Majestatea Voastră, stimaţi membri ai familiei regale, domnule Preşedinte, doamnelor şi domnilor:

Înainte de a pleca din Africa de Sud, ţară pe care o iubesc cu pasiune, comitetul executiv al Consiliului Bisericilor din Africii de Sud, din care fac şi eu parte, a ţinut o întrunire de urgenţă cu conducătorii tuturor bisericilor membre. Am convocat această întrunire din pricina crizei din ţara noastră ce pare a deveni din ce în ce mai acută şi căreia numai anul acesta i-au căzut victime aproape 200 de persoane. Am vizitat unele dintre punctele mai fierbinţi de la Witwatersrand. Cu alţii m-am îndreptat spre East Rand. Am intrat în casa unei bătrâne doamne. Ea ne-a povestit că mai are câteodată grijă de nepotul ei şi de copiii vecinilor, când părinţii acestora sunt la lucru. Într-o zi, poliţia a urmărit câţiva elevi care boicotau orele de curs, aceştia ascunzându-se însă printre casele din cartierul negrilor. Poliţia a intrat pe strada pe care locuia bătrâna. Ea se afla în bucătărie, iar copiii pe care îi avea în grijă se jucau pe prispă. Fiica ei s-a năpustit în casă şi i-a strigat să vină repede. Bătrâna a venit repede din bucătărie în sufragerie. Nepotul ei căzuse mort în casă. Fusese împuşcat de poliţie în spate. Avea şase ani. Câteva săptămâni mai târziu, o mamă albă, care vroia să îşi înregistreze servitoarea de culoare la Oficiul Muncii, mergea printr-unul din cartierele negrilor. Nişte negri au început să-i bombardeze maşina cu pietre, ucigându-i bebeluşul de câteva luni – prima victimă albă din cadrul celor mai noi evenimente din Africa de Sud. Aceste două victime sunt prea mult. Ele sunt parte ale costurilor uriaşe pe care le impune Apartheidul.

[începutul paginii]

Zi de zi, poliţia distruge construcţiile instabile de plastic din camp-ul ilegal KTC din Capetown, construite de mamele de culoare care doresc să-şi ia în serios legământul căsniciei. Ele trebuie să se aşeze de acum încolo pe saltele ude, bunurile le sunt împrăştiate pe la picioare, copiii le zac plângând în braţe, în ploaia rece de iarnă din Cape. Autorităţile nu contenesc cu aceste demolări nici o zi. Ce crimă oribilă au săvârşit aceste femei pentru a fi tratate în acest mod? Ele nu doresc altceva decât să stea împreună cu soţii lor, cu taţii copiilor lor. În orice altă ţară de pe lume ele ar fi lăudate, dar în Africa de Sud, o ţară care pretinde a fi creştină şi care sărbătoreşte chiar şi Ziua Familiei, aceste femei curajoase sunt tratate într-un fel atât de neomenos. Iar ele nu-şi doresc altceva decât să aibă o viaţă de familie decentă şi stabilă. Din nefericire, în ţara lor de origine, a duce o viaţă fericită cu soţii şi taţii copiilor lor este o crimă. Viaţa de familie a populaţiei de culoare este astfel subminată – şi nu în mod accindental, ci printr-o politică guvernamentală deliberată. Toate acestea sunt o parte din preţul pe care fiinţele umane, copiii Domnului, trebuie să îl plătească pentru Apartheid. Un preţ inacceptabil.

Vin dintr-o ţară frumoasă, pe care Domnul a înzestrat-o cu resurse naturale minunate, spaţii infinite, munţi, păsări cântătoare, stele strălucitoare, un cer albastru luminat de soarele auriu. Sunt atâtea lucruri pe care Dumnezeu le-a creat în mărinimia lui, destule pentru toţi, dar Apartheidul i-a confirmat pe unii în poziţiile lor egoiste şi le-a permis să-şi tragă de partea lor o parte disproporţionată, partea leului, pe baza puterii pe care o posedă. Ei au luat în posesia lor 87 la sută din ţară, cu toate că nu numără decât circa 20 la sută din populaţie. Restul a trebuit să se mulţumească cu cele 13 procente rămase. Apartheidul a dus o politică de excludere: 73 la sută din populaţie este exclusă de la orice participare mai importantă la procesul de decizie politică din ţara de origine. În noua Constituţie, în care se prevede constituirea a trei Camere, pentru albi, persoane de culoare şi indieni, negrii nu sunt menţionaţi decât o singură dată, ei fiind mai departe ignoraţi cu totul. Astfel, această nouă Constituţie, care în Occident a fost considerată a fi un pas în direcţia corectă, este marcată de rasism şi etnicitate. Comitetele în a căror sarcină a căzut elaborarea noii Constituţii sunt compuse în medie din patru albi la două persoane de culoare şi la un indian – zero negri. Această Constituţie a fost ratificată prin lege, impunând astfel rămânerea la putere a minorităţii albe.

[începutul paginii]

Ei aşteaptă de la negri să îşi exercite ambiţiile politice în aridele homeland-uri bantustane, neviabile şi sărăcăcioase, ghetouri mizere, rezervoare inepuizabile de forţă de muncă neagră şi ieftină, bantustane în care Africa de Sud se balcanizează. Negrii sunt dezbrăcaţi în mod sistematic de calitatea lor de cetăţeni ai Africii de Sud, devenind străini în propria lor patrie. [Connie Mulder, Ministru al Bantu Administration and Development, spunea în 1978 următoarele: 'Consecinţa logică a politicii noastre este că ... nici un bărbat negru nu va avea cetăţenie în Africa de Sud... Toţi bărbaţii negrii din Africa de Sud vor fi până la urmă strămutaţi în mod onorabil într-unul din noile state independente, iar guvernul nu va mai avea nici o obligaţie morală de a oferi adăpost politic acestor oameni.' (South African Hansard, procedură a Parlamentului din Africa de Sud, Capetown, 7 februarie 1978, citată de John Dugard şi publicată în The Apartheid Handbook, de Roger Omond, Penguin 1985.)] Aceasta este soluţia finală a Apartheidului, la fel cum naziştii găsiseră ca soluţie finală pentru evrei aberaţia ariană a lui Hitler. Guvernul din Africa de Sud este viclean. Străinii au puţine drepturi şi în nici un caz nu au vreun drept politic.

Pentru a împlini idealul ideologic rasist al Apartheidului, peste trei milioane de copii ai Domnului au fost dezrădăcinaţi, căminele le-au fost distruse, iar ei au fost ‚aruncaţi’ în lagărele de recolonizare din homelands. Am spus intenţionat că au fost aruncaţi: numai gunoaiele pot fi aruncate, nu şi fiinţele umane. Apartheidul s-a asigurat însă că aceşti copii ai Domnului, pentru simplu fapt că erau negri, puteau fi trataţi ca nişte gunoaie şi nu ca nişte fiinţe de o valoare inestimabilă, create după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Aceste "gropi de gunoi" sunt la mare distanţă de locurile de muncă şi de sursele de hrană. Copiii mor de foame, suferă de consecinţele deseori fatale ale subnutriţiei. Iar acest lucru nu este întâmplător, ci este o politică intenţionată a guvernului. Ei mor de foame într-o ţară care ar putea fi coşul de pâine al Africii, o ţară care în mod normal este exportator net de hrană.

Taţii trebuie să îşi lase familiile în homelands, unde acestea trebuie să lupte pentru a-şi duce existenţa mizeră, în vreme ce aceştia, dacă au noroc, bat pe la uşile din oraşele albilor pentru a câştiga un ban, pentru a duce timp de 11 luni o viaţă nenaturală, locuind într-un cămin pentru bărbaţi, unde pot cădea cu uşurinţă în păcatul beţiei, al prostituţiei şi al multor alte rele. Această politică a muncii nomade a fost ridicată la rangul unei politici guvernamentale, fiind condamnată chiar şi de Dutch Reformed Church, care în general nu prea critică guvernului, ca tumoare care cuprinde încetul cu încetul societatea. Această tumoare care se hrăneşte din forţa vitală a vieţii de familie a negrilor este o politică intenţionată a guvernului. Ea este parte din preţul pe care îl plătim pentru Apartheid, un preţ exorbitant în ceea ce priveşte suferinţa umană.

[începutul paginii]

Apartheidul a produs conceptul de educaţie discriminatorie, precum educaţia bantu, educaţia în spiritul iobăgiei, care asigură ca guvernul să nu plătească anual decât o zecime pentru copiii negri faţă de ceea ce cheltuiesc pentru copiii albi. Aceasta este un tip de educaţie separatistă şi inegală. Se pierd enorm de multe resurse umane, copiii Domnului fiind împiedicaţi de politica guvernamentală să îşi exploateze întregul lor potenţial... Africa de Sud plăteşte încă de pe acum un preţ uriaş pentru această politică criminală, pentru există un deficit enorm de forţe de muncă calificate, rezultat direct al programului lipsit de perspective al acestui regim rasist. Universul în care trăim este unul moral, iar bunătatea, echitatea şi justiţia sunt importante într-un univers al Domnului pe care îl preamărim. Astfel, guvernul din Africa de Sud şi adepţii acestuia s-au lăsat prinşi, în această privinţă, în propria capcană.

Apartheidul este ţinut în viaţă de un regiment de legi criminale precum Population Registration Act, care permite ca toţi cetăţenii Africii de Sud să fie categorisiţi pe criterii etnice şi înregistraţi conform acestor categorii rasiale. S-a întâmplat de multe ori ca în aceeaşi familie un copil să fie clasificat ca fiind alb, pe când celălalt, cu pielea doar puţin mai întunecată, să fie considerat de culoare, cu toate consecinţele nefaste pentru acest copil de culoare, exclus astfel din rândurile castei privilegiate. Această politică a rezultat într-un număr sporit de sinucideri în rândul copiilor. Şi acesta este un preţ mult prea mare pe care îl plătim pentru puritatea rasială, pentru că este îndoielnic dacă rezultatele, fie ele cât de dezirabile, justifică astfel de mijloace. Mai există şi legi precum Prohibition of Mixed Marriages Act, care consideră ilegale încheierea de căsătorii între o persoană albă şi una de o altă rasă. Rasa devine astfel o oprelişte în calea încheierii căsniciilor legal valabile. Două persoane care se iubesc sunt împiedicate de rasă să îşi legalizeze dragostea, căsătorindu-se. Un lucru frumos se transformă astfel în ceva sordid şi urât. Immorality Act prevede ilegalitatea adulterului atâta vreme cât se petrece între o persoană albă şi una aparţinând altei rase. Poliţia este astfel redusă la rangul de voyeur care trebuie să prindă perechile criminale asupra faptului. Mulţi albi s-au sinucis mai degrabă decât să se confrunte cu consecinţele catastrofale ale acestei legi. Preţul este prea mare şi de netolerat.

[începutul paginii]

Acest sistem malefic, care prin metode normale şi acceptabile nu ar putea fi susţinut niciodată, se sprijină pe un regiment de legi draconice precum legislaţia în domeniul securităţii, aproape unică în lume. Pe de o parte există legi, care îi permit Ministrului Legii şi Ordinii să ţină în închisoare o persoană la nesfârşit dacă acesta crede de cuviinţă că această persoană constituie un pericol pentru siguranţa statului. Aceşti oameni sunt ţinuţi după gratii după bunul său plac, în izolare, fără a avea dreptul de a primi vizite de la familie, fără medic sau avocat. Acesta este o pedeapsă severă pentru nişte dovezi aflate doar în posesia ministrului şi care nu sunt verificate într-un proces. Poate că aceste dovezi s-ar dovedi întemeiate şi ar face faţă unor verificări riguroase, dar este posibil ca acestea să poată fi contestate. Nu vom şti însă niciodată, pentru că acesta este un mijloc mult prea comod pentru un regim opresiv. Acest ministru ar trebui fie într-adevăr unul deosebit, dacă nu ar ceda tentaţiei de a evita un proces neplăcut, în care dovezile ar trebui verificate în amănunţime; şi astfel el dă frâu liber puterii pe care legea i-a pus-o la îndemână, folosind-o în mod abuziv atât ca judecător, cât şi ca procuror. Mulţi, prea mulţi oameni au murit în închisoare în mod misterios. Preţul este mult prea mare, pentru că sunt vieţi omeneşti la mijloc. Ministrul are de asemenea căderea de a proscrie oameni fără a se supune neplăcerilor aşa numitelor checks and balances ale unui proces a la carte. Aceste persoane devin astfel timp de trei sau cinci ani nişte "ne-oameni", neputând fi citaţi pe timpul proscrierii lor. Ele nu au dreptul de a participa la întruniri, ceea ce înseamnă că nu mai au voie să vorbească cu mai mult de două persoane deodată. Iar două persoane care vorbesc cu o a treia, cu un proscris, constituie deja o întrunire! Aceştia nu se pot duce nici măcar la cununia sau înmormântarea proprilor copii fără permis special. Ei trebuie să se afle între proprii patru pereţi de la şase după amiaza şi până la şase dimineaţa, de sărbători toată ziua, iar la sfârşit de săptămână, vinerea de la şase după amiaza şi până lunea la şase dimineaţa. Ei nu au voie să plece în concediu în afara regiunii delimitate de judecător. Nu au voie să se ducă la cinematograf sau la pick-nick. Aceasta este o pedeapsă aspră care cade asupra persoanei proscrise, fără ca dovada faptelor sale să fie comunicată acestei persoane sau să fie verificată de vreun tribunal. Aceasta este o eroziune şi o încălcare de proporţii a drepturilor fundamentale ale omului: iar negrii se bucură în ţara în care s-au născut de foarte puţine astfel de drepturi. Ei nu se bucură de dreptul de a se deplasa după bunul lor plac şi de a se întruni. Ei nu au dreptul de a lua parte la procesul de luare a deciziilor care le influenţează viaţa. Pe scurt, acestei ţări, bogate în atâtea sensuri, îi lipseşte dreptatea.

Odată, un locuitor din Zambia vorbea cu unul din Africa de Sud. Cel din Zambia se tot fălea cu Ministrul Transporturilor Maritime din ţara lui. Cel din Africa de Sud l-a întrebat, ‘Dar voi n-aveţi flotă, n-aveţi mare. Cum puteţi avea un Ministru Maritim?’ Cel din Zambia răspunde acid: ‚În fond şi voi aveţi în Africa de Sud un Ministru al Justiţiei, nu-i aşa?'

[începutul paginii]

Oamenii noştri au dus încă din 1921, atunci când a fost înfiinţat African National Congress, o luptă paşnică împotriva acestui sistem. Ei s-au deservit de metodele convenţionale ale protestului non-violent – petiţii, demonstraţii, delegaţii, ba chiar o campanie de rezistenţă pasivă. Semn al respectului acordat hotărârii poporului nostru de a introduce o schimbare paşnică, este faptul că ambii Sudafricani laureaţi ai Premiului Nobel pentru Pace sunt negrii. [Celălalt laureat al Premiului Nobel pentru Pace provenind din Africa de Sud a fost Albert Luthuli, în anul 1960, preşedintele African National Congress.] Poporul nostru iubeşte pacea. Răspunsul autorităţilor la acest lucru a fost o intransigenţă şi violenţă crescută, violenţă manifestată sub forma câinilor poliţişti, a gazelor lacrimogene, a încarcerării fără un proces prealabil, a exilului şi chiar a morţii. Poporul nostru a protestat în anul 1960 în mod paşnic împotriva legii documentelor de identitate, iar rezultatul a fost că 69 de persoane au fost ucise la 21 martie 1960 la Sharpeville, multe dintre acestea fiind împuşcate în spate când încercau să fugă. Copii noştri au protestat împortiva unei educaţii inferioare, cântând şi purtând pancarte în modul cel mai paşnic. Mulţi dintre ei au fost ucişi sau aruncaţi după gratii în anul 1976, la 16 iunie. Peste 500 de oameni au murit atunci. Mulţi dintre aceşti copii au fugit în exil. Locul în care se află aceştia acum nu le este cunoscut multor părinţi. La această oră, poporul nostru boicotează şi demonstrează exact împotriva acestei educaţii discriminatorare şi împotriva excluderii negrilor din noile hotărâri constituţionale, împotriva guvernelor locale fantomă ale negrilor, împotriva şomajului crescut, a preţurilor crescute ale chiriilor şi împotriva introducerii impozitului general aplicat bunurilor de consum. Ei au pus în scenă cu succes o grevă generală de două zile. Peste 150 de oameni au fost ucişi. Acesta este un preţ mult prea mare pe care a trebuit să îl plătim. În Occident nu au existat decât puţine voci revoltate când s-a aflat despre distrugerea atâtor vieţi omeneşti.

Îmi permit o mică observaţie în paranteză: ar putea să-mi explice şi mie cineva un lucru care m-a contrariat? Dacă un preot este dat dispărut, iar mai apoi este găsit mort, mass-media occidentală relatează cu lux de amănunte despre acest eveniment. [Tutu face referire aici la răpirea şi uciderea preotului Jerzy Popieluszko de către Securitatea poloneză în octombrie 1984]. Mă bucur că moartea unei persoane poate provoca atâta îngrijorare. Dar în aceeaşi săptămână în care preotul a fost găsit mort, poliţia din Africa de Sud a ucis 24 de negri care luaseră parte la o acţiune de protest. Au mai fost arestate 6000 de persoane care participaseră la acest protest – şi dacă mass-media menţionează măcar atât ne putem declara satisfăcuţi. Încearcă ei oare să ne spună ceea ce nu vrem să aflăm, şi anume că negrii sunt o rasă de care ne putem lipsi oricând şi că sângele este mai gros decât apa, că, până la urmă, nu putem avea încredere în albi pentru că se vor ralia împotriva noastră? Nu vreau să cred că acesta este mesajul care ne trebuie mijlocit.

[începutul paginii]

În sfârşit. Ne confruntăm cu o ţară în care există un deficit de justiţie şi implicit, de pace şi de securitate. Ne vedem confruntaţi mereu cu nelinişti publice, iar acest lucru va rămâne ca un stigmat pe fruntea Africii de Sud, până când Apartheidul, sursa tuturor nenorocirilor, va fi înlăturat. La această oră, armata nu face nimic pentru a proteja populaţia. Suntem în plin rpzboi civil. Este un război în care locuitorii din Africa de Sud luptă unii împotriva celorlalţi. Când ANC-ul şi PAC-ul au fost interzise în anul 1960, ele au declarat că nu le rămâne altă variantă decât să facă uz de arme. Noi, cei din Consiliul Bisericilor din Africa de Sud am spus că ne opunem oricărei forme de violenţă – violenţei manifestate de un sistem opresiv şi nedrept, dar şi violenţei manifestate de cei care doresc să răstoarne acest sistem. Am adăugat totuşi faptul că îi înţelegem pe aceia care văd în violenţă ultima speranţă. Violenţa nu a apărut în Africa de Sud ca un factor extern – prin aşa numiţii terorişti sau luptători pentru libertate, fie ei din partea celor opresaţi sau a opresorilor înşişi. Situaţia din Africa de Sud era deja marcată de violenţă, iar forma primordială a acesteia s-a născut odată cu Apartheidul, violenţa născută din evacuările forţate, din educaţia inferioară, din detenţia fără un proces prealabil, din sistemul de muncă migratoare şi aşa mai departe.

Războiul domneşte în şi la graniţele ţării noastre. Locuitorii Africii de Sud luptă unii contra celorlalţi. Soldaţii din Africa de Sud luptă împotriva Namibiei, care se împotriveşte ocupării sale ilegale de către Africa de Sud, care doreşte să îşi extindă sistemul său opresiv, Apartheidul, în mod nedrept şi abuziv.

Nu există pace în Africa de Sud. Nu există pace în Africa de Sud pentru că nu există nici dreptate. Nu poate exista nici pace şi nici securitate, atâta vreme cât tuturor cetăţenilor acestei frumoase ţări nu li se va fi făcut dreptate. Biblia nu cunoaşte pace fără dreptate, pentru că asta ar însemna "pace, pace, acolo unde nu este pace". Pacea-Shalom a lui Dumnezeu presupune în mod inevitabil dreptate, justiţiei, integralitate, viaţă împlinită, participare la procesul de luare a deciziilor, bunătate, zâmbet, bucurie, compasiune, participaţie şi reconciliere.

Am vorbit pe larg despre Africa de Sud pentru că aceasta este ţara pe care o cunosc cel mai bine, dar şi pentru că este un microcosmos şi un exemplu pentru evenimentele care se petrec, cu mai multă sau mai puţină intensitate, în alte ţări ale lumii – acolo unde domneşte nedreptatea nu poate exista pacea. În El Salvador, în Nicaragua sau în alte locuri din America Latină au domnit regimuri dictatoriale care au îndemnat la acţiune forţele de opoziţie din aceste ţări. Locuitorii aceleiaţi ţări au fost stîrniţi unii împotriva celorlalţi, uneori atrăgând atenţia şi interesul - nu întotdeauna bine intenţionat - al altor puteri, care doresc să îşi extindă sfera de influenţă. Am văzut acest lucru în Orientul Mijlociu, în Coreea, în Filipine, în Cambogia, în Vietnam, în Irlanda de Nord, în Afganistan, în Mozambic, în Angola, în Zimbabwe, îndărătul Cortinei de Fier.

[începutul paginii]

Din pricina nesiguranţei globale, naţionile au fost antrenate într-o competiţie de înarmare, cheltuind în mod exagerat miliarde de dolari pe instrumente de distrugere în masă, în vreme ce milioane de oameni mor de foame. În timp ce doar o frântură din acest buget obscen alocat apărării ar putea face diferenţa, permiţând copiilor Domnului să îşi umple stomacurile flămânde, să fie educaţi şi să li se acorde o şansă să ducă o viaţă împlinită şi fericită. Zi de zi ne urmăreşte spectacolul drojdiei societăţii care, aliniaţi în cozi nesfârşite şi cu castoane goale în mână, încearcă să adune ceea ce le este aruncat în spiritul iubirii de semeni. Prea puţin şi prea târziu. Când vom învăţa oare, când se vor ridica oamenii acestei lumi şi vor zice: Destul! Dumnezeu ne-a creat ca să trăim împreună. Dumnezeu ne-a creat pentru ca noi, la rândul nostru, să creăm o familie de oameni care să coexiste pentru că suntem făcuţi unii pentru alţii. Nu suntem făcuţi ca să nu depindem de nimeni, ci dimpotrivă, ca să depindem unii de ceilalţi, iar noi încălcăm această lege pe riscul nostru. Când vom învăţa oare că această competiţie a înarmării nu va face altceva decât să sporească nesiguranţa globală? Ne aflăm astăzi cu mult mai aproape de un holocaust nuclear decât pe vremea în care aveam la dispoziţie un buget mult mai mic şi mult mai puţină tehnologie.

Atâta vreme cât nu vom lupta pentru ca toţi copii Domnului, fraţii şi surorile noastre, membrii familiei noastre de oameni, să se bucure de drepturile fundamentale ale omului, dreptul la o viaţă împlinită, dreptul de a se putea deplasa liber, libertatea de a fi om între oameni care îşi măsoară omenia după cea a lui Iisus Hristos, ne vom afla pe un drum care ne va duce spre pieire şi autodistrugere, spre o sinucidere globală. Iar totul ar putea fi atât de diferit.

Când vom învăţa oare că fiinţele umane au o valoare inestimabilă pentru că sunt create după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, că este o blasfemie să îi tratăm de parcă ar avea mai puţină valoare şi că până la urmă, cei care fac această greşeală vor trebui să dea socoteală pentru faptele comise? Pentru că dezumanizând pe alţii, ei se dezumanizează pe ei înşişi. Şi poate că opresiunea îl dezumanizează pe opresor la fel de mult, poate chiar mai mult decât pe cel opresat. Avem nevoie unii de alţii pentru a fi cu adevărat liberi, pentru a deveni oameni. Pentru că doar prin camaraderie, prin comunitate, prin koinonia, prin pace putem fi oameni.

Dumnezeu ne cheamă să lucrăm cu el, astfel încât să îi extindem împărăţia shalom-ului, a dreptăţii, bunătăţii, compasiunii, participării, a zâmbetului, bucuriei şi reconcilierii, astfel încât împărăţiile lumeşti să devină parte a împărăţiei Domnului nostru şi a Fiului Său Iisus Hristos, unde El va domni veşnic. Pentru că doar atunci, minunata viziune a Sfântului Ioan se va fi împlinit (Revelaţia Sfântului Ioan).

[începutul paginii]

Teme:  Drepturile omului  I  Personalităţi  I  Democraţie  I  Partide  I  Europa  I  Globalizare  I  Naţiunile Unite  I  Durabilitate

Metode:    Didactică politică    II    Educaţie pentru pace    II    Metode