Stimate domnule Prim-Ministru,

Aceasta este cea de-a doua scrisoare pe care vi-o scriu. În 1972, când mi-a fost refuzată acordarea unui paşaport, astfel încât nu puteam să îmi iau în primire funcţia de Director Extraordinar al Fondului de Educaţie Teologică, vă rugasem să interveniţi în favoarea mea pe lângă autorităţile responsabile. Intervenţia dumneavoastră a fost încununată de succes, la scurt timp după aceea, ministrul de interne de la vremea aceea revenind asupra deciziei sale şi acordându-ne, mie şi familiei mele, paşapoartele. Vă scriu acum în speranţa că această scrisoare va avea aceleaşi consecinţe fericite.

Vă încredinţez de profundul meu respect, ca decan anglican al oraşului Johannesburg şi ca conducător al multor mii de creştini aparţinând tuturor raselor din dioceza Johannesburg. Vă scriu ca om, pe care unii negri (africani, indieni şi mulatri) l-au acceptat ca purtător de cuvânt, care le permite acestora exprimarea celor mai intime speranţe, speranţe împărtăşite şi de mine.

Vă scriu pentru că ştiu că sunteţi un tată şi un soţ iubitor şi fidel, un bunic atent, care a cunoscut bucuriile dar şi suferinţele vieţii de familie, râsul şi veselia dar şi grijile. Vă scriu ca om care se impune cu tot sufletul pentru o viaţă de familie fericită şi stabilă, fundament absolut necesar al unei societăţi sănătoase şi stabile. V-aţi deschis braţele pentru a vă strânge la inimă copiii şi nepoţii, pentru a-i săruta cu dragoste. Aţi iubit, aţi plâns, aţi vegheat la căpătâiul unui bolnav pe care îl iubeaţi, aţi ţinut mâna unui muribund drag dumneavoastră, aţi participat, ca tată mândru, la nunta copiilor dumneavoastră, aţi vărsat lacrimi la mormântul unui om a cărui moarte v-a rupt inima. Pe scurt, vă scriu aşa cum un om îi scrie unui alt om, creat după chipul şi asemănarea aceluiaşi Dumnezeu, mântuit de acelaşi Fiu al Domnului care a murit pe cruce pentru noi toţi şi care a înviat victorios dintre morţi şi stă la dreapta Tatălui; sfinţit de acelaşi Sfântul Duh, care se află în fiecare dintre noi şi care din piatră ne transformă inimile în carne şi sânge. Vă scriu aşa cum un creştin îi scrie unui alt creştin, pentru că prin botezul nostru comun am devit o singură persoană, uniţi în trupul Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Acest Iisus Hristos, indiferent de ce fapte am săvârşit în viaţă, a dărâmat barierele care ne despart – rasa, sexul, cultura, statutul social etc. Suntem legaţi pe veci întru Iisus Hristos şi constituim o singură omenire mântuită, albi şi negri deopotrivă.

Vă scriu ca om care aparţine unei rase care a aflat prin dezamăgiri, umilinţă şi suferinţă ce înseamnă să fii un popor oprimat. Istoria propriei dumneavoastră rase vorbeşte cu vârf şi îndesat despre cât de imposibil este să răspunzi dorinţei de libertate şi autodeterminare cu altceva decât cu libertate şi autodeterminare. Poporul dumneavostră a ţinut fruntea sus în faţa tuturor vicisitudinilor sorţii, rezistând provocărilor şi pericolelor de tot felul pentru a nu se lăsa cotropit. Şi astfel a ieşit mereu învingător. Mai mult decât oricare alt popor alb, poporul dumneavoastră trebuie să ştie în adâncul conştiinţei sale că nimic nu poate sta în calea libertăţii unui popor; libertatea de a fi un popor care îşi poate ţine capul sus, al cărei demnitate umană este respecată, care îşi poate respecta responsabilităţile şi obligaţiile care derivă din această libertate pe care o apără cu toată fiinţa. Acest lucru nu poate fi obţinut de negrii din rezervaţii. Ei au convingerea că au contribuit în mod decisiv la bunăstarea unei Africi de Sud care aparţine tuturor. Pentru aceşti negri este greu de înţeles de ce albii sunt consideraţi a fi o singură naţiune, cu toate că ei se împart în greci, italieni, portughezi, francezi, nemţi etc., în timp ce negrii sunt împărţiţi, contrar voinţei lor, în tot felul de naţiuni – naţiunea Xhosas, Zulu, Tswana etc. Xhosa şi zuluşii sunt de exemplu mult mai înrudiţi din punct de vedere etnic decât italienii şi nemţii, în societatea albilor. Totuşi, noi aparţinem cu toţii - atât negrii, cât şi albii, de Africa de Sud, iar negrilor nu le va lua nimeni niciodată această ţară, pentru că ei o iubesc nespus. De curând a avut loc un meci de fotbal, în care o echipă formată din membrii tuturor raselor prezente în Africa de Sud a jucat împotriva Argentinei, aflată în vizită în ţara noastră. Echipa Africii de Sud a câştigat fără drept de apel, şi poate pentru întâia oară în istoria sportului din Africa de Sud, locuitorii acestei ţări au susţinut toate aceste rase întrunite într-o singură echipă.

Iar cerurile nu s-au prăbuşit din această cauză. Credeţi că dau prea mult frâu liber imaginaţiei când îmi permit să recunosc în această întâmplare ceea ce s-ar putea întâmpla dacă toţi locuitorii Africii de Sud şi-ar împărţi această ţară, dovedindu-se capabili să o apere împotriva unui duşman comun şi să lupte entuziaşti pentru bunăstarea acesteia?

Vă scriu pentru că ambasadorul nostru la Naţiunile Unite, domnul Botha, a declarat că Africa de Sud nu vrea să mai aibă de a face cu discriminarea rasială. Această declaraţie nu ne-a entuziasmat doar pe noi, ci pe întreaga lume. Din păcate nu se simte încă nimic. Nu înseamnă că guvernul s-a delimitat de principiile discriminării dacă au fost înlăturate câteva plăcuţe de pe băncile din parc.. Acestea nu sunt decât schimbări de suprafaţă, care nu ating mai deloc viaţa negrilor. Soţii şi taţii negri continuă să fie despărţiţi de familiile lor, fiind nevoiţi să îşi câştige pâinea ca muncitori migranţi; acesta este un sistem îngrozitor, un sistem pe care sinodul bisericii reformate olandeze a comparat-o cu un cancer care a cuprins societatea din Africa de Sud, o boală care are consecinţe devastatoare pentru viaţa de familie a negrilor, subminând astfel stabilitatea societăţii despre care am vorbit mai sus. Nu putem recunoaşte încă nici o schimbare: uitaţi-vă doar la şcolile supraaglomerate din cartierele negrilor, la lipsa de locuinţe şi la mijloacele de transport insuficiente.

Vă scriu pentru a răspunde strădaniilor depuse de dumneavoastră în vederea detensionării situaţiei şi a deschiderea porţilor către un dialog. Mulţi dintre noi ar dori să vă susţină în aceste strădanii, dar, sincer, nu putem face acest lucru până când detensionarea situaţiei dinafară nu va fi secundată de o detensionare la fel de energică şi în interior. Negrii sunt recunoscători pentru tot ce a fost făcut pentru ei, dar acum ei îşi revendică dreptul de a decide în nume propriu alături de concetăţenii lor sudafricani de toate rasele.

Vă scriu pentru că, la fel ca şi dumneavoastră, mi-am dedicat activitatea unei adevărate reconcilieri, cu dreptate pentru toţi şi schimbărilor paşnice care vor conduce la formarea unei societăţi sudafricane mai drepte şi mai deschise, în care minunatele bogăţii şi bunăstarea patriei noastre vor fi împărţite mai uniform. Vă scriu pentru a vă spune că siguranţa ţării noastre nu depinde până la urmă de forţa ei militară şi nici de faptul că securitatea statului primeşte competenţe din ce în ce mai sporite, putând face tot ce vrea, fără să dea socoteală nici unui tribunal din ţara noastră, tribunale vestite în pe tot cuprinsul lumii pentru dreptatea pe care o propagă. De aceea vă cerem să eliberaţi pe toţi cei care zac prin închisori, sau să îi aduceţi în faţa justiţiei, unde vor fi condamnaţi dacă se vor fi făcut vinovaţi de fapte penale. Printre cetăţenii ţării noastre domneşte neliniştea: cum de pot fi închişi unii oamenii pentru atâta vreme fără a fi puşi sub acuzare? De obicei, dacă li se întocmeşte un proces, ei sunt eliberaţi. Dar acest lucru nu îi fereşte de ţinerea sub urmărire penală. Pentru că chiar şi atunci când tribunalele i-au gpsit nevinovaţi, ei continuă să fie pedepsiţi, fiind puşi sub interdicţie sau sub arest la domiciliu. Cât mai poate îndura un popor această nedreptate şi suferinţă? Mare parte din societatea albilor, cu toată bunăstarea ei, cu toate privilegiile de care se bucură - case frumoase, servitori, linişte, este cuprinsă de teamă şi de un sentiment de nesiguranţă. Şi situaţia nu se va schimba până când nu vor fi liberi toţi sudafricanii. Libertatea nu poate fi împărţită. Albii din această ţară nu vor fi nici ei liberi până când toată societatea noastră nu va fi cu adevărat liberă. Doar atunci ne vom bucura de securitate, fără să fim nevoiţi să alocăm sume astronomice pentru menţinerea ei; sume enorme, care ar putea fi folosite mult mai profitabil, în beneficiul întregii noastre societăţi, care ar putea astfel să-şi ocupe funcţia dreaptă de conducere în Africa şi pretutindeni, demonstrând lumii că rase diferite pot convieţui în pace. Avem nevoie unii de ceilalţi, iar negrii au încercat să le explice albilor că nu doresc să îi arunce în ocean. Ce ar mai trebui să le promită şi cât timp, fără a mai fi plezniţi peste faţă pentru obrăznicie? Se spune că şi celui mai răbdător dintre noi îi mai sare ţandăra câteodată.

Vă scriu, pentru că mă tem că, dacă nu se întâmplă ceva hotărâtor în curând, coşmarul vărsării de sânge şi al violenţei va pune stăpânire pe Africa de Sud. Un popor nu poate tolera prea multe. Istoria propriului dumneavoastră popor despre care am vorbit mai sus o demonstrează, la fel şi Vietnamul sau lupta împotriva Portugaliei. Îmi doresc nespus să mă înşel şi să fi interpretat istoria greşit, la fel şi situaţia din patria mea dragă Africa de Sud. Un popor care este dus la disperare de lipsa de speranţă, de nedreptate şi de opresiune va face apel la mijloace disperate. Mi-e teamă, mi-e foarte teamă că vom ajunge într-un punct fără întoarcere, în care evenimentele îşi vor lua cursul firesc şi nimeni nu va mai putea evita deznodământul sîngeros, care "este mult prea îngrozitor pentru a fi descris", pentru a folosi propriile dumneavoastră cuvinte.

Mi-e teamă pentru că am ceva experienţă în ceea ce priveşte nenorocirile pe care le aduce cu sine uzul de violenţă. În 1966, am petrecut două luni de zile împreună cu soţia şi mezinii noştri la Ierusalim, unde am putut vedea cu proprii noştri ochi tensiunile dintre evrei şi arabi care au dus la declanşarea Războiului de Şase Zile. Eram la Addis Abeba când au avut loc manifestările de stradă ce au precedat căderea dinastiei lui Haile Selassie. Am fost în Uganda chiar înainte de izgonirea asiaticilor din această ţară, iar când m-am reîntors acolo am simţit teama şi lucrurile rele care s-au petrecut acolo. Am vizitat Sudanul după ce se sfârşise războiul civil ce durase şatesprezece ani, dar am putut vedea ce urmări îngrozitoare a avut războiul asupra populaţiei şi proprietăţilor acesteia. Am fost în Nigeria şi în fosta Biafra şi am văzut nenorocirile cauzate de războiul civil din acele părţi. Anul trecut am avut onoarea să vorbesc la Belfast la Adunarea Generală a Bisericii Prezbiteriene din Irlanda – şi ce am văzut acolo, m-a cutremurat. În Anglia vedeam la televizor zilnic imagini ale distrugerii în masă, la ordinea zilei în Vietnam: copii urlând de durerile provocate de arsurile bombelor cu napalm; un întreg popor pe fugă, oameni care arătau atât de părăsiţi şi de disperaţi, încât îţi venea să strigi: "Unde eşti Tu Doamne şi de ce nu ai grijă de noi?" Da, eu cunosc violenţa şi vărsarea de sânge, dar nici eu, nici mulţi din oamenii noştri nu vrem să avem habar de ele.

Dar noi, negrii, avem multă răbdare şi iubim pacea mai presus de orice. Ştim că politica este arta tuturor posibilităţilor. Nu ne aşteptăm să le impuneţi prea multe alegătorilor dumneavoastră, pentru că acest lucru ar însemna să le pierdeţi susţinerea. Suntem gata să acceptăm doar şi cele mai mici gesturi semnificative din partea dumneavoastră, care vor dovedi că dumneavoastră, guvernul şi toţii albii îşi doresc o schimbare produsă pe căi paşnice. În primul rând, vă rog să acceptaţi negrii din oraşe ca cetăţeni deplini ai unui teritoriu denumit pe nedrept Africa Albă de Sud, conferindu-le dreptul de a putea deveni proprietari. Ei vor putea astfel deveni proprietarii unei părţi din pământurile acestei ţări, fiind astfel mai greu de convins să treacă de partea acelora care vor să distrugă ţara. Ei vor fi gata să îşi dea viaţa pentru a-şi apăra patria şi dreptul de a se fi născut în ea. În al doilea rând vă rog să abrogaţi legile cu privire la actele de identitate, care dovedesc negrilor mai mult decât orice altceva că sunt cetăţeni de mâna a doua în ţara lor multiubită. În al treilea rând vă spun că este imperios necesar să convocaţi o Adunare Naţională, compusă din adevăraţii lideri ai diverselor grupări (adică a acelor conducători recunoscuţi de anumite segmente ale societăţii), pentru a încerca schimbarea tendinţei de dezvoltare a Africii de Sud în direcţia unei societăţi ne-rasiste, deschise şi drepte. Sunt ferm convins de faptul că poziţia dumneavoastră nu va fi niciodată contestată, că alegătorii dumneavoastră albi v-au pus la dispoziţie un cec în alb şi că astfel nu aveţi de ce să vă temeţi de repercusiunile extremiştilor. Pentru că dacă măsurile pe care vi le-am propus nu vor fi luate în curând, oprind înrăutăţirea rapidă a situaţiei, nu va mai exista absolut nimic.

Vă scriu această scrisoare în cele trei zile de retragere spirituală la Johannesburg, unde, într-o atmosferă de linişte profundă şi de rugăciune, încercăm să fim mai aproape de Dumnezeu şi să descoperim menirea pe care ne-a dat-o Dumnezeu şi Sfântul Duh. Domnul m-a îndemnat să vă scriu această scrisoare tocmai acum.

Sper să primesc veşti de la dumneavoastră cât de curând, pentru că aş dori să pun la dispoziţia presei această corespondenţă, dacă sunteţi şi dumneavoastră de acord, pentru ca toţi oamenii noştri, atât negrii cât şi albii, să ştie că, în ceea ce ne priveşte, am făcut totul pentru a ne formula apelul, nu doar către oamenii simpli din societatea albilor, ci şi către cea mai importantă personalitate politică a ţării, pentru a da glas primului avertisment conţinut în această scrisoare. Toate acestea izvorăsc din dragostea mea profundă şi îngrijorarea pe care o resimt la această oră faţă de cele ce se întâmplă pe teritoriul ţării mele. În curând voi fi numit episcop de Lesotho şi va trebui atunci să mă mut în noua mea dioceză. Dar sunt ferm hotărât – iar soţia mea mă sprijină în această hotărâre – să îmi păstrez calitatea de cetăţean al Africii de Sud, indiferent de cât timp voi rămâne în Lesotho.

Ne rugăm la Dumnezeu să ne ascultaţi înainte de a fi prea târziu, ne rugăm la Dumnezeu să vă binecuvânteze şi să binecuvânteze guvernul condus de dumneavoastră, astăzi şi întotdeauna.

Dacă credeţi că este de folos, am putea să ne întâlnim şi să discutăm problemele pe care doar le-am schiţat în această scrisoare între patru ochi, aşa cum spuneţi dumneavoastă în limba afrikaans.

De când am sosit, anul trecut, în această catedrală, vinerea se ţine în mod regulat o slujbă în care ne rugăm pentru dreptate şi reconciliere în această ţară. Şi la toate slujbele ţinute în această catedrală ne rugăm următoarele:

Domnul să binecuvânteze Africa,
să-i ocotească pe copii săi,
să-i înveţe pe conducătorii săi şi
să îi dea Pacea,
întru Hristos, Domnul nostru.
Şi:
Doamne, fă-ne intrumente ale Păcii Tale, pentru ca acolo unde este ură să putem sădi iubire, pentru ca acolo unde este umilinţă să putem sădi iertare, pentru ca acolo unde este disperare să putem sădi speranţă, pentru ca acolo unde este întuneric să putem sădi lumină, iar pentru ca acolo unde este tristeţe să putem sădi bucurie.
Tată Ceresc, fă-ne să nu vrem să fim alinaţi mai mult decât putem noi alina, să nu fim înţeleşi decât putem noi înţelege pe alţii, să nu fim iubiţi mai mult decât putem iubim noi înşine: pentru că dăruind, vom primi, iar iertând, vom fi iertaţi, iar prin moarte vom renaşte întru viaţă veşnică.
Amin.
Şi credem ceea ce spunem.

Cu respect, Desmond Tutu