[începutul paginii]

În ziua de 4 aprilie anul trecut s-au împlinit 30 de ani de la asasinarea lui Martin Luther King. În primăvara anului 1968, King se solidarizase cu gunoierii negri grevişti, prost plătiţi din  Memphis/Tennessee. Pe 4 aprilie, în mijlocul unei discuţii de organizare a mitingului ce urma să aibă loc seara, a fost împuşcat de un rasist alb. King avea 39 de ani când a murit. (...)

Astăzi, Martin Luther King este sărbătorit în SUA ca erou naţional. Încă din 1986, în Statele Unite este celebrată (în lunea ce urmează zilei sale de naştere din 15 ianuarie) "Ziua Martin Luther King". King se numără printre "martirii creştini ai secolului XX",  în onoarea cărora a fost ridicată o statuie la Westminster Abbey din Londra. (...)

Dar mai întâi voi răspunde la următoarea întrebare: cine a fost Martin Luther King, jr.? La data de 15 ianuarie 1929 se naşte în Atlanta/Georgia, ca fiu al preotului baptist de culoare Martin Luther King, Sr. şi al soţiei acestuia, Alberta Williams King. Cu toate că creşte sub aripa ocrotitoare a unei familii mai degrabă caracterizată de bunăstare, el se identifică încă din tinereţe cu soarta împărtăşită de majoritatea fraţilor şi surorilor sale negri. El primeşte o educaţie care nu era accesibilă la acea vreme decât unui număr restrâns de afro-americani. Din 1948 şi până în 1954 studiază teologia la universităţile din nordul SUA. În 1954 - când avea 25 de ani - devine preotul unei comunităţi din Montgomery/Alabama. (El se decide să ocupe această poziţie în defavoarea unei posibile cariere universitare.) Chiar în anul următor, King - al cărui preocupări cu pacifismul şi non-violenţa nu erau, în acest moment, decât pur teoretice - se găseşte în faţa unei provocări neobişnuite, atunci când în oraşul Motngomery, fief al rasismului, se ajunge, în decembrie 1955, la boicotarea spontană a autobuzelor. Negrii discriminaţi nu mai suportă şicanele la care erau supuşi atunci când călătoreau cu autobuzele prin oraş. Ei refuză să ocupe doar locurile din spate, trebuind să le ofere chiar şi pe acestea albilor, dacă nu mai era loc. Pastorul King, la acea vreme puţin cunoscut la Montgomery, este ales preşedinte al comitetului de boicot, pentru că în ochii cetăţenelor albe era încă, din punct de vedere politic, "o foaie albă".

În curând, King capătă notorietate naţională ca purtător de cuvânt al mişcării non-vioente pentru apărarea drepturilor civile. Atunci când casa sa este bombardată de albi, el se spune confraţilor săi negri: "Vom răspunde la violenţă cu non-violenţă. Gândiţi-vă la cuvintele lui Iisus: ,Cine ia în mâinile sale sabia, de sabie va pieri.' Iisus ne strigă astăzi de peste secole: ,Iubiţi-vă duşmanii!' Asta trebuie să trăim." King, care poseda, la fel ca multe din cetăţenele ţării sale arme pentru auto-apărare (şi care ceruse - în zadar - permisiunea, de a purta cu el în maşină o armă de foc), se hotărăşte să renunţe la toate armele din casă.

Majoritatea celor care luptau pentru apărarea drepturilor civile proveneau din comunitatea negrilor. Ei au încercat să îşi impună ţelurile - desfiinţarea principiului segregării în instituţiile publice - prin mijloace non-violente: demonstraţii, sit-in-uri, rugăciuni şi veghe, boicotarea afacerilor din oraş şi supra-aglomerarea închisorilor. În bisericile lor, ei exersau aceste tipuri de rezistenţă fără uzul violenţei, deseori prin intermediul unor drame sociale.

[începutul paginii]

Pentru King, non-violenţa însemna "creştinismul în acţiune". "Spiritul şi motivele mişcării veneau" - conform acestuia - "de la Hristos, în vreme ce metodele erau inspirate de Gandhi." "Gandhi a fost probabil primul om din istorie care a ridicat etica lui Iisus a iubirii, prin simpla interacţiune dintre oameni, la rangul unei forţe sociale puternice şi eficiente." Amintindu-şi de boicotul autobuzelor de la Montgomery, King a numit unele din elementele care stau la baza acţiunilor non-violente:

1.) "Rezistenţa non-violentă nu este o metodă aplicată de oameni laşi. Ea este o formă de rezistenţă. Dacă cineva ar aplica această metodă pentru că îi este teamă sau pentru că îi lipsesc mijloacele pentru a se impune prin violenţă, atunci acesta ar reacţiona de fapt într-un mod violent."
2.) Rezistenţa "nu vrea să-şi distrugă oponenţii sau să îi umilească... Ţelul esi este ... împăcarea."
3.) Printre armele rezistenţei non-violente se numără "capacitatea de a suporta umilinţele fără dorinţă de răzbunare, de a primi lovituri fără dorinţa de a riposta prin alte lovituri. ..
Suferinţele nemeritate te vor izbăvi. Iar în suferinţă se găseşte o forţă puternică care te poate educa şi transforma."
4.) Rezistenţa non-violentă se bazează pe "convingerea că universul se afkă de partea dreptăţii. Prin urmare, acela care crede în principiul non-violenţei se încrede profund şi în viitor."

În 1960, King a devenit preot adjutant la biserica tatălui său, The Ebenezer Baptist Church din Atlanta. Acum putea dedica mai mult timp angajamentului său în mişcarea pentru drepturile civile. După boicotul autobuzelor de la Montgomery au urmat multe alte acţiuni non-violente similare în oraşele din sudul SUA. Celebre au devenit campaniile duse de "Southern Christian Leadership Conference" (SCLC - "Conferinţa Conducătorilor Creştini din Statele Sudice") condusă de King în perioada 1961 - 1965 în Albany, Birmingham şi Selma. Rezultatul acestor acţiuni: segregarea rasială a fost desfiinţată în instituţiile publice. Numărul afro-americanilor cu drept de vot crescuse mult. Dar cel mai important a fost că mulţi dintre aceştia au câştigat o nouă conştiinţă de sine.

Prin aplicarea unor metode non-violente, King înţelegea să elibereze lumea de constrângerea de a imita valorile dominante ale societăţii în care trăia, respectiv pe cele ale statelor industriale occidentale. El dorea să rupă cercul vicios al violenţei şi spera ca prin intermediul unor acţiuni non-violente să îşi implice oponenţii într-un proces educaţional politic. King a subliniat mereu faptul că non-violenţa înseamnă eliberarea celor oprimaţi, precum şi a oprimatorilor deopotrivă.

Şi pentru că susţinerea principiului non-violenţei a fost considerat deseori ca fiind naiv, aş dori aici să accentuez faptul că King nu a fost în nici un caz un visător naiv. El nu a fost orb în ceea ce privea violenţa istituţionalizată sau violenţa raporturilor existente la acea vreme. El a atras, de exemplu, atenţia asupra faptului că şi existenţa ghetourilor sau a şomajului este tot o formă de violenţă exprimată în defavoarea celor afectaţi de acestea. El a criticat cu asprime acei oameni politici care, în acelaşi timp în care îşi declarau susţinerea pentru Războiul din Vietnam, îi avertizau pe locuitorii de culoare ai ghetourilor să nu cumva să facă uz de violenţă. Cine face apel la non-violenţă pentru a echilibra raporturile de putere în favoarea unor minorităţi aflate într-o situaţie critică, nu se inspiră din lecţiile predate de Martin Luther King! În 1967, King a declarat la slujba de Crăciun: "Am probat importanţa non-violenţei în lupta noastră pentru drepate rasială în SUA, acum însă .. a venit timpul, să probăm acest principiu în toate domeniile în care au apărut conflicte între oameni, iar acest lucru înseamnă impunerea non-violenţei la nivel internaţional." (...)

King şi fraţii săi de luptă au dovedit că acolo unde se adună oameni pentru a demonstra prin acţiuni directe şi non-violente împotriva nedreptăţilor, făcând astfel publice conflictele existente, ei pot schimba ceva - chiar dacă sunt în minoritate. Bineînţeles că aceste experienţe nu au fost întotdeauna încununate de succes. Dar nu trebuie să îngroşăm obrazul în vremurile acestea tulburi! Trebuie şi putem să ne amestecăm în conflictele din zilele noastre, pentru a ne apropia de ţelul dreptăţii. Mişcarea reprezentată de King a făcut mereu apel la drepturile omului şi la principiile din Constituţia SUA. "Be true to what you said on paper!" ("Respectaţi ceea ce aţi scris!") le-a strigat el compatrioţilor săi albi. Sunt convins de faptul că putem învăţa de la King arunci când ne dezvoltăm "patriotismul constituţional", care ne păzeşte de pericolul de a minimaliza importanţa legilor fundamentale, a Constituţiei noastre şi a statului de drept şi care, pe de altă parte, ne încurajează să să promovăm şi să apărăm drepturile fundamentale şi drepturile omului.

[începutul paginii]

Nu ajunge, dacă privim moştenirea lăsată de King, să ne amintim doar de principiile şi metodele non-violenţei promovate de acesta. Cine întreabă astăzi - la peste 30 de ani de la moartea sa - de ce este el atât de important pentru noi, nu trebuie să uite de cele spuse şi făcute de King în anii săi "târzii", între 1966-1968. Pentru că dacă ar uita de această perioadă, King nu ar mai fi decât un inofensiv "apostol al non-violenţei", un "sfânt" mânat de multe interese. Dar care sunt elementele care îl fac pe King-ul "de mai târziu" din anii 1966-1968 să fie atât de diferit de cel din anii 1955-1965?

Când, în urma unor nelinişti serioase iscate în ghetouri în anul 1965, King a făcut bilanţul primului deceniu de mişcare pentru drepturile civile, a fost nevoit să constate următoarele: situaţia populaţiei afro-americane din ghetourile marilor oraşe, mai ales din nordul SUA, se înrăutăţise. Abolirea segregării din instituţiile publice nu schimbase cu nimic sau cu aproape nimic discriminarea economică, rata ridicată de şomaj şi situaţia catastrofală a locuinţelor şi şcolilor pentru persoane de culoare. În ceea ce privea aceste aspecte, metodele non-violenţei nu avuseseră nici un efect.

[începutul paginii]

a) Problema sărăciei

King a început să treacă accentele din critica sa de la problema rasismului la cea a sărăciei. Îi era clar că problema sărăciei are dimensiuni internaţionale. "Noi, cei din Occident, trebuie să ţinem minte că ţările sărace sunt sărace mai ales pentru că le-am exploatat noi prin colonialismul politic sau economic." King a încercat din acest motiv să impună o "revoluţie a valorilor" în cadrul statelor industriale occidentale. "Trebuie să încercăm rapid să trecem de la o societate concentrată pe câştiguri materiale la o societate concentrată pe persoane. Dacă aparatura şi computerele, profitul şi proprietatea sunt considerate mai importante decât oamenii, triada gigantică rasism-materialism-militarism nu va putea fi învinsă niciodată. .. Bineînţeles că este obligaţia noastră să ne luăm rolul de bun samaritean pentru toţi cei care nu au putut să ţină pasul cu noi. Dar acesta nu este decât începutul. Într-o zi va trebui să înţelegem că tot drumul către Ierihon trebuie schimbat, pentru ca bărbaţii şi femeile să nu mai fie loviţi şi tâlhăriţi pe calea vieţii lor. .. O adevărată revoluţie a valorilor va avea ca rezultat faptul că vom privi antiteza cruntă dintre sărăcie şi bogăţie cu o mare nelinişte. ..Un popor care de ani de zile investeşte mai mult în apărarea militară decât în reformele sociale, se află foarte aproape de o moarte a spiritului." King era convins că "o clădire din care nu ies decât cerşetori trebuie construită din nou."

Cu câteva luni înainte de moartea sa, King a elaborat un plac de mobilizare politică a tuturor discriminaţilor din SUA. Această "Campanie a Săracilor" ("Pool People's Campaign") urma să pună faţă în faţă cetăţenii SUA cu sărăcia din propria lor ţară. Acţiunile programate pentru primăvara anului 1968 urmau să reunească săracii din toate grupările etnice. Scopul declarat era: "putere pentru cei săraci" ("poor people's power"). (...)

[începutul paginii]

b) Critica adusă de King Războiului din Vietnam

Începând cu finele anului 1966, King vorbea din ce în ce mai mult despre modul strânsa legătură dintre rasism, sărăcie şi război: "Trebuie să luăm la cunoştinţă faptul că relele provocate de rasism, de exploatarea economică şi de militarism se află într-o strânsă legătură." Recunoaşterea acestor fapte au făcut din King unul din cei mai înverşunaţi critici ai Războiului din Vietnam. Deşi era membru al "Uniunii pentru Conciliere" pacifiste, el evitase iniţial să adopte o poziţie oficială faţă de Războiul din Vietnam. Iar persoanele aflate la conducerea mişcării pentru apărarea drepturilor civile se temeau pe bună dreptate că şi-ar fi pierdut susţinerea politică şi financiară oferită de liberalii albi, dacă King ar fi criticat în mod deschis politica dusă de guvern. În plus, multe persoane de culoare se temeau să nu li se impute că nu sunt patrioţi adevăraţi. King însă s-a rupt de această tradiţie din convingerea că "vine o vreme când tăcerea înseamnă trădare." "Am susţinut ani de zile principiul non-violenţei. Nu m-aş face oare vinovat de inconsecvenţă, dacă nu aş lua o poziţie faţă de Războiul din Vietnam?"

Cu un an înainte de moarte, King a susţinut într-o predică impresionantă anti-război, ţinută la biserica Riverside din New York, că: "trebuie să rămân fidel credinţei mele, de a fi, la fel ca toţi oamenii, copil al Dumnezeului cel viu. Această vocaţie de copil şi frate este mai puternică decât apartenenţa la o rasă, naţiune sau confesiune. Şi pentru că am credinţa că Tatăl îi sunt dragi mai ales cei suferinzi, neajutoraţi şi dispreţuiţi, vin .. aici, ca să vorbesc în numele lor. Este sarcina noastră să vorbim în numele celor mai slabi, pentru cei fără de voce (‚to speak for the voiceless'), pentru victimele naţiunii noadtre, pentru cei, pe care naţiunea noastră îi numeşte duşmani. Pentru că nici o declaraţie scrisă de oameni nu îi va face pe aceştia să fie altceva decât fraţii noştri."

King era pregătit să plătească preţul pentru "nepotrivirea sa creatoare". Un consilier al preşedintelui declara că discursurile lui King se aflau "pe aceeaşi linie cu cele ale ,commies'" (= denumire peiorativă a comuniştilor, H.G.). Editorii lui "Life Magazine", care au publicat imediat după asasinarea lui King un număr comemorativ, au scris, după predica ţinută de King în biserica Riverside, că aceasta nu ar fi "în mare decât o calomnie cu tente demagogice, demnă de Radio Hanoi." (...)

[începutul paginii]

c) Dimensiunea ecumenică a discursurilor şi activităţilor lui King

Dacă ne întrebăm ce importanţă are moştenirea lăsată de King, ca trebui ca, pe lângă filozofia şi aplicaţiile practice ale principiului non-violenţei şi a indicării strânsei interdependenţe dintre rasism, sărăcie şi militarism să mai subliniem şi un alt aspect, şi anume dimensiunea ecumenică a gândurilor şi faptelor lui King. Acest preot baptist de culoare a fost numit, şi pe bună dreptate, "profetul creştinătăţii ecumenice" şi aş dori să documentez această caracterizare cu câteva exemple ale angajamentului ecumenic, interconfesional, al lui King:

Amintindu-şi de boicotul autobuzelor de la Montgomery, King scria: "Un aspect lăudabil al `mişcării de la Montgomery' a fost faptul că baptiştii, metodiştii, luteranii, prezbiterienii, episcopalii şi toţi ceilalţi s-au unit într-o singură voinţă, aceea de a depăşi graniţele denominaţionale. ..Ei ..au cântat şi s-au rugat împreună în lupta lor comună pentru libertate şi demnitate umană." Programul pentru aşa numitul marş spre Washington din anul 1963 a fost creat de conducătorii celor mai importante organizaţii de apărare a drepturilor civile, împreună cu un şef de sindicat şi câte un reprezentant al comunităţilor protestante, catolice şi evreieşti. După marş, un ziarist din SUA a constatat că acesta "a adus cele mai importante trei comunităţi religioase ale ţării mai aproape decât orice alt eveniment din istoria ţării noastre pe timp de pace."

În asociaţia "Clergy and Laymen Concerned About Vietnam" ("Clerici şi Laici Îngrijoraţi de Situaţia din Vietnam"), al cărei mebru al prezidiului a devenit şi King, s-au implicat pastori, preoţi, rabini şi membri din diferite comunităţi religioase, toţi împotriva Războiului din Vietnam. Această asociaţie a devenit imaginea fidelă a acelei "noi ecumenii" ai protestanţilor, catolicilor şi evreilor albi şi negri, a cărui moment unificator este cuprins în exegezele politice şi practice ale actului de pace care este Biblia. Nu interesul de a crea o unificare administrativă sau de doctrină a confesiunilor a condus la înfăptuirea acestei noi ecumenii, ci reprezentarea comună a celor mai elementare interese ale celor discriminaţi şi oprimaţi - în cazul de faţă oamenii (preponderent ne-creştini) din Vietnam.

[începutul paginii]

d) Cum înţelegea King rolul Bisericii: "Voice of the Voiceless"

King credea că cea mai importantă misiune a Bisericii este "de a fi vocea acelora fără de voce (voice of the voiceless)." Acest lucru însemna că sarcina primordială a bisericilor creştine era să îi apere pe cei oprimaţi şi fără de drepturi, şi nu să îşi urmărească propriile interese. Reprezentanţii Bisericii trebuiau să denunţe în mod public nedreptăţile trecute sub tăcere sau ignorate. Biserica ca "voce a celor fără de voce," trebuia să se impună pe scena publică pentru respectarea drepturilor celor discriminaţi, scopul declarat fiind ca toţi oamenii să poată beneficia în mod egal la bunurile oferite de natură şi participa la procesele de decizie politică.

Această accepţiune a rolului Bisericii l-au transformat pe King şi pe colaboratorii săi în membri ai Bisericii lui Iisus Hristos. Astfel, King obişnuia să spună despre membrii mişcării de eliberare a etniei afro-americane că "mulţi oameni care au fost cu noi încă de la începutul luptei, .. care au reprezentat adevărata apoteoză (preamărire, devenire asemenea lui Dumnezeu) a creştinătăţii. .. Unii dintre ei sunt membri ai Bisericii, dar alţii nu sunt." "Unele biserici" - spunea King - "admit faptul că pentru a câştiga în influenţă asupra vieţii morale trebuie să se re-raporteze la Porunci. Bazele pentru o asociere cu acestea sunt puternice şi de durată. Dar pentru bisericile care evită aceste probleme, care păstrează tăcerea sau se sperie când vine vorba de probleme de ordin social sau economic, nu suntem decât nişte străini, chiar dacă intonăm aceleaşi imnuri întru preamărirea lui Dumnezeu."

[începutul paginii]

e) Visul lui King: "I Have a Dream"

Faptul că King, un baptist de culoare, ancorat în tradiţia statelor din sudul SUA, gândea şi acţiona într-un mod ecumenic, nu era o simplă coincidenţă. Ideile sale cu privire la viaţa creştină care depăşeau graniţele confesionale erau o consecinţă directă a "visului" său. Şi astfel ajung aici la un aspect deosebit în ceea ce priveşte importanţa lui King pentru lume, aşa cum este ea astăzi: King era motivat de un "vis". Acest vis a vizat mai întâi negrii de pe teritoriul SUA şi opozanţii lor, aşa cum reiese din celebrul discurs din anul 1963 (din cadrul "marşului spre Washington"):

Am un vis, şi anume că într-o bună zi, pe dealurile roşii din Georgia, fii foştilor sclavi şi fii foştilor proprietari de sclavi vor putea să se aşeze împreună la masa fraternităţii. Am un vis, că într-o bună zi chiar şi statul Mississippi, un stat care lâncezeşte în fierbinţeala nedreptăţii şi oprimării, se va transforma într-o oază a libertăţii şi dreptăţii. Am un vis, că cei patru copii ai mei vor trăi într-o bună zi într-o naţione în care nu vor mai fi judecaţi după culoarea pielii lor, ci după caracterul lor."

În decursul activităţii sale publice care a durat treisprezece ani, viziunea lui King, visul acestuia, s-a extins de la ţelul limitat la teritoriul naţional al obţinerii de drepturi  egale pentru negrii din SUA la viziunea unei "beloved community" care să cuprindă întreg mapamondul, a unei "case universale" în care toţi oamenii - eliberaţi de rasism, sărăcie şi militarism - vor trăi ca fraţii. De aceea, el a spus că "loialităţile noastre trebuie să devină ecumenice, ele nu trebuie să se limiteze doar la anumite sectoare. Fiecare naţiune trebuie acum să se oblige cu totul, depăşind toate limitările, faţă de omenire ca întreg." "Loialităţile noastre trebuie să transceadă rasa, familia, clasa socială şi naţiunea, iar acest lucru înseamnă că trebuie să căpătăm o perspectivă universală."

"Casa universală", "masa fraternităţii", "beloved community", "Ţara Promisă", "Fuga din Egipt" - prin aceste imagini şi multe altele, prin care încercase să rezume speranţele ascultătorilor săi, King a reuşit să înlăture din mintea oamenilor sentimentul de neputinţă faţă de situaţia socio-politică a vremii. Aceste imagini au dobândit forţă mobilizatoare pentru că au reuşit să înlăture vraja prezentului nefast. Visul lui King a fost aşadar un "vis despre viitor" (E. Bloch). (...)

[începutul paginii]

Dacă privim în ansamblu cei treisprezece ani de activitate publică a lui Martin Luther King, Jr., vom constata că el a fost o persoană cu un ţel clar, cu o minte trează şi sensibilă, care s-a lăsat prins, atât prin cele gândite, cât şi prin cele întreprinse de el, în provocări mereu noi. La Montgomery, el nu ceruse decât ca negrii să fie trataţi politicos, nici măcar nu îi trecuse prin minte să revendice ridicarea barierelor rasiale! Treisprezece ani mai târziu, el organiza acţiuni civile masive în faţa sediului guvernului. Obţinerea, în anul 1964, a Premiului Nobel pentru Pace, i-a adus o enormă recunoaştere publică, pe care şi-a riscat-o însă în ultimii doi ani de viaţă, criticându-i profetic pe cei aflaţi la putere.

Martin Luther King nu a fost un erou fără duşmani. Spre sfârşitul vieţii, el şi-a exprimat de mai multe ori temerea că visul său s-ar putea transforma într-un coşmar (nightmare). Doar moartea l-a putut opri să ţină o predică la Ebenezer Baptist Church din Atlanta, al cărui titlu era: "De ce s-ar putea ca America să ajungă iad" ("Why America May Go to Hell"). King, al cărui umor devenise proverbial, devenise trist şi depresiv. Acelaşi om care era pentru mulţi o autoritate morală intangibilă, suferea de mustrări de conştiinţă din pricina unor relaţii extraconjugale care îl măcinau. FBI-ul, care îi asculta toate convorbirile, a emis chiar şi ipoteza sinuciderii!

Ce cred eu este însă că Martin Luther King a devenit, prin atacurile la adresa lui şi contradicţiile pe care el însuşi le-a reflectat, o persoană mai aproape de noi decât dacă ar fi fost învăluit de aura sfinţilor. (...) Nici după treizeci de ani de la moartea sa, viziunea lui King asupra unei comunităţi universale guvernate de principiul fraternităţii nu s-a transformat în realitate. Dar dacă noi vom vorbi - animaţi de amintirea lui - "în numele celor fără de voce", visul lui va fi mereu viu pentru noi.

[începutul paginii]

Teme:  Drepturile omului  I  Personalităţi  I  Democraţie  I  Partide  I  Europa  I  Globalizare  I  Naţiunile Unite  I  Durabilitate

Metode:    Didactică politică    II    Educaţie pentru pace    II    Metode