În ziua de 1.12.1955, croitoreasa de culoare Rosa Parks s-a urcat în autobuzul de Cleveland-Avenue în staţia aflată în cartierul comercial principal din Montgomery. Ea se întorcea acasă de la Montgomery Fair, un mare complex comercial, în care lucra în timpul zilei. Obosită de agitaţia de peste zi, ea s-a aşezat pe primul loc din autobuz, aflat imediat în spatele secţiunii rezervate albilor. De abia se aşezase, când şoferul autobuzului i-a ordonat ei şi altor trei negri să se mute mai în spate, pentru a face loc pasagerilor albi care tocmai se urcaseră. Între timp, toate scaunele din autobuz se ocupaseră, iar acest lucru însemna că dacă s-ar fi conformat ordinului şoferului, Mrs. Parks ar fi trebuit să-şi continuie drumul în picioare, în timp ce un bărbat alb s-ar fi aşezat pe locul ei. Ceilalţi trei pasageri de culoare s-au conformat imediat, dar Mrs. Parks a rămas neclintită. Rezultatul a fost că a fost arestată.
Acest refuz a reprezentat expresia personală a speranţei că negri îşi vor recăpăta demnitatea umană şi libertăţile pierdute.
Nişte cunoscute, care aflaseră de arestarea femeii (membre ale Consiliului politic al  femeilor) au decis ca negrii să boicoteze toate autobuzele din Montgomery: "...doar printr-un boicot le putem arăta albilor că nu mai permitem un asftel de comportament."

[începutul paginii]

Vestea despre arestarea lui Mrs. Park şi despre boicot s-a extins rapid în oraş. Un comitet a organizat o întrunire a orăşenilor, răspândind peste tot manifestul următor: "Nu luaţi autobuzul luni, 5 dec., pentru a vă duce la muncă, în oraş, la şcoală sau altundeva!  Iar a fost arestat un negru şi aruncat în închisoare, pentru că a refuzat să-şi cedeze locul unui alb. Dacă trebuie să vă duceţi la lucru, luaţi un taxi, de unul singur sau în grup, sau mergeţi pe jos!" În acelaşi timp s-a încercat şi atragerea celor optsprezece societăţi de taximetrie conduse de negri pentru a face curse la preţul unui bilet de autobuz - 10 cenţi, lucru care le-a şi reuşit.
Primele succese au fost răsunătoare. Organizatorii sperau la o participare la boicot de 60 %, aceasta s-a ridicat însă la aproape 100 %. Negrii care până la acea oră se aflaseră într-o stare de de neparticipare latentă se treziseră la viaţă! Ei se deplasau acum în taxiuri, maşini personale, pe catâri, în căruţe şi pe jos (uneori pe distanţe de peste 12 mile!).
Protestatarii s-au hotărât să înfiinţeze o organizaţie cu destinaţie specială (Montgomery Improvement Associaton, MIA, — un comitet civil care avea ca scop ameliorarea relaţiilor interrasiale). Martin Luther King a devenit preşedintele acestei asociaţii.
Protestul urma să fie continuat până erau împlinire următoarele revendicări: 1. companiile de autobuze urmau a trata cu respect persoanele de culoare, 2. pasagerii autobuzelor urmau a-şi ocupa locurile în ordinea urcării lor în autobuz, 3. introducerea şoferilor de culoare pe liniile de autobuz folosite cu precădere de negri.

[începutul paginii]

Pe lângă atitudinea luptătoare ("Ne-am săturat să fim permanent oprimaţi şi călcaţi în picioare"), protestatarii (mai întâi liderii acestora) au început să aplice principiul non-violenţei ("Noi vrem să convingem, nu să obligăm. Iubirea ne va călăuzi acţiunile").
Pentru a ţine sub control problemele organizatorice din ce în ce mai mari au fost înfiinţate un Comitet al Transporturilor, un Comitet Financiar, unul de Programe şi unul Strategic.
La începuturile protestelor, cea mai importantă problemă fusese cea a transporturilor. Acţiunile din acest domeniu au marcat oraşul Montgomery. În primele zile, protestatarii depindeau exclusiv de companiile de taximetrie care aparţineau unor persoane de culoare, care transportaseră trei persoane la preţul (unui tichet de autobuz) de 10 cenţi. Când comisariatul de poliţie a emis o ordonaţă care prevedea obligaţia tuturor companiilor de taximetrie de a percepe un tarif minim de 45 de cenţi, aceste taxiuri au trebuit să se retragă. Astfel s-a constituit o bază de maşini independentă, constituită pe participare voluntară. Peste 150 de persoane şi-au oferit maşinile încă din primele zile, numărul acestora crescând în scurt timp la 300. Aceste maşini trebuiau însă să circule conform unui program foarte exact. Mii de manifeste au fost împărţite protestatarilor: pe acestea erau trecute 48 de staţii pe drumul de dus şi 42 pe cel de întors. După doar câteva zile, acest sistem s-a dovedit extrem de funcţional. Negrii erau însă pătrunşi de spiritul protestatar, astfel încât au preferat câteodată să meargă pe jos. Mersul pe jos devenise pentru mulţi expresia unei atitudini simbolice. Numărul şoferilor a crescut însă şi din alt motiv neprevăzut. Multe gospodine albe, indiferent de poziţia adoptată cu privire la segregare, nu doreau să renunţe la personalul de serviciu de culoare, astfel încât ele le luau pe acestea cu maşina din cartierele în care locuiau şi le aduceau din nou seara acasă.

[începutul paginii]

Peste 25 de persoane au devenit şoferi cu normă întreagă. Ei lucrau şase zile pe săptămână. În majortatea staţiilor, persoane însărcinate cu supravegherea transporturilor se asigurau de bunul mers al activităţii, îndrumând pasagerii în maşinile potrivite. Baza de maşini era organizată perfect, deşi costa o grămadă de bani. Cheltuielile MIA au crescut la 5000 de dolari pe lună. În decursul timpului, activitatea birourilor MIA a luat proporţii atât de mari şi au devenit atât de detaliate încât au trebuit angajate 10 persoane. Iar toate acestea au fost finanţate din donaţii venite din întreaga Americă şi chiar şi de peste Ocean.
"Pentru a aduce o mişcare pe culmile succesului trebuie să ţii aproape mai ales persoanele care au aderat la ea. De aceea este nevoie de o idee care să îi entuziasmeze şi să îi motiveze. În plus, uşile dintre popor şi conducătorii săi trebuie să fie permanent deschise. Toate aceste lucruri s-au întâmplat la Montgomery." Rezistenţa non-violentă a devenit metoda principală de acţiune a acestei mişcări, iar iubirea, laitmotivul care a pus totul în ordine.
Mari adunări populare se ţineau permanent în biserici pline ochi cu multe ore înaintea începerii dezbaterilor. Seară de seară, oamenii strânşi aici erau învăţaţi să iubească în loc să urască şi să se pregătească să sufere, dacă este nevoie, din pricina violenţelor decât să facă ei înşişi uz de violenţă. De la început încă oamenii au reacţionat cu entuziasm la aceste idei. Populaţia de culoare din Montgomery era într-adevăr pregătită să caute o nouă cale de depăşire a crizei din cadrul relaţiilor interrasiale.
Chiar dacă protestele au avut un succes imediat, mai marii oraşului şi companiile de autobuze au crezut că după câteva zile, ele aveau să se potolească. Când însă autobuzele au rămas goale chiar şi în zilele ploioase, ei au trebuit să îşi declare intenţiile de a negocia. Multe din aceste negocieri au rămas însă fără nici un rezultat. "Dacă le dăm negrilor ce vor", spunea directorul unei companii de transport, "ei se vor lăuda că au obţinut o victorie asupra albilor. Şi nu putem permite să se întâmple aşa ceva." Mai marii oraşului şi companiile de autobuze împărtăşeau astfel părerea că desfiinţarea principiului de segregare rasială nu ar fi posibilă din pricina legilor în vigoare.

[începutul paginii]

Comisia orăşenească a încercat să spargă greva negrilor printr-o şmecherie. Ea a anunţat în paginile unui ziar că câţiva membri de culoare proeminenţi ai clerului ar fi căzut la înţelegere. MIA a reacţionat rapid însă. Toţi preoţii din comunitatea negrilor din oraş au fost chemaţi şi rugaţi să anunţe în duminica următoare la biserică că protestul avea să continue. MIA şi-a trimis membri prin cluburile de noapte şi barurile unde obişnuiau să se întâlnească negrii pentru a-i informa despre faptul că informaţiile erau false. Rezultatul acestui răspuns rapid a fost că autobuzele au rămas goale şi în următoarea zi.
Pentru că manevra a dat greş, mai marii oraşului şi-au pierdut din credibilitate. Nu numai că fuseseră învinşi, dar căzuseră în propria capcană.
Aşa că ei au trecut la o politică mai dură. Poliţia a recurs la arestări în cazul unor încălcări minore sau inventate ale regulilor de circulaţie. Şoferii negri au fost opriţi pretutindeni în oraş pentru controlul permisului de conducere şi al asigurării, fiind   întrebaţi unde lucrează. Cei care călătoreau cu autostopul au fost informaţi că acest lucru este interzis prin lege. Astfel s-a pus până la urmă capăt acţiunii şoferilor voluntari. Atacul cu bombă asupra casei lui M.L. a tensionat şi mai mult situaţia. Paharul se umpluse, iar negrii erau pregătiţi să răspundă la actele de violenţă cu noi violenţe.
Martin Luther King căpătase între timp suficientă influenţă încât să împiedice acest lucrur. "Dacă aveţi arme asupra voastră, duceţi-le din nou acasă. Dacă nu aveţi, să nici nu vă cumpăraţi vreuna! Nu putem rezolva această problemă prin răzbunare. Vom răspunde la violenţă cu non-violenţă!"
Când partida adversă a observat că nu realizase nimic făcât uz de violenţă, a trecut la arestări de masă. S-a făcut astfel apel la o lege mai veche care interzicea, zice-se, orice formă de boicot, iar tribunalul a trecut boicotul autobuzelor în afara legii. Peste o sută de persoane de culoare au fost date în judecată. Negrii nu s-au lăsat însă intimidaţi. Ei s-au strâns în faţa închisorilor pentru a fi arestaţi. Nimeni nu părea să se teamă. Nimeni nu încercase să se opună arestării. Acest popor, măcinat odată de frică, se transformase peste noapte cu totul. Cei care tremurau odată în faţa justiţiei erau acum mândri să fie arestaţi pentru cauza libertăţii. Şi Martin Luther King a fost arestat şi condamnat, fiind nevoit să plătească o amendă de 500 de dolari pentru lezarea legii anti-boicot a statului Alabama.

[începutul paginii]

Dar nici această încercare de a pune capăt protestelor nu a avut sorţi de izbândă. În loc să potolească mulţimea, metodele partidei opuse nu îi insuflaseră decât o nouă putere.
MIA a devenit activă din nou, înaintând tribunalului federal districtual al Statelor Unite cererea de a pune capăt segregării din autobuze. La 4 iunie 1956, judecătorii au declarat că segregarea din autobuzele din Alabama se opunea principiilor constituţionale. Avocaţii din Montgomery au făcut însă recurs la Curtea Federală Supremă. Lupta nu se încheiase încă.
Între timp, autorităţile continuau să încerce blocarea circulaţiei maşinilor voluntarilor. Agenţii de asigurări nu mai încheiau asigurări sub pretextul că riscul ar fi prea mare. În final, toţi şi-au asigurat maşinile la firma "Lloyds" din Londra, şi aşa, această problemă a fost rezolvată.
Acum se încerca scoaterea în afara legii a bazei auto, sub pretextul că aceasta ar constitui un motiv de scandal public, fiind o companie privată care funcţiona fără nici un fel de autorizaţii.
În acest context dificil a apărut însă decizia Curţii Supreme de Justiţie, care a declarat, la rândul ei, că segregarea din autobuze contravine Constituţiei. Trecuseră peste 12 luni de la începerea protestului non-violent, dar negrii au obţinut în final victoria.

[din: Günther Gugel, Wir werden nicht weichen. Erfahrungen mit Gewaltfreiheit. Eine praxisorientierte Einführung, Verein für Friedenspädagogik e.V., Tübingen 1996, 62 şi urm.]

[începutul paginii]

Teme:  Drepturile omului  I  Personalităţi  I  Democraţie  I  Partide  I  Europa  I  Globalizare  I  Naţiunile Unite  I  Durabilitate

Metode:    Didactică politică    II    Educaţie pentru pace    II    Metode