El a urmat cursurile Clarkebury Training College şi mai apoi ale şcolii superioare metodiste din Healdtown. După absolvire, Mandela s-a înscris la Fort Hare College din localitatea Alice, aflată în partea de est a provinciei Cap, fiind exmatriculat pentru că organizase o acţiune de boicotare a orelor de curs. În 1940 s-a mutat la Johannesburg, unde a absolvit colegiul la fără frecvenţă, dedicându-se mai apoi dreptului. În 1944, Mandela s-a înscris în ANC.

[începutul paginii]

Organizaţia de tineret a ANC, condusă de Anton Lembede critica formele şi conţinuturile politice învechite ale acestei mişcări naţionale. Alţi membri ai organizaţiei de tineret erau, în afară de Nelson Mandela, William Nkomo, Walter Sisulu, Oliver Tambo şi Ashby Mda. Organizaţia dorea să transforme ANC-ul într-o mişcare a maselor, în care să fie reprezentaţi atât muncitorii, cât şi ţăranii şi angajaţii întrprinderilor.

Mandela şi-a impresionat încă de la început camarazii prin activităţile sale disciplinate şi strădaniile sale neostoite care au făcut ca în 1947 să fie ales secretarul organizaţiei de tineret. Prin conştiinciozitate, campanii bine elaborate şi cu ajutorul publicaţiei lor "Inyaniso" (Adevărul), această organizaţie a reuşit să se impună şi la nivelul conducerii ANC.

Motivaţi de victoria Partidului Naţional din anul 1948, care câştigase alegerile pe baza principiilor segregaţioniste promovate, tinerii au elaborat un program de acţiune care prevedea folosirea unor "arme" precum boicotul, greva, neascultarea civilă şi necooperarea care a inspirat şi a fost preluat de ANC sub forma unui program oficial.

[începutul paginii]

Acest program de acţiune fusese creat de David Bopape, Ashby Mda, Nelson Mandela, James Njongwe, Walter Sisulu şi Oliver Tambo. El urma să fie implementat de tineri care veniseră să înlocuiască bătrânii lideri, Walter Sisulu preluând funcţia de Secretar General. Preşedintele conservator Dr. A.B. Xuma a fost înlăturat din funcţie şi înlocuit cu o persoană considerată "mai militantă", Dr. J.S. Moroka.

Programul organizaţiei de tineret viza mai ales păstrarea cetăţeniei şi reprezentarea parlamentară directă a tuturor sudafricanilor. O atenţie sporită a fost dedicată distribuirii de pământuri, dreptului de formare a sindicatelor precum şi dreptului la educaţie şi cultură. Obligativitatea şcolară trebuia să vizeze toţi copiii ţării, la fel şi educarea adulţilor.

La sfârşitul anului 1951, liniile directoare ale Campaniei de nesocotire a legilor Apartheid fuseseră stabilite, această campanie a ANC urmând să demareze la data de 26 iunie 1952. În ziua de 6 aprilie 1952, ANC-ul a chemat populaţia să participe la proteste de masă împotriva celebrării a 300 de ani de la sosirea în regiunea Cap a primilor colonişti europeni. Mandela a călătorit prin toată ţara pentru a organiza acţiunile de protest, fiind adus ulterior în faţa justiţiei şi condamnat la nouă luni de închisoare şi muncă forţată. Tribunalul i-a interzis să mai participe timp de şase luni la acţiuni publice, în permisul său consemnându-se că nu are voie să părăsească Johannesburgul.

[începutul paginii]

În perioada ce a urmat, Mandela şi-a finalizat studiile şi a intrat în barou. Împreună cu prietenul său Oliver Tambo, el şi-a deschis un birou de avocatură la Johannesburg. Pentru meritele sale din Defiance Campaign, Nelson Mandela a fost numit preşedintele organizaţiei de tineret şi al ANC-ului din regiunea Transvaal, iar în 1952, vice-preşedintele ANC.

Despre experienţele cumulate pe vremea în care conducea împreună cu Mandela biroul de avocatură,  Oliver Tambo scria (cu puţină vreme înainte de moartea sa din aprilie 1993):

"To reach our desks each morning Nelson and I ran the gauntlet of patient queues of people overflowing from the chairs in the waiting room into the corridors (...). To be landless (in South Africa) can be a crime, and weekly we interviewed the delegations of peasants who came to tell us how many generations their families had worked a little piece of land from which they were now being ejected (...). To live in the wrong area can be a crime (...). Our buff office files carried thousands of these stories and if, when we started our law partnership, we had not been rebels against apartheid, our experiences in our offices would have remedied the deficiency. We had risen to professional status in our community, but every case in court, every visit to the prisons to interview clients, reminded us of the humiliation and suffering burning into our people."

[începutul paginii]

Guvernul a încercat să atace în justiţie dreptul lui Mandela de a practica avocatura, Curtea Supremă de Justiţie a decis însă că Mandela nu îşi servise decât confraţii negri, nefăcându-se vinovat de nimic care ar putea veni în favoarea ridicării licenţei sale de avocat.

Mandela şi-a concentrat în această perioadă activităţile politice în vederea elaborării unui plan care urma să consolideze organizarea ANC-ului. Acest plan purta numele său: "Planul M". La începutul anilor 50, acest plan a jucat un rol important în manifestările de rezistenţă împotriva "educaţiei bantu" şi la popularizarea Freedom Charter. În ultimii ani ai deceniului cinci, Mandela s-a dedicat luptei împotriva exploatării prin muncă, a permiselor şi a segregaţiei din univeristăţi. Mandela a recunoscut încă de la început că politica bantustan nu era nimic altceva decât o păcăleală politică, absurdă din punct de vedere economică. El a recunoscut încă de foarte devrene că viitorul ţării sale va fi marcat de expulzări   în masă, urmărire politică şi terorism poliţienesc.

Pe tot parcursul anilor 50, Mandela a devenit victima a tot felul de forme de opresiune. El a fost arestat şi închis. După masacrul de la Sharpeville din 1960, ANC-ul a fost trecut sub interdicţie iar Mandela, acuzat de înaltă trădare, băgat la închisoare. Mandela împreună cu alte 150 de persoane cu fost acuzaţi că planificaseră, însărcinaţi fiind de forţele comuniste internaţionale, o conspiraţie pentru a răsturna în mod violent statul sudafrican. Acest lucru se pedepsea cu moartea. Procesul a fost întrerupt însă în 1961, Africa de Sud pregătindu-se să devină republică. Toţi acuzaţii au fost eliberaţi pe cauţiune.

[începutul paginii]

Pentru că ANC-ul era de pe acum ilegal, membrii săi trebuiau să îşi desfăşoare activităţile în clandestinitate. În martie 1961, 1400 de delegaţi ANC s-au întrunit la o All-In African Conference. Într-un discurs captivant, Mandela a cerut regimului Apartheid să convoace o Adunare Naţională care să îi reprezinte pe toţi sudafricanii şi să elaboreze o nouă Constituţie, sprijinită pe principii democratice. În cazul în  care guvernul nu avea să îndeplinească aceste cereri, majoritatea populaţiei (adică negrii) aveau să boicoteze în masă sărbătorile de la proclamarea Republicii.

Mandela a purces aşadar imediat la organizarea campaniei. Cu toate că a reuşit să mobilizeze mai puţine persoane decât sperase, el a fost sprijinit considerabil de întreaga ţară. Guvernul a ripostat cu o mobilizare armată pe măsură, cea mai mare de la război, Republica Africa de Sud născându-se într-o atmosferă generală de spaimă.

Mandela a trebuit să-şi ducă viaţa departe de familia sa, să-şi schimbe domiciliul în permanenţă, pentru a nu fi descoperit de informatorii şi spionii omniprezenţi ai guvernului. El umbla deghizat ba ca muncitor, ba ca şofer. În această perioadă el a înfiinţat, împreună cu alţi lideri ai ANC o nouă aripă înarmată a acestei organizaţii, Umkhonto we Sizwe, care urma să se pregătească pentru o intervenţie violentă. În procesul care i-a fost intentat ulterior, Mandela a declarat:

[începutul paginii]

În 1961, Umkhonto we Sizwe era deja formată iar Mandela a devenit comandantul general al acesteia. În 1962, Mandela a călcat interdicţia şi şi-a părăsit ţara, călătorind în străinătate timp de câteva luni. Ajuns în Etiopia, Mandela a căutat sprijinul organizaţiei Pan African Freedom Movement of East and Central Africa, fiind extrem de bine primit şi în alte ţări. Aflat încă în străinătate, dar bănuind că se va ajunge la conflicte deosebit de violente în ţara sa, Mandela a ordonat ca Umkhonto we Sizwe să înceapă antrenamentul de gherilă. 

La scurt timp după întoarcerea sa în Africa de Sud, Mandela a fost arestat sub acuzaţia: instigare la grevă ilegală şi deplasare în străinătate fără paşaport valabil.

În procesul ce a urmat, Mandela a încercat să demonstreze că nu el este cel adus în faţa Curţii, ci întreg poporul african. El a contestat încă de la început legitimitatea Curţii de a delibera în cazul său; el a susţinut că nu se vede obligat - nici juridic şi nici din punct de vedere moral - să respecte legile date de un Parlament în care nu este reprezentat. În procesul său politic, interesele diferitelor populaţii s-au ciocnit unele de altele, tribunalele neputând da un verdict nepartinic şi corect. Mandela a spus la începutul procesului său:

"I detest racialism, because I regard it as a barbaric thing, whether it comes from a black man or a white man."

[începutul paginii]

El a fost condamnat la cinci ani de închisoare. Aflat acolo, Mandela a fost reacuzat, în procesul Rivonia, de data aceasta de sabotaj. Mărturiile sale în faţa instanţei au intrat în istoria rezistenţei împotriva Apartheidului, fiind o ispiraţie pentru toţi cei care s-au opus acestei politici nedrepte. Discursul integral se află pe pagina "Documente". Declaraţia se încheia cu următoarele cuvinte:

"I have fought against white domination, and I have fought against black domination. I have cherished the ideal of a democratic and free society in which all persons live together in harmony and with equal opportunities. It is an ideal which I hope to live for and to achieve. But if needs be, it is an ideal for which I am prepared to die."

Mandela a fost prin urmare condamnat la închisoare pe viaţă, prima parte din pedeapsă ispăşind-o în celebrul penitenciar Robben Island, o închisoare de securitate maximă aflată pe o insuliţă, la şapte kilometri depărtare de Capetown. În 1984 el a fost mutat la închisoarea Pollsmoor din Capetown, iar în decembrie 1988, în închisoarea Victor Verster din aproprierea localităţii Paarl, loc de unde a fost mai apoi şi eliberat. Aflat în închisoare, Mandela a refuzat să ceară reducerea pedepsei, pentru că cei care îi propuseseră acest lucru îi cereau să recunoască politica bantustan, a teritoriului Transkei şi să afirme că se va muta acolo. Alţii i-au cerut să declare că va renunţa la uzul violenţei. El a răspuns tuturor că cei condamnaţi şi închişi nu pot încheia contracte şi că numai oamenii liberi pot negocia.

[începutul paginii]

La data de 11 februarie 1990, Mandela a fost eliberat şi s-a apucat imediat să lucreze pentru a-şi vedea scopurile atinse - acele scopuri pe care le stabilise în urmă cu patruzeci de ani. În 1991, la prima Conferinţă anuală a ANC-ului, după intrarea sa în legalitate din anul 1990, Mandela a fost numit preşedintele organizaţiei.

Nelson Mandela nu a renunţat niciodată la crezul democraţiei şi egalităţii. În ciuda tuturor provocărilor, el nu a răspuns niciodată cu rasism la actele de rasism. Viaţa sa constituie o sursă de ispiraţie pentru toţi cei care sunt oprimaţi şi discriminaţi, pentru toţi care luptă împotriva oprimării şi discriminării - în Africa de Sud sau oriunde altundeva în lume.

În anul 1993, Nelson Mandela a fost laureat cu Premiul Nobel pentru Pace, iar în 1994 a devenit, în urma alegerilor generale, preşedinte al Africii de Sud. În 1999 s-a retras din viaţa politică, în acest moment locuind în localitatea sa de obârşie din Transkei.

[începutul paginii]

[Materiale suplimentare: Documente, printre altele, discursul Rivonia, Organizaţii ale rezistenţei, Abolirea Apartheidului, Africa de Sud astăzi]

[începutul paginii]

Teme:  Drepturile omului  I  Personalităţi  I  Democraţie  I  Partide  I  Europa  I  Globalizare  I  Naţiunile Unite  I  Durabilitate

Metode:    Didactică politică    II    Educaţie pentru pace    II    Metode