Abolirea Apartheidului

Statul sud-african reuşise, la începutul anilor 60, să zădărnicească aproape toate formele de rezistenţă. În loc să ia măsuri care ar fi combătut cauzele şi sursele rezistenţei, guvernanţii s-au străduit să realizeze şi ultimele măsuri în vederea implementării finale a programului Apartheid.

Criza economică, influenţele mişcării Black Consciousness, prognozele întunecate de viitor şi condiţiile de trai înrăutăţite din oraşe, au făcut ca situaţia să devină din nou incendiară la mijlocul anilor 70. Legea care declanşase revolta elevilor de la Soweto, înnăbuşită în mod violent de forţele poliţieneşti, prevedea ca limba de predare din şcoli să fie limba africaans, limba burilor. Revoltele au cuprins în curând întreaga ţară.

La fel ca în anii 60, poliţia şi serviciile secrete au reuşit să ţină situaţia sub control. Totuşi, ceva s-a schimbat. În loc să desăvârşească politica de Apartheid, guvernul a decis să ia unele măsuri compensatorii. Siguranţa şi certitudinile populaţiei albe se năruiseră. Rezistenţa negriilor nu se mai compunea doar dintr-o grupare restrânsă, care putea fi lesne eliminată. Ea se transformase într-o mişcare de mari proporţii, care nu mai putea fi ţinută sub control decât prin realizarea unor compromisuri.

[începutul paginii]

Tracy Chapman a cuprins foarte bine în melodia ei, devenită celebră la sfârşitul anilor 80, "Talking ´bout Revolution" spiritul acestei revolte:

[începutul paginii]

În cele ce au urmat, legile care priveau organizarea negriilor în sindicate au devenit mai permisive, bugetul pentru educaţia raselor ne-albe a crescut, iar sistemul sanitar a fost ameliorat. Cel mai vizibil în afară a fost desfiinţarea în anii 70 şi 80, a aşa numitului "petty apartheid", a "micului Apartheid". Totuşi, în ceea ce privea problemele cele mai esenţiale, nimic nu s-a schimbat. Baza ideologică a Apartheidului fusese însă serios clătinată.

În domeniul politic, schimbările au fost nesemnificative. În 1984 a intrat în vigoare o nouă Constituţie, care reprezenta încercarea preşedintelui Botha de a încheia acorduri cu alte rase. Sistemul parlamentar a fost înlocuit cu un altul, care dispunea de un preşedinte mai puternic, şi în care reprezentanţii albilor, ai metişilor şi ai indienilor dispuneau de Cameră parlamentară şi Consiliu de Miniştri proprii. Camerele puteau lua decizii în ceea ce priveau problemele proprii, în cele comune, hotărârile se luau de către toate Camerele.

Important în acest sens este că negrii fuseseră cu totul trecuţi cu vederea. Guvernul nu renunţase la ideologia homeland-urilor: negrii dispuneau de propriile teritorii în care îşi puteau exercita funcţiile politice. Metişii şi indienii erau însă minorităţi, adevăratul motiv al claustrării majorităţii (negriilor) fiind prezervarea drepturilor minorităţii albe.

[începutul paginii]

Indienii şi metişii nu au căzut în capcana întinsă de guvernanţi: 80% din persoanele cu drept de vot au ales să nu participe la alegeri. În loc să liniştească situaţia, aceste noi "reforme" au cauzat noi proteste. S-a născut astfel o adevărată cultură a violenţei: consilieri orăşeneşti negri au fost ucişi pentru că erau consideraţi a fi marionete ale sistemului, birourile lor au fost incendiate; colaboratorii erau vânaţi, torturaţi şi arşi de vii - metoda cea mai răspândită fiind agăţarea de gât a cauciucurilor în flăcări. Bombe ascunse în automobile capcană explodau în zonele comerciale, grenade erau aruncate în restaurante. În 1986 a fost declarată stare de necesitate. Activiştii au fost urmăriţi până la Paris şi la Londra, în Africa de Sud ei fiind închişi după gratii. În trei luni fuseseră prinşi 20.000 de activişti.

În ciuda tuturor aşteptărilor, preşedintele Botha nu a ales să intensifice ritmul reformelor, continuându-şi atitudinea pasivă. Acest lucru a fost dezaprobat nu doar de populaţia ţării, ci şi de opinia publică internaţională. Partenerii comerciali cei mai importanţi ai Africii de Sud au impus sancţiuni aspre, aducând ţara în pragul unei crize economice şi izolând-o de exterior. Africa de Sud părea că se va prăbuşi. Apartheidul condusese ţara într-un punct care nu mai ducea nicăieri.

[începutul paginii]

Elinor Herrmann, membră a Black Sash — o organizaţie liberală a femeilor albe — i-a recitat în noiembrie 1984, la cea de-a 80-a aniversare a văduvei liderului asasinat al ANC, Luthuli, următoarele versuri, care descriu cât se poate de bine situaţia din ţară:

[începutul paginii]

Dar, aşa cum avea să noteze mai târziu şi Mandela în autobiografia sa, "momentele cele mai disperate sunt cele în care este bine să se pornească noi iniţiative." Aşa s-a ajuns la primele negocieri cu grupurile de interese şi cu Botha însuşi. Opinia publică a aflat astfel despre temerile albilor cu privire la ce avea să le aducă schimbarea prin preluarea puterii de către majoritatea covârşitoare, necunoscută şi atât de temută a negriilor.

Aşa stăteau lucrurile în 1989, când Botha a suferit un atac cerebral, Frederik Wilhelm de Klerk fiind numit preşedinte în locul lui. De Klerk nu-şi ascunsese niciodată dorinţa de a recurge la unele reforme fundamentale. În celebrul său discurs ţinut cu ocazia deschiderii lucrărilor parlamentare de la 2 februarie 1990, de Klerk a confirmat eşecul politicii de Apartheid. El a anunţat introducerea următoarelor măsuri:

[începutul paginii]

Astfel, Africa de Sud a pornit pe calea celor mai radicale măsuri luate vreodată pe teritoriul său. Legile Apartheidului au căzut unele după altele, Apartheidul devenind astfel istorie. Acum trebuiau găsite însă soluţii durabile pentru constituirea unui stat democratic.

[Materiale suplimentare: Portretul lui Nelson Mandela, Africa de Sud astăzi, Rezistenţa; despre istoria oprimării şi rezistenţei vorbeşte Mandela în discursul său de apărare din procesul Rivonia, unul dintre cele mai importante documente ale Apartheidului]

[începutul paginii]

Teme:  Drepturile omului  I  Personalităţi  I  Democraţie  I  Partide  I  Europa  I  Globalizare  I  Naţiunile Unite  I  Durabilitate

Metode:    Didactică politică    II    Educaţie pentru pace    II    Metode