. Astfel, parlamentul a distrus orice şansă pentru o activitate economică normală a irlandezilor catolici. Dominaţia protestantă din Irlanda a reuşit să ţină în şah rebelii timp de aproape un secol.
Uniunea cu Marea Britanie...	În 1795, catolicilor le-au fost acordate, prin Catholic Relief Act al lui William Pitt, drepturi de vot egale cu cele ale protestanţilor pentru aproape toate domeniile. Totuşi în 1798 a urmat revolta lui Wolfe Tones şi a United Irishmen, reprimată în mod brutal de forţele armate britanice. În 1800, Pitt a introdus Act of Union, iar Irlanda a devenit parte integrantă a Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei. Parlamentul irlandez a fost desfiinţat, iar Irlandei i-a fost conferită o reprezentanţă completă la Westminster. Pitt a trebuit însă să se retragă din funcţie atunci când George III a refuzat să le acorde drepturi egale catolicilor. [începutul paginii]
Emanciparea catolicilor...	În secolul XIX, situaţia politică din Irlanda s-a schimbat fundamental. Mişcarea condusă de Daniel O’Connells în 1829 a avut succes, iar sub conducerea lui Wellington au fost reparate nedreptăţile la care au fost supuşi catolicii, astfel fiindu-le deschisă calea spre emancipare. Evenimentul decisiv pentru viitorul Irlandei a fost însă marea foamete dintre anii 1845 şi 1848, când 750.000 de irlandezi au murit şi peste un milion au emigrat, mai ales în Statele Unite. Aceşti emigranţi şi-au luat cu ei în America ura împotriva prezenţei britanice din Irlanda, iar împreună cu urmaşii lor irlandezi americani au jucat un rol important la finanţarea luptei irlandeze pentru independenţă.
Lupta pentru Home Rule...	Între timp, Fenienii din Irlanda au încercat zadarnic să înlăture de la putere forţele de dominaţie britanice. În fine, prin cererea redactării unei Home Rule, naţionalismul irlandez s-a deşteptat din somnu-i latent, acesta manifestându-se printr-o mişcare de masă condusă de Charles Stuart Parnell. Primul Ministru britanic, William E. Gladstone, s-a raliat în 1880 la ideile lui Parnell, creând senzaţie. Totuşi el a eşuat de două ori (în 1886 şi 1895) în încercarea de a trece de parlament proiectele de lege pentru adoptarea Home Rule. Ca urmare a acestei dezamăgiri, mulţi tineri irlandezi au început să adopte atitudini radicale. Ei au intrat în rândurile organizaţiei lui Arthur Griffith, Sinn Féin, şi ale altor organizaţii care luptau pentru o Irlandă liberă. În ajunul Primului Război Mondial, pe timpul guvernului Asquith a fost prezentat parlamentului cel de-al treilea proiect de lege pentru Home Rule. Acesta a fost suspendat însă în 1914 până ce războiul avea să se sfârşească.
Revolta de Paşti...	Faptul că toate energiile britanice erau implicate în război a accelerat procesul de luare a unei decizii în ce privea problema irlandeză. În conducerea lui Patrick Pears, James Connolly şi Roger Casement a fost planificată o revoltă care a avut loc la Dublin, în duminica de Paşti a anului 1916. Revolta de Paşti a eşuat însă după numai cinci zile. Execuţiile ce au urmat au zguduit opinia publică. Sinn Féin şi aripa militară a acestuia, Armata Republicană Irlandeză (IRA), au înregistrat în această perioadă un număr record de recrutări. În 1918, la finalul Primului Război Mondial, în Irlanda a izbucnit un război de gherilă (aşa-numitul Război Anglo-Irlandez), între IRA şi Royal Irish Constabulary. Cea din urmă era susţinută de unităţi ale armatei britanice, Black and Tans. Tactica IRA de a ucide poliţişti, indiferent unde s-ar afla aceştia, a condus spre colapsul ordinii publice.
Înfiinţarea statului independent irlandez...	Faptele abominabile săvârşite de ambele părţi între 1919 şi 1921 au avut un asemenea efect asupra opiniei publice britanice şi americane, încât Primul Ministru Lloyd George s-a declarat gata, în iulie 1921, să înceapă negocierile cu Sinn Féin. După discuţiile care au urmat cinci luni de zile, părţile au convenit asupra înfiinţării unui stat irlandez autonom. Cele şase comitate din fosta provincie Ulster, colonizate în secolul XVII de presbiterienii scoţieni, nu urmau a fi integrate şi ele în noul stat. Ele constituiau entitatea politică numită Irlanda de Nord, rămânând sub steagul Regatului Unit. Tratatul de înfiinţare al statului irlandez autonom a fost semnat în decembrie 1921. După Al Doilea Război Mondial, acest stat a fost declarat în mod oficial republică, retrăgându-se din Commonwealth.