Marşul Sării din anul 1930

În anul 1930, Gandhi a început o nouă campanie, Satyagraha Sării.

Totuşi, vice-regele nu a răspuns. În seara zilei de 11 martie 1930, Gandhi a ţinut ultima sa adunare întru rugăciune dinaintea marşului. "După toate cele ce mi-au fost date să le trăiesc în ultimile două săptămâni, tind să cred că rândurile acelora care doresc să se asocieze rezistenţei civile nu se vor rupe. Vă rog totuşi să nu lăsaţi să se întrevadă nici cea mai mică intenţie de a rupe ordinea păcii, nici măcar dacă veţi fi arestaţi cu toţii. Am decis să facem uz de toate resursele noastre pentru a declanşa o luptă eminamente non-violentă. Să nu permiteţi nimănui ca, orbit de furie, să comită fapte nesocotite. Aceasta este speranţa şi rugămintea mea insistentă. Sper doar ca aceste cuvinte ale mele să ajungă în toate colţurile ţării."

[începutul paginii]

Acţiune urma să se desfăşoare pe întreaga suprafaţă a Indiei. Peste tot unde acest lucru era posibil urma să fie depusă rezistenţă civilă faţă de legile sării. Pentru că era socotită o lezare a legilor de a fabrica sare acolo unde acest lucru era de fapt posibil. Posesiunea şi vânzarea de sare de contrabandă (inclusiv sare naturală sau pământ cu conţinut salin) era considerată, la rândul ei, fapt penal. Oricine vindea sare era pasibil de pedeapsă. Totodată, a se deservi de depunerile de sare de pe coastă, era considerat a fi un fapt penal similar.

Gandhi a avut alături în această acţiune o grupare de Satyagrahi educaţi în scopuri de pază, precum şi de propagandă. Aceştia se reuniseră într-un jurământ comun, de supunere în faţa regulilor "Ashramului", care cuprindeau trei puncte esenţiale: rugăciune, tors şi ţinerea unui jurnal. Ei purtau haine similare (un fel de uniformă kaki) şi purtau pe cap acoperămintele celor închişi.

După 24 de zile de marş, ajungând la Oceanul Indian, Gandhi a ridicat câteva bucăţi de sare — semnal, pentru ca toţi cei aflaţi pe teritoriul indian să facă acelaşi lucru. Sarea a fost purtată în interiorul ţării, unde a fost prelucrată pe acoperişuri şi vândută. Peste 50.000 de indieni au fost au ajuns la închisoare pentru că încălcaseră legea sării. Acţiunea a decurs fără a întâmpina fapte violente notabile, lucru care bineînţeles că a enervat forţele de poliţie.

[începutul paginii]

Consemnarea ziaristului britanic Webb Miller, care a luat parte la una dintre confruntări, a devenit între timp portretul clasic al Satyagrahaei. 2.500 de voluntari au pornit în marşul către minele de sare de la Dhrasana:

"Într-o tăcere deplină, oamenii lui Gandhi au înaintat şi s-au oprit doar la câteva sute de metri în faţa barierelor. Atunci, o coloană special aleasă s-a desprins din mulţime, a trecut prin şanţurile cu apă şi s-a apropiat de sârma ghimpată (...) La semnal, o trupă de poliţişti locali a tăbărât deodată pe oamenii care înaintau împărţind o ploaie de lovituri de Lathis (bastoane) de oţel peste capetele mulţimii. Nimeni nu a ridicat nici măcar un deget pentru a se apăra de lovituri. Oamenii s-au prăbuşit ca popicele răsturnate la pământ. Din locul în care mă aflam puteam auzi zgomotul scârbos al bastoanelor izbind ţestele fără apărare. Mulţimea în aşteptare fremăta, trăgând aer zgomotos în pieptul suferind la fiecare lovitură nouă. Cei loviţi cădeau imediat la pământ, inconştienţi sau aplecându-se de durere, cu craniile sau umerii zdrobiţi (...). Cei cruţaţi încă îşi continuau marşul, în linişte şi hotărâţi, până când poliţia îi loveau şi pe ei. Ei călcau cu paşi egali, cu capetele ridicate, fără să fie încurajaţi de vreo muzică sau strigătele mulţimii şi fără posibilitatea de a scăpa de răni sau de moarte. Poliţia a culcat la pământ şi cea de-a doua coloană. N-a fost nici o luptă, nimeni nu a ridicat mâna; oamenii înaintau în marş până ce şi ei erau doborâţi (...)"

După această intervenţie, bărbaţii în uniforme, care, în ciuda dotării net superioare se simţeau lipsiţi de orice apărare, n-au ştiut să facă altceva decât ceea ce fac toţi ceilalţi bărbaţi în uniforme în situaţii similare: dacă nu reuşiseră să spargă capetele acestor voluntari, atunci ei îşi îndreptau loviturile de mâini şi de picioare către organele sexuale ale acestora. "Oră după oră, sute de trupuri nemişcate, însângerate au fost purtate pe tărgi", după cum a putut constata Webb Miller.

Dar ce obţinuseră aceşti Satyagrahi? Ei nu reuşiseră să ocupe minele de sare; nici Salt Act-ul nu a fost abrogat în mod formal. Dar nu acesta era punctul decisiv, după cum a început să-şi dea seama o lume întreagă. Satyagraha Sării demonstrase lumii felul în care putea fi folosit - aproape impecabil - un nou instrument de militantism paşnic şi politic.

[din: Günther Gugel, Wir werden nicht weichen. Erfahrungen mit Gewaltfreiheit. Eine praxisorientierte Einführung, Verein für Friedenspädagogik e.V., Tübingen 1996, 51 ş.urm.]

[începutul paginii]

Teme:  Drepturile omului  I  Personalităţi  I  Democraţie  I  Partide  I  Europa  I  Globalizare  I  Naţiunile Unite  I  Durabilitate

Metode:    Didactică politică    II    Educaţie pentru pace    II    Metode