ANC-ul este cea mai importantă şi tradiţională organizaţie, în care s-au reunit cei mai mulţi dintre negri. În 1912, ca reacţie la excluderea negriilor din procesul politic a fost înfiinţat South African Native National Congress (SANNC), rebotezat în 1923 cu numele ANC. Până în 1940, ANC-ul a fost o structură destul de slabă: ei îi lipsea o conducere şi o administraţie riguroasă şi nu avea un program politic clar, ceea ce a făcut ca numărul membrilor săi să fie şi el limitat.

Odată cu câştigarea alegerilor de către Partidul Naţional în 1948 şi a amplificării actelor discriminatorii, segregaţioniste şi opresive, politica negriilor s-a schimbat: negrii nu mai doreau să-şi cerşească drepturile, ei au cerut să fie reprezentaţi în mod egal la putere şi să se desfiinţeze legile care îi dezavantajau. Toate acestea au culminat prin proclamarea Freedom Charter (1956), care a provocat de altfel şi desprinderea din organizaţie a aripii radicale a ANC, Pan Africanist Congress of Azania (PAC).

[începutul paginii]        [înapoi la Cuprins]

În 1960, ANC şi PAC au chemat la revoltă civilă sub forma unei demonstraţii nearmate împotriva introducerii permiselor obligatorii. Consecinţa tristă a acestor demonstraţi: masacrul de la Sharpeville, unde 69 de persoane au fost ucise de poliţie, iar 178 au fost rănite. În urma protestelor care au cuprins ţara, guvernul a decis la 8 aprilie 1960 să scoată atât ANC-ul, cât şi PAC-ul, în afara legii. Epoca rezistenţei non-violente se sfârşise, cele două organizaţii fiind trecute în clandestinitate, unde au înfiinţat aripile armate Umkhonto we Sizwe (ANC: Lancea Naţiunii), şi Poqo (PAC: Doar Noi).

Consecinţele violenţei au fost alte acte de violenţă. Birourile guvernamentale şi centralele electrice au fost aruncate în aer. În 1964, Mandela a fost arestat, puţin mai târziu şi restul conducerii, cu toţii fiind condamnaţi la închisoare pe viaţă. Rezistenţa politică a negriilor părea că fusese înfrântă. De abia în anii 70, când economia sud-africană a intrat într-o criză structurală, când Angola şi Mozambicul au devenit autonome şi când Black Consciousness Movement a început să se impună, au avut loc noi acţiuni de protest, mai ales în rândul studenţilor şi elevilor, care demonstrau împotriva introducerii limbii africaans ca limbă de predare în şcoli. Revolta elevilor a izbucnit la Soweto şi s-a extins mai apoi asupra întregii ţări. În comparaţie cu celelalte mişcări de rezistenţă ale negriilor, mai radicale, ANC-ul avea avantajul că cuprinsese în rândurile sale şi persoane albe.

[începutul paginii]        [înapoi la Cuprins]

În cele ce au urmat, în Africa de Sud s-a constituit o cultură a violenţei care nu a putut fi deloc ţinută sub control: bombe ascunse în automobile capcană explodau în zonele comerciale, grenade erau aruncate în restaurante, cu toate că ANC-ul exilat la Lusaka (Zambia) ordonase ca atacurile să se limiteze la obiective ne-civile.

În 1986, guvernul a reacţionat la toate acestea anunţând situaţia de necesitate. În loc să ducă mai departe cursul confruntărilor, cele două părţi au hotărât cu pragmatism să se întâlnească la masa confruntărilor. Aşa au avut loc primele dezbateri, schimburi de opinie şi luări de poziţie cu privire la viitorul ţării. Cu toate că era încă în închisoare, Mandela a avut unele discuţii cu preşedintele de la acea vreme, Botha, iar grupurile de interese au vizitat cartierul general al ANC din Zambia.

[începutul paginii]        [înapoi la Cuprins]

UDF a fost înfiinţat în 1983 şi era extensia legală a ANC-ului. Motivul care a stat la baza înfiinţării UFD a fost Constituţia adoptată în 1984 de guvernul alb, care excludea majoritatea neagră de la orice fel de participare. Iniţiatorul acestei mişcări a fost Allan Boesak, preşedintele "Organizaţiei Mondiale a Bisericilor Reformate".

Din UDF făceau parte cca. 600 de organizaţii — grupări bisericeşti, organizaţii profesionale, sportive, sindicate, cluburi studenţeşti, asociaţii de femei şi de tineri de toate rasele. Cei 1 milion de membri  acopereau un spectru deosebit de larg: activişti din rezistenţa non-violentă a anilor 50, luptători din generaţia Soweto, membri de sindicat, feţe bisericeşti, intelectuali.

Strategia UDF-ului viza organizarea unei rezistenţe non-violente în township-urile urbane, aşa cum au fost de exemplu demonstraţiile masive cu ocazia aniversării a 10 ani de la revolta de la Soweto, care au făcut guvernul să declare stare de necesitate.

[începutul paginii]        [înapoi la Cuprins]

Această organizaţie s-a scindat în 1959 de ANC, pentru că conceptul multi-rasial al acesteia şi Freedom Charter i se păreau a fi un act de trădare faţă de poporul negru. Supremaţia negriilor a devenit cel mai important punct din programul PAC, acesta respingând orice formă de drepturi comune. Ideile socialiste erau mai prezente în sânul PAC decât în cel al ANC.

PAC-ul a fost interzis odată cu ANC-ul în anul 1960, trecând în clandestinitate, unde a înfiinţat o aripă militară, Poqo (Doar Noi), înfrântă şi dizolvată în 1963. În 1990, acest partid a intrat din nou în legalitate. Slogane precum "Ucideţi ţăranii, ucideţi-i pe buri!" sau "One settler, one bullet!" au marcat politica formaţiunii PAC în raporturile conflictuale cu grupările albilor. Aşa numitul APLA (Azanian People´s Liberation Army), aripa armată a PAC, a declarat în 1992 război albilor, punctând cu atentate ucigaşe războiul dintre rase.

[începutul paginii]        [înapoi la Cuprins]

BCM a fost înfiinţat la sfârşitul anilor 60 ca continuatoare a ideologiei a organizaţiei PAC, trecută în ilegalitate. Sub conducerea lui Steve Biko şi a organizaţiei studenţeşti din Africa de Sud (SASO) au fost formulate noi principii cu privire la aşa numita "Black Consciousness". Negrii trebuiau să se elibereze din lanţurile negative în care fuseseră strânşi de secole de puterea colonială. Siguranţa în propriile forţe şi conştiinţa valorii proprii trebuiau să înlocuiască ideea că îşi merită soarta şi că bunăstarea lor depinde întru totul de albi. Toate acestea constituiau pentru BCM, premisa pentru depăşirea oprimării fizice şi psihice. Evident că albii nu aveau ce căuta în această organizaţie.

În 1977, toate organizaţiile Black Consciousness au fost scoase în afara legii. Mii de tineri activişti au fost aruncaţi în închisoare, peste 14.000 din ei au fost nevoiţi să părăsească ţara, sporind numărul celor  înscrişi în mişcările de eliberare, mai mulţi dintre ei au intrat în formaţiuni armate. Steve Biko era mort.

[începutul paginii]        [înapoi la Cuprins]

NF a fost înfiinţat în 1983, fiind o uniune de grupuri diferite, dintre care Azanian People´s Organisation (Azapo) era cea mai influentă. NF era o organizaţie din care făceau parte exclusiv negrii, în tradiţia BCM-ului, şi care vedea lupta de eliberare ca pe o luptă de clasă, în care negrii erau clasa muncitoare iar albii, clasa exploatatoare a capitaliştilor. NF a organizat acţiuni de boicot şi greve împotriva şcolilor, a creşterii chiriilor şi a călătoriilor cu mijloacele de transport în comun. Între membrii Azapo şi cei ai UDF s-a ajuns deseori la confruntări sângeroase.

[începutul paginii]        [înapoi la Cuprins]

IFP a fost înfiinţat la sfârşitul anilor 60 de către Dr. Mangosuthu G. Buthelezi. Acest partid se declara deschis pentru toate grupurile etnice, fiind susţinut însă în special de zuluşi şi de regiunea Kwazulu/Natal. IFP numără în prezent aproximativ 1 milion de membri, negri din mediul rural şi urban.

Scopul declarat al IFP era o Africă de Sud democratică, în care albii puteau participa la guvernare iar sistemul economic capitalist era menţinut, ceea ce a făcut ca mulţi negri să considere IFP-ul un susţinător al regimului Apartheid.

[începutul paginii]        [înapoi la Cuprins]

[Alte materiale cu privire la acest subiect: Portretul lui Nelson Mandela, Abolirea Apartheidului, Documente]

[începutul paginii]