[începutul paginii]

La data de 15 ianuarie 1929, predicatorului baptist James King şi soţiei sale din Atlanta, statul Georgia, li s-a născut un fiu. După cum erau obiceiurile la acea vreme, el a primit numele unei personalităţi: Martin Luther. (...)

Martin Luther a avut dreptul de a se înscrie la şcoală şi mai apoi la facultate. Ambiţios din fire, el se pregătea de viaţă. După terminarea cum laude a studiilor avea de ales între mai multe poziţii de perspectivă, el s-a decis însă să accepte o funcţie în oraşul Montgomery. Nu avea cum să ştie că în acest oraş, viaţa lui avea să ia o turnură decisivă.
Oraşul Montgomery, capitala statului Alabama, aflat în sudul SUA, era, la acea vreme, scena unor tensiuni rasiale din ce în ce mai aprinse. Tânărul pastor al bisericii baptiste a devenit martorul disputelor permanente la adresa membrilor comunităţii sale.
King era însă pregătit să facă faţă acestor probleme. Pe timpul studiilor sale a putut observa deseori problemele cu care se confruntau negrii din ţară. El se preocupase şi cu schimbările structurale, absolut necesare din punctul lui de vedere pentru a asigura buna convieţuire a diferitelor etnii. El găsise o sursă de inspiraţie extrem de valoroasă în viaţa şi activitatea lui Gandhi, ajungând inevitabil la concluzia că violenţa nu poate da naştere decât tot la violenţă. Non-violenţa ca mijloc de repurtare a unor succese de durată i-a apărut astfel ca singura cale viabilă de soluţionare a problemelor sociale din America. King făcea apel în acest sens la învăţăturile lui Hristos, urmărind pentru aplicarea practică a acestora metodele lui Gandhi.

[începutul paginii]

Confruntarea s-a produs foarte rapid. La 1 decembrie 1955 s-a produs, la Montgomery, un incident care devenise aproape obişnuit. Într-unul din zecile de autobuze care transportau zilnic muncitorii de la fabrici, se afla Rosa Parks, croitoreasă la un magazin. Obosită de atâta muncă, moţăia pe scaun. După ce partea de autobuz rezervată albilor s-a umplut, şoferul le-a spus câtorva negri să se ridice şi să permită albilor să se aşeze în locul lor, urmând să-şi continuie drumul în picioare, în partea din spate a autobuzului. Trei pasageri de culoare s-au conformat; probabil că se obişnuiseră cu această situaţie. Rosa Parks era însă prea obosită. Liniştită, dar cu multă hotărâre, ea a refuzat să se ridice. Şoferul autobuzului a chemat poliţia, iar aceasta au arestat pasagerul nedisciplinat. Şi aceasta era o situaţie obişnuită însă. Totuşi, de data aceasta, incidentul avea să aibă urmări serioase. Populaţia de culoare a decis boicotarea societăţii de autobuze, cu intenţia de-a-şi intra în sfârşit în drepturi. Ei s-au întrunit, majoritatea fiind ferm decişi pentru a se ralia la grevă. Tânărul pastor baptist Dr. Martin Luther King a devenit preşedintele acestei iniţiative civile. El le-a propus oamenilor să urmeze calea non-violentă a grevei.

Astăzi de minunăm cum populaţia de culoare a oraşului Montgomery a reuşit să se descurce fără să apeleze la transportul în comun. Ei au ales să meargă pe jos sau cu bicicletele, veghiind asupra bunei desfăşurări a unor servicii necesare cu ajutorul propriilor maşini. Un an mai târziu, Curtea Supremă de Justiţie a decis în favoarea greviştilor. La 21 decembrie 1956, negrii au reînceput să călătorească cu autobuzele din Montgomery, de data aceasta fără a mai fi victimele discriminării din anii trecuţi.
Martin Luther King se dedicase cu trup şi suflet atribuţiilor ce îi reveneau ca preşedinte. Când, pe timpul grevei, a avut loc un atentat asupra casei sale, ameninţând viaţa familiei sale, o mare parte din populaţia de culoare a insistat să se riposteze armat. King a strigat însă mulţimii: "Nu vom putea rezolva această problemă dacă vom răspunde la violenţă tot cu violenţă."

[începutul paginii]

King a fost chemat în toate părţile Americii să participe la demonstraţii, să ţină discursuri şi predici. El a venit neobosit în întâmpinarea atribuţiilor sale, cutremurând audienţele şi consolidând participarea acestora la rezistenţa non-violentă. Victoria obţinută la Montgomery insuflase curaj mişcării pentru drepturile civile. Ea trebuia să fie dusă mai departe şi să se impună pentru apărarea drepturilor populaţiei de culoare din întreaga ţară. În august 1963 s-a atins punctul culminant al acestei mişcări prin marşul non-violent spre Washington. Sute de mii de oameni răspunseseră la invitaţie, adunându-se sub cerul liber. Martin Luther King a ţinut un discurs la această demonstraţie unică, un discur care şi-a lăsat amprente durabile asupra conştiinţei americane. El a comparat Constituţia şi Declaraţia de Independenţă cu un cel, care, în ceea ce îi privea pe negrii din America, rămăsese neacoperit. "Dar nu vrem să credem că Banca Dreptăţii a dat faliment." Prin strigătul "Freedom now" (...) el a condamnat brutalitatea forţelor de poliţie, interzicerea accesului în instituţiile publice, limitarea dreptului de liberă circulaţie, segregarea rasială şi neacordarea dreptului de vot. King şi-a încheiat discursul cu umătoarele cuvinte, devenite între timp celebre: "Am un vis, şi anume că într-o bună zi, pe dealurile roşii din Georgia, fii foştilor sclavi şi fii foştilor proprietari de sclavi vor putea să se aşeze împreună la masa fraternităţii. Am un vis, că într-o bună zi chiar şi statul Mississippi, un stat care lâncezeşte în fierbinţeala nedreptăţii şi oprimării, se va transforma într-o oază a libertăţii şi dreptăţii. Am un vis, că cei patru copii ai mei vor trăi într-o bună zi într-o naţione în care nu vor mai fi judecaţi după culoarea pielii lor, ci după caracterul lor. Aceasta este speranţa noastră. Şi mă voi întoarce în Sud cu încrederea că vom putea transforma acest munte de disperanţă într-o stâncă de neclintit a speranţei."

[Discursul integral se află pe pagina "Citate şi discursuri": Am un vis]

[începutul paginii]

(...) Mişcarea pentru drepturile civile a repurtat în cele ce au urmat noi succese. Legea pentru drepturile civile din 1964 a hotărât că magazinele alimentare, hotelurile, barurile şi benzinăriile nu mai aveau voie să practice nici un fel de discriminare. Toate persoanele care absolviseră şase ani de şcoală aveau dreptul să participe la votare. Nici discriminarea în câmpul muncii nu mai era permisă.
În 1965 a apărut o altă lege, care permitea o creştere a numărului negrilor din statele din Sud pe listele de votare. Martin Luther King nu a mai trăit să vadă şi cea de-a treia victorie. La 10 aprilie 1968 a fost promulgat un proiect de lege care proclama încetarea oricărui tip de discriminare la vânzarea şi închirierea de locuinţe.

Lumea începuse să se intereseze din ce în ce mai mult de evenimentele din America. Acest lucru a fost demonstrat încă o dată la ceremonia de decernare Premiului Nobel pentru Pace. Când Martin Luther King a ajuns în Europa cu soţia sa Coretta, pentru a participa la ceremonie, ei au vizitat mai multe oraşe europene, promovând mişcarea pentru drepturile civile şi principiul non-violenţei.
Vestea că Dr. Martin Luther King a căzut victimă unui atentat în ziua de 4 aprilie 1968 a zguduit lumea. El participa în acea zi la un miting de proporţii pentru apărarea drepturilor civile organizat la Memphis. Intervenţiile violente ale forţelor de poliţie împotriva gunoierilor de culoare aduseseră nori de furtună pe orizontul oraşului. King era conştient de faptul că ar putea sfârşi violent într-o bună zi. Acest lucru nu l-a împiedicat însă să se impună în continuare în favoarea compatrioţilor săi discriminaţi. El era convins de faptul că la un moment dat, discriminarea rasială va putea fi surmontată.
"Odată cu Martin Luther King a murit şi principiul non-violenţei. Să credem că acest principiu mai poate fi recuperat ar însemna să ne auto-amăgim." Aceste cuvinte dure au fost scrise de un ziarist după asasinat. Iar creşterea numărului de confruntări violente pare a veni în susţinerea acestei afirmaţii. Ce s-ar întâmpla, dacă nu ne-am mai impune pentru non-violenţă? Principiul non-violenţei nu trebuie lăsat să piară.

[din: Gerhard Zimmermann, Sie widerstanden, Neukirchen-Vluyn 1995, 55 şi urm.]

[începutul paginii]

Teme:  Drepturile omului  I  Personalităţi  I  Democraţie  I  Partide  I  Europa  I  Globalizare  I  Naţiunile Unite  I  Durabilitate

Metode:    Didactică politică    II    Educaţie pentru pace    II    Metode