Viaţa şi activitatea lui Gandhi - Cuprins:

[începutul paginii]

Copilăria şi tinereţea lui Gandhi

Mohandas Karamchand s-a născut la 2 octombrie 1869 la Porbandar, statul Gujarat, India. El era fiul unei familii înstărite, care aparţinea castei negustorilor (Vaishya). Tatăl său a fost primul ministru al principatului Rajkat. Ambii părinţi erau hinduşi foarte credincioşi. La treisprezece ani, Gandhi a fost căsătorit cu Kasturbai Nakanji, o fată de aceeaşi vârstă cu el. Kasturbai era, la fel ca toate femeile indiene ale vremii, total dependentă de soţul ei. El ar fi putut să o arunce în stradă după bunul său plac, fapt care ar fi condus la excluderea ei din societate. Gandhi şi-a tratat soţia în primii ani de căsnicie conform acestor precepte uzuale. Privind însă în urmă la acei ani, el a trebuit să admită că soţia sa a avut mult de suferit din cauza lui în acea perioadă. Moartea tatălui şi a primului copil au fost însă evenimentele care au schimbat în mod decisiv viaţa lui Gandhi.

Gandhi dorea să studieze Dreptul în Marea Britanie, ia familia, după îndelungi ezitări a trebuit să îi respecte această dorinţă. Casta era însă de părere că el nu s-ar fi putut păstra "pur" în străinătate. Cu toate că a jurat să ducă o viaţă castă şi să nu se atingă de carne sau băuturi alcoolice, casta i-a interzis deplasarea. Şi pentru că Gandhi a contestat decizia castei, el a fost exclus din aceasta.

În 1888 şi-a început studiile la Londra. Pe lângă studiile de drept, el s-a preocupat intens şi cu hinduismul, islamismul şi creştinismul. Credinţa sa a devenit astfel din ce în ce mai importantă pentru el, cu toate că el a recunoscut şi dreptul la existenţă al celorlalte religii. Îl fascina în mod deosebit predica de pe munte. Ea era conformă laitmotivului care îl călăuzea, şi anume a răspunde răului cu fapte bune. El a comparat mereu conceptul său al Satyagraha-ei cu principiile predicii de pe munte, pentru a-l putea explica mai bine.

[începutul paginii]

Când Gandhi şi-a terminat studiile şi s-a întors în India, doar o parte din casta sa a hotărât să îl reprimească. În mod oficial, el rămânea un exclus şi asupra fiecărei persoane, care îşi dădea acordul pentru reincluderea lui în castă, plana pericolul excluderii. Gandhi a trebuit să constate rapid că din pricina studiilor efectuate în străinătate îşi pierduse relaţiile "bune" din patrie. Şi fără castă îi era greu să îşi deschidă propriul birou de avocatură. În plus, el se obişnuise să fie considerat cetăţean al Imperiului Britanic. Funcţionarii englezi din India nu îl considerau însă egalul lor, fapt care a condus la scurt timp la unele conflicte între cele două părţi.

Dată fiind situaţia, îi era imposibil să îşi ducă existenţa aşa cum ar fi dorit. Fratele său mai mare ar fi trebuit să îl întreţină pe el şi pe familia sa în continuare. Când un partener de afaceri al fratelui său, comerciant înstărit, i-a oferit o slujbă de avocat consultant  în cadrul societăţii sale din Africa de Sud, Gandhi a acceptat imediat. El a plecat aşadar, în 1893, fără familia sa, spre Africa de Sud.

[începutul paginii]

[începutul paginii]

În 1896, Gandhi s-a întors în India. El a redactat unele materiale despre situaţia comunităţii indiene din Africa de Sud, care s-au bucurat de apreciere inclusiv internaţională. Printre altele, el critica în acestea "Taxa de Trei Lire" care îi lega pe muncitorii contractanţi indieni de angajatori. El a călătorit prin toată India şi s-a întâlnit cu conducătorii politici ai acesteia. Gokhale, membru al CNI, i-a devenit prieten şi susţinător. Când, la sfârşitul anului, a fost rugat să se ducă din nou în Africa de Sud, el a plecat imediat într-acolo, împreună cu familia sa.

[începutul paginii]

Articolele scrise de Gandhi despre indienii din Africa de Sud fuseseră interpretate în acea ţară ca îndemnare la revoltă. Imediat, populaţia a fost cuprinsă de teama că ar putea izbucni revoluţia indienilor. La sosirea la Natal pe un vapor cu aburi, Gandhi şi tovarăşii săi indieni de călătorie au fost împiedicaţi să intre în ţară. Pretextul era o aşa zisă epidemie de ciumă care se declanşase la bord, iar vasul a fost pus sub carantină pentru 23 de zile. Când i-a fost în sfârşit permis să părăsească vaporul, o adunătură de albi au fost foarte aproape de a-l linşa pe Gandhi. Doar intervenţia şefului poliţiei şi a soţiei acestuia l-au mai putut scăpa de la moarte. Gandhi a refuzat însă să depună plângere. Aceasta a fost prima dată când principiul său de a nu urî pe nimeni şi de a suferi totul fără a riposta, şi-a găsit aplicare.

El s-a stabilit în Africa de Sud, lucrând mai departe ca avocat şi luptând ca şi mai înainte pentru drepturile indienilor. Gandhi s-a impus însă şi în afara tribunalelor pentru confraţii săi. El a fost cel care a dat voce indienilor din Africa de Sud, publicând, în 1904, ziarul "India Opinion" şi fondând ferma Phoenix în Natal, iar mai târziu ferma T în Transvaal. El s-a dedicat astfel cu întreaga sa fiinţă poporului şi confraţilor săi. Un alt principiu care i-a călăuzit viaţa a fost abstinenţa totală. Iar când epidemia de ciumă bubonică a cuprins comunitatea muncitorilor indieni, el nu a pregetat să îi îngrijească.

Pe timpul Războiului Burilor din 1899 şi a Revoltei Zulu din 1906, el i-a chemat pe indieni să lupte de partea armatei britanice. Englezii nu le-au permis indienilor să se implice în aceste confruntări decât ca sanitari. Gandhi a devenit şi el infirmier, pentru că vedea acest lucru ca o obligaţie civilă. Pentru că cine îşi revendică drepturile trebuie să îşi dovedească şi capacitatea de a-şi îndeplini obligaţiile. Prin aceste fapte, el încerca să câştige bunăvoinţa englezilor, ducând astfel la o ameliorare a situaţiei drepturilor indienilor din Africa de Sud.

[începutul paginii]

Această speranţă a fost însă zadarnică. În 1907 este promulgată Legea înregistrării. Toţi indienii trebuiau să se fie amprentaţi şi înregistraţi, după care urmau să primească un număr de ordine şi un act de identitate. Ei trebuiau să poarte acest act de identitate mereu asupra lor, pentru că fără el nu ar mai fi putut intra în Transvaal, guvernat de buri.

Gandhi nu s-a lăsat înregistrat, iar majoritatea indienilor i-au urmat exemplul, astfel că a fost condamnat la două luni de închisoare. El i s-a adresat g, cerându-i să nu promulge această lege. În schimb, Gandhi promitea că toţi indienii aveau să se înregistreze voluntar. Pentru a da un exemplu, Gandhi s-a înregistrat, în ciuda protestelor violente ale compatrioţilor săi. Majoritatea indienilor l-au urmat. Totuşi, legea a fost promulgată, iar acest eveniment a declanşat prima mare campanie Satyagraha, la care au fost arse peste 2000 de acte de identitate.

Generalul Smuts nu a respectat nici înţelegerea cu Gokhale, de a desfiinţa Taxa de Trei Lire impusă muncitorilor contractanţi.

Când, în 1913, toate căsătoriile ne-creştine, care nu fuseseră încheiate de ofiţerii de stare civilă din Africa de Sud, au fost declarate nule, situaţia indienilor s-a înrăutăţit şi mai mult, pentru că nici una din căsniciile hinduse nu au fost recunoscute. Pentru indieni, acest lucru a însemnat o lezare de proporţii a onoarei lor, pentru că soţiile lor aveau acum statut de cocubine. În plus, şi copiii îşi pierduseră dreptul la moştenire. Din aceste motive, femeile şi muncitorii contractanţi au trecut de partea lui Gandhi. Minerii au intrat în grevă. Gandhi a demarat o nouă campanie Satyagraha. Satyagrahisii de la ferma Tolstoi, printre care se număra şi Kasturbai, urmau a trece ilegal graniţa între Natal şi Transvaal şi să se lase arestaţi. Aşa s-a şi întâmplat: ei au fost arestaţi şi condamnaţi în parte la muncă silnică, pentru mulţi dintre aceştia, arestul aducându-le, din pricina condiţiilor aprige, moartea. În curând, închisorile s-au umplut. Gandhi a format din minerii grevişti şi familiile acestora în oraşul Newcastle din Natal o "Armată a Păcii", care număra aproximativ 5000 de oameni. El a anunţat guvernul că va trece şi el, împreună cu această armată, graniţa. Ţinta spre care se îndreptau era ferma Tolstoi dn Transvaal. Pe drum, Gandhi şi colaboratorii săi cei mai apropiaţi au fost arestaţi, cu toate acestea, marşul nu a putut fi oprit. Au urma arestări în masă. Celulele dădeau pe dinafară, cheltuielile de întreţinere a celor închişi erau enorme, iar oprirea activităţii din mine a pricinuit pierderi considerabile.

În cele ce au urmat, şi muncitorii din alte regiuni s-au raliat la grevă. Persoane din India susţineau financiar şi spiritual acţiunea. Britanicii şi burii au reacţionat cu violenţă. Comisia de investigaţii care se ocupa de aceste incidente părea la început să ţină partea englezilor, astfel încât situaţia indienilor nu s-a schimbat. Gandhi dorea să extindă greva asupra întregii populaţiei indiene, dar a trebuit să renunţe la acest plan, pentru că guvernul a dat semne serioase de îngrijorare atunci când a început greva muncitorilor de la căile ferate. Gandhi ar fi putut provoca daune serioase guvernului printr-o grevă extinsă. Iar el nu dorea acest lucru. El nu vroia să facă rău partidei adverse, el nu dorea decât să dobândească drepturi egale pentru compatrioţii săi.

După o scurtă şedere în Marea Britanie, pe parcursul căreia Gandhi a somat indienii stabiliţi prin acele părţi să lupte în Primul Război Mondial de partea englezilor, el s-a întors în 1914 înapoi în patria sa, India.

[începutul paginii]

În 1914, Gandhi s-a întors în India, însoţit de familie şi de locuitorii fermelor. Pentru a duce mai departe stilul de viaţă promovat în ferme, el a pus bazele unui Ashram. În această comunitate, Gandhi i-a primit şi pe marginali, pe cei din afara castelor.

Gandhi devenise ăntre timp o celebritate în India. Poporul îl numea Mahatma - Suflet Măreţ. Ţara în care se întorcea acum se afla sub ocupaţie britanică. Hinduşii şi musulmanii se aflau pe poziţii opuse, la fel şi diversele clase sociale, care nu aveau mai nimic în comun. Atât ţara, cât şi poporul erau exploataţi de britanici.

[Informaţii cu privire la istoria Indiei se află pe pagina India]

[începutul paginii]

Primele acţiuni din India l-au dus pe Gandhi în anul 1917 în localitatea Champaran, în Biharul de Nord, la poalele munţilor Himalaya. Ţăraniile îl rugaseră să le vină în ajutor. Arendaşii erau obligaţi, conform sistemului Tinkathia, să planteze pentru moşier trei din douăzeci de părţi din pământurile lor cu indigo. Ei nu aveau dreptul să decidă cu privire la întrebuinţarea pământului arendat. Gandhi trebuia aşadar să vină şi să vadă în ce condiţii chinuitoare lucrau aceşti ţărani culturile de indigo. Vizita, iniţial prevăzută să dureze o singură zi, a durat luni de zile. Gandhi a derulat o investigaţie care a avut ca rezultat faptul că arendaşii au primit înapoi o parte din dările deja plătite, iar sistemul a fost desfiinţat. Activităţile sale au avut însă efecte şi mai profunde. El sa impus pentru implementarea unor măsuri educaţionale, ameliorând în mod fundamental şi sistemele sanitare, toate acestea conducând la o îmbunătăţire a situaţiei generale. Dar Gandhi a avut de înfruntat şi aici, la fel ca şi în Africa de Sud, anumite oprelişti. Totuşi, ameninţarea închisorii nu l-a intimidat. În momentul în care, în mod conştient, încălca vreo lege, el se declara vinovat în virtutea acestei legi (dar nu şi în virtutea legilor sale), acceptând cu seninătate pedeapsa. Bineînţeles că acest lucru dădea mult de furcă englezilor. Dacă Gandhi s-ar fi folosit de mijloace violente sau ar fi încercat să evadeze, ei ar fi putut lua măsuri mai drastice împotriva lui. Aşa însă, opinia publică (internaţională) era de partea lui Gandhi, iar britanicii trebuiau să se poarte cu binişorul.

[începutul paginii]

Modul în care erau trataţi indienii angajaţi politic s-a schimbat însă în curând. Conform Reformelor M, indienilor li se acordase în 1918 posibilitatea de a participa la guvernarea provinciilor. Aplicarea acestor reforme s-a lăsat însă aşteptată, astfel încât populaţia a început să dea semne de revoltă. Britanicilor le era teamă că nu vor mai putea ţine sub control cele peste trei milioane de indieni. În urma incidentelor din Bengal, au început dezbaterile cu privire la legile Rowlett, numite astfel după iniţiatorul acestora, judecătorul Rowlett. Aceste legi prevedeau introducerea dreptului de război. Astfel, printre altele, aceste legi prevedeau ca suspecţii să poată fi închişi fără a mai fi şi judecaţi înainte. Statul de drept ar fi dispărut astfel, iar indienii s-ar fi aflat la bunul plac al englezilor. Gandhi a început, în 1919, campania Satyagraha împotriva acestor legi.

La 13 aprilie 1919, cu ocazia unei manifestaţii paşnice a 2000 de indieni strânşi într-o piaţă din Amritsar, armata britanică a ocupat singura cale de acces, trăgând aleatoriu în mulţime. 400 de persoane au fost ucise şi multe altele rănite. Generalul care se aflase la conducerea trupelor britanice a declarat la investigaţii că dorinţa sa fusese să omoare toate persoanele aflate în piaţă. El a fost somat să îşi dea demisia din funcţia pe care o ocupa, lucru pe care l-a şi făcut, dar nu a trebuit să suporte şi alte consecinţe. Întreaga Indie s-a cutremurat de oroare în faţa masacrului de la Amritsar.

Poporul însă vroia să răspundă împotriva tuturor elementelor britanice cu violenţă, neimpunându-se pentru atingerea unui scop anume. El nu făcea diferenţa între legi bune şi legi rele. În cele ce-l priveau, Gandhi vedea în aceste revolte o eroare de calcul mare cât Himalaya. Pentru a-şi răscumpăra vina, el a început să postească. După ce a fost eliberat din închisoare în 1924, Gandhi s-a dedicat educării poporului, considerând-o a fi cea mai importantă sarcină a sa. Şase ani de zile - cu o singură întrerupere de un an, în care şi-a scris autobiografia "Experimentele mele cu adevărul" - a călătorit în lungul şi latul ţării.

[începutul paginii]

Campania roţii de tors

Conceptul de educare a poporului era sinonim cu eliberarea acestuia din lanţurile sărăciei. Pe parcursul întregii sale călătorii, Gandhi a îndemnat populaţia să folosească roata de tors pentru a-şi fabrica materiale. Astfel, producţia de ţesături englezeşti urma a fi boicotată. Gandhi însuşi a servit drept exemplu în acest sens. El, care în tinereţe adoptase stilul vestimentar al englezilor, nu mai purta acum decât un Dhoti. El lucra tot timpul său liber la roata de tors, chiar dacă soţia sa era de părere că nu prea era cine ştie ce talentat.

[începutul paginii]

Între timp, CNI continuase să se impună pentru o administraţie autonomă indiană, cu toate că nu repurtase nici un succes. Prin urmare, Gandhi a iniţiat o nouă campanie Satyagraha. Spre mirarea guvernului britanic, care se aşteptase la o campanie al cărei scop era dobândirea independenţei, Gandhi a anunţat organizarea unei campanii împotriva unui fapt neesenţial: taxa pe sare. Sarea indiană era un bun impozabil. Iniţial, această taxă fusese aplicată pentru ca vasele care transportau din India mirodenii, ceai şi alte produse de lux spre Marea Britanie, să nu se întoarcă goale în India, fiind încărcate cu sare englezească. Şi pentru a vinde sarea britanică, sarea indiană a fost scumpită prin aplicarea unei taxe specifice. Cu toate că în momentul în care a fost anunţată demararea Marşului Sării nu se mai importa decât foarte puţină sare englezească, impozitul nu fusese desfiinţat. Gandhi a încercat să explice guvernului cât de mult suferea poporul indian din pricina acestei taxe. Un muncitor trebuia să lucreze trei zile la rând şi doar pentru a plăti impozitul. Dacă acesta ar fi fost defiinţat, britanicii nu ar fi pierdut nimic, pentru că pierderile financiare ar fi fost minime. Gandhi a scris guvernului o scrisoare în care a anunţat că avea să demareze o acţiune de protest dacă taxa pe sare nu avea să fie înlăturată. Reacţia guvernului a fost însă negativă.

Astfel, la data de 11 martie 1930, Gandhi şi-a început, la Ahmedabad, Marşul Sării. În compania prietenilor şi elevilor săi, el a parcurs sub supravegherea presei internaţionale în 24 de zile, 385 km. Mase întregi de oameni l-au aclamat pe parcurs. La 15 aprilie 1930 el a atins punctul final al marşului, oraşul Dandi. În ziua următoare, el a intrat în apele mării, înainte de a vorbi oamenilor strâşi pe mal şi a le explica adevăratul scop al acţiunii sale. El a luat în mâini nişte sare de pe malul apei şi le-a spus că aceasta este o metodă simplă de a face rost de sare pe gratis. În zilele următoare s-a dezvoltat astfel rapid comerţul ilegal cu sare de pe plajă. Sarea englezească a fost boicotată, iar boicotul s-a extins rapid şi asupra altor bunuri de consum. Ca rezultat, Gandhi şi mulţi din adepţii lui au fost arestaţi. Mişcarea nu a putut fi oprită însă. La 29 mai 1930, o grupă de manifestanţi a plecat de la Satyagrahis către mina de sare Dharasana, cu intenţia de a o ocupa prin mijloace non-violente. Mina era însă păzită de poliţişti. Protestatarii au format rânduri scurte. Primul rând a înaintat încet spre paznici. Aceştia nu ştiau cum să îi oprească pe Satyagrahi, astfel că i-au lovit cu bastoane - oamenii nu s-au ferit. Mulţi au fost răniţi, unii chiar ucişi. Femeile îi luau deoparte şi îi îngrijeau. Şi aşa, următorul rând a pornit spre poliţişti. Scena s-a repetat - rând după rând. Observatorii din presa internaţională erau şocaţi de comportamentul poliţiştilor care loveau oameni neînarmaţi. Ei au raportat cele văzute în ziarele din lumea întreagă, fapt care a consternat tot mapamondul. Presiunile internaţionale au fost atât de puternice, încât Gandhi a trebuit eliberat din închisoare în ianuarie 1931. Din luna martie a aceluiaş an a fost permisă vânzarea sării indiene.

[Acestei campanii Satyagraha îi este dedicată o pagină separată: Marşul Sării]

Gandhi a plecat din nou în Marea Britanie. El era foarte admirat şi respectat de populaţie. Era o personalitate populară, întâlnindu-se chiar şi cu alte celebrităţi ale momentului, ca de ex. cu Chaplin. În ceea ce privea negocierile cu politicienii, adevăratul scop al călătoriei sale, situaţia era cu totul alta. El s-a putut însă apropia aici încă puţin de idealul independenţei indiene. Întors în India, el s-a impus cu forţe noi pentru drepturilor celor din afara castelor, pe care îi numea "copiii Domnului" - Harijan. El a început o grevă a foamei pe care intenţiona să o ţină până la moarte, ca replică la intenţia britanicilor de a introduce liste electorale separate pentru persoanele fără castă. În plus, el a înfiinţat şi o nouă revistă cu titlul "Harijan". Prin aceatsă acţiune, salutată de mulţi hinduşi, Gandhi a dobândit mulţi duşmani din rândul hinduşilor ortodocşi. El a mai fost arestat în multe rânduri şi eliberat mai apoi.

[începutul paginii]

Independenţa Indiei şi moartea lui Gandhi

Când a izbucnit Al Doilea Război Mondial, Gandhi s-a declarat, începând cu 1939, în mod public împotriva războiului. Dacă în Africa de Sud şi pe parcursul Primului Război Mondial el se impusese pentru susţinerea englezilor, el îi chema acum pe indieni la boicot. Indienii nu trebuiau să susţină armata britanică în acest nou război. "Quit India" - părăsiţi India - aceasta a fost motoul folosit de Gandhi din 1942. Indienii trebuiau să refuze să-şi ofere susţinerea în război, dacă englezii nu le ofereau în schimb independenţa. Din pricina acestei acţiuni, Gandhi a fost din nou arestat. El a fost izolat de ceilalţi Satyagrahi şi încarcerat în palatul Aga Kahn. În timp ce se afla în arest a murit Kasturbai.

Pentru că în 1942, japonezii erau gata să invadeze India, britanicii aveau nevoie de susţinerea populaţiei locale, astfel încât au fost nevoiţi să cedeze. Totuşi Churchill, primul ministru britanic nu a luat niciodată în serios independenţa Indiei. Gandhi a fost eliberat în 1944 şi de abia după război şi sub noul guvern britanic laburist, India a putut fi declarată independentă în 1947, totuşi sub forma a două state separate: statul musulman Pakistan şi India hinduistă. Cu toate că Gandhi făcuse tot ce îi stătuse în puteri, el nu reuşise să îi convingă nici pe musulmani, nici pe hinduşi şi nici pe englezi să îşi dea acordul pentru înfiinţarea unui singur stat comun. Prin urmare au avut loc mişcări masive ale diferitelor grupări religioase pe teritoriul noilor state. Bineînţeles că nu au lipsit confruntările violente. Gandhi a încercat să restabilească pacea. El s-a dus în  1947/1948 la Calcutta şi în alte oraşe disputate, încercând să joace rolul de mediator. Pacea părea un ţel imposibil. De aceea s-a decis din nou să ţină greva foamei, deşi sănătatea îi era serios şubrezită. Nici una din cele două grupări religioase nu era dispusă să îşi asume moartea lui Gandhi, astfel încât s-au văzut nevoite să încheie (pentru scurt timp) pacea. Astfel, Gandhi a devenit ţinta urii fanaticilor din ambele tabere.

La 30 ianuarie 1948, Gandhi a fost asasinat de un fanatic hindus. El a murit cu cuvântul "Dumnezeu" pe buze.

[începutul paginii]

Teme:  Drepturile omului  I  Personalităţi  I  Democraţie  I  Partide  I  Europa  I  Globalizare  I  Naţiunile Unite  I  Durabilitate

Metode:    Didactică politică    II    Educaţie pentru pace    II    Metode