Desmond Mpilo Tutu s-a născut în anul 1931, într-o lume plină de nedreptăţi de tot felul. Familia sa nu avea prea mulţi bani, caracteristică comună majorităţii negrilor din Africa de Sud. Ei trăiau într-o mică colibă fără curent electric sau apă curentă. Toţi negrii trebuiau să poarte asupra lor un document de identitate care cuprindea informaţii detaliate despre persoana lor, inclusiv tatăl lui, un profesor respectabil. Poliţia albă oprea din când în când negrii de pe stradă pentru a le verifica actele. Aceasta era doar una din consecinţele politicii duse de albi în Africa de Sud, care începuseră încă din 1910 să se gândească cum să obţină supremaţia minorităţii pe care o reprezentau asupra majorităţii de culoare.

În 1948, situaţia s-a înrăutăţit dramatic pentru persoanele de culoare din Africa de Sud: au avut loc alegeri la care doar albii puteau vota. Câştigătorii alegerilor au fost cei din Partidul Naţional, al căror ţel exprimat cât se poate de clar era Apartheidul, adică segregarea rasială. Ei au promis să introducă legi împotriva populaţiei de culoare, pentru a asigura puterea minorităţii albe. Obiectivele supreme ale noului partid de guvernământ au devenit astfel segregarea rasială, discriminarea şi opresiunea.

[începutul paginii]

Primele legi date de noua guvernare aveau ca scop segregarea sistematică a diverselor rase, atât în viaţa de zi cu zi cât şi în cea politică. Toţi cetăţenii Africii de Sud au fost categorisiţi după culoarea pielii. Astfel au apărut categoriile distincte următoare: albi, coloraţi (mulatri), asiatici şi băştinaşi (adică negri). Această situaţie a devenit însă din ce în ce mai complicată, întrucât în cazul "coloraţilor" şi a negrilor existau, în funcţie de limba vorbită, câte opt sub-grupe.

Au fost interzise legăturile şi căsniciile între albi şi ne-albi, acestea fiind considerate fapt penal. Toate persoanele de culoare au început să fie opresaţi politic, acestora fiindu-le interzise întâlnirile de orice fel, astfel încât nici măcar nu se mai putea forma vreo forţă de opoziţie politică. Faptul că populaţia de culoare era opresată şi din punct de vedere economic pare astfel, date fiind faptele, aproape de la sine înţeles. Aceasta era exploatată ca forţă de muncă, era plătită mai prost, nu se putea organiza în sindicate şi nu avea drept de grevă. Una dintre cele mai îngrozitoare legi a fost însă (iar Tutu, care mai era la vremea aceea profesor, a resimţit acest lucru pe propria piele, trezindu-o conştiinţa politică) aşa numitul Bantu Education Act. Conform acestei legi, elevii negri urmau a căpăta o educaţie inferioară celei primite de elevii albi. Primul ministru de la acea vreme al Africii de Sud, Verwoerd, era de părere că Africa de Sud nu avea nevoie de negri deştepţi şi educaţi. În schimb, aceştia trebuiau crescuţi pentru a deveni mai târziu sclavii albilor.

[începutul paginii]

Dar guvernul alb de la Pretoria nu avea să aibă o misiune uşoară. Rezistenţa din Africa de Sud s-a constituit încă de devreme, condusă la început de African National Congress (ANC), partidul lui Nelson Mandela, astăzi partid de guvernământ în conducerea lui Thabo Mbeki. ANC-ul a chemat populaţia neagră să se răscoale, răscoală care a fost înnăbuşită violent de poliţie. ANC-ul a fost pus sub interdicţie în 1960, iar Nelson Mandela şi prietenii săi au fost arestaţi în 1964. O nouă mişcare de rezistenţă, The Black Consciousness Movement, condusă de studentul Steve Biko a fost înfiinţată în 1968. Ţelul acestei mişcări era consolidarea încrederii în forţele proprii a negrilor. Nici această mişcare nu se sfia să facă uz de mijloace violente pentru a-şi atinge scopurile.

Când Tutu s-a întors la Johannesburg în 1975, după mulţi ani petrecuţi în străinătate, ca decan al  bisericii anglicane, a trebuit să constate cu groază că situaţia din Africa de Sud se schimbase drastic pe timpul absenţei sale: războiul civil devenise un fapt caracteristic pentru Africa de Sud a anilor 70 şi 80. Magazine şi maşini în flăcări, sute de oameni ucişi, copii în primele rânduri în loc de băncile şcolii, ba chiar şi "informatorii" negri erau linşaţi. Africa de Sud se transformase într-un stat poliţienesc, iar tinerii negrii deveniseră radicali. Era necesară o schimbare rapidă pentru a evita catastrofa.

Dar şi guvernul de la Pretoria a început să se teamă. Rezistenţa negrilor nu mai era o simplă grupare neînsemnată care putea fi eliminată, devenind o forţă considerabilă, care nu putea fi ţinută în frâu decât prin acordarea unor libertăţi. Şi sfera internaţională îşi crescuse presiunile asupra Africii de Sud, nu în ultimul rînd mulţumită strădaniilor depuse de Desmond Tutu. Decernarea Premiului Nobel pentru Pace din 1984 către Tutu poate fi văzut ca un semn al comunităţii internaţionale, un statement politic, pentru faptul că Apartheidul din Africa de Sud era considerat o ameninţare nedreaptă la adresa păcii.

[începutul paginii]

Teme:  Drepturile omului  I  Personalităţi  I  Democraţie  I  Partide  I  Europa  I  Globalizare  I  Naţiunile Unite  I  Durabilitate

Metode:    Didactică politică    II    Educaţie pentru pace    II    Metode