La 10 mai 1994, cu ocazia ceremoniei de depunere a jurământului (de către preşedintele Nelson Mandela şi cei doi vice-preşedinţi Thabo Mbeki şi F.W. de Klerk), din faţa clădirii guvernului de la Pretoria, Mandela a spus:

Cuprins:

[începutul paginii]

La "discuţiile despre discuţii" care au avut loc între ANC şi Partidul Naţional (NP) în lunile mai şi august ale anului 1990, guvernanţii şi mişcarea de eliberare s-au aflat pentru prima oară în istorie faţă în faţă. Participanţii la dezbateri au căzut de acord cu privire la eliberarea prizonierilor politici, întoarcerea în ţară a celor exilaţi şi abolirea legilor clasice ale Apartheidului. În schimb, ANC-ul trebuia să se oblige că nu va mai face uz de violenţă.

Aceste concesii au nivelat drumul în vederea demarării unor negocieri la care au luat loc, în afară de NP şi ANC şi Partidul Inkatha, Partidul Democrat (DP) şi cei zece reprezentanţi ai homeland-urilor. Aceste negocieri au devenit cunoscute mai degrabă sub numele lor de CODESA I şi II (Convention for a Democratic South Africa). În decembrie 1991, clasa politică a căzut de acord cu privire la principiul separaţie puterilor în puterea legislativă, executivă şi juridică. În mai 1992, CODESA a luat unele hotărâri care vizau administraţia la nivel statal, al provinciilor şi local. În plus, participanţii la negocieri au acceptat un model federativ, cu nouă provincii, ANC-ul declarând că va renunţa la pretenţia de a trece industria în competenţa exclusivă a statului. La finele anului 1993 a intrat în vigoare o Constituţie interimară, valabilă pentru perioada de elaborare a variantei constituţionale finale.

[începutul paginii]        [înapoi la Cuprins]

Moştenirea lăsată de Apartheid, care şi-a lăsat amprente adânci de-a lungul timpului, a dat naştere la tot felul de violenţe. Au existat în această perioadă o mulţime de demonstraţii şi contra-demonstraţii, de violenţe care au generat alte violenţe, negrii contra albilor dar şi negrii contra negriilor. În aprilie 1993, Chris Hani, Secretarul General al Partidului Comunist din Africa de Sud, după Mandela cel mai iubit om politici, a fost ucis în faţa casei sale de către un extremist de dreapta. În acelaşi timp creştea şi dezamăgirea populaţiei de culoare din pricina întârzierii implementării reformelor socio-politice. Pentru a preveni o acutizare a situaţiei, conducerea ţării a hotărât să organizeze alegerile cât mai curând posibil: la 27 aprilie 1994.

Au fost înfiinţate două noi autorităţi: Transitional Executive Council (TEC), unde cuvântul ANC-ului cântărea foarte greu, şi Independent Electoral Commission (IEC), însărcinată cu organizarea procesului electoral ce avea să aibă loc peste doar patru luni (organizare care presupunea de la înregistrarea partidelor, decursul efectiv al alegerilor şi până la numărarea voturilor şi decizia cu privire la corectitudinea procesului electoral).

Alegerile au decurs mult mai bine decât se aşteptau organizatorii. Nu au avut loc incidente notabile şi, aşa cum se aştepta toată lumea, ANC-ul a ieşit învingător cu 62,7 procente din voturile exprimate, urmat de NP cu 20 de procente şi Inkatha cu 10 procente.

Nelson Mandela a devenit la data de 10 mai 1994 primul preşedinte negru ales al Africii de Sud. Constituţia finală a intrat în vigoare peste alţi doi ani.

[începutul paginii]        [înapoi la Cuprins]

Noua Constituţie (http://www.polity.org.za/govdocs/constitution/saconst.html)

Africa de Sud a dobândit un Parlament cu 350 de deputaţi, aleşi prin scrutin proporţional. Senatul a fost înlocuit cu Consiliul Naţional al Provinciilor, alcătuit după modelul federal german. Partidul majoritar formează guvernul şi îl alege pe preşedinte. Competenţele provinciilor au fost trecute asupra guvernului central. Provinciile nu au un buget propriu, ele depinzând în acest sens întru totul de Pretoria. Cele trei puncte mai problematice au fost următoarele:

Noua Constituţie a fost semnată de Mandela la 10 decembrie 1996, Ziua Internaţională a Drepturilor Omului, la Sharpeville, acolo unde cu 36 de ani mai întainte marşul de protest împotriva introducerii permiselor fusese întrerupt cu brutalitate (acesta fiind momentul în care lupta pentru eliberare intrase în faza sa decisivă). Constituţia a intrat în vigoare la data de 4 februarie 1997.

Milioane de exemplare ale noii Constituţii au fost distribuite în ţară, unele variante fiind ilustrate pentru a fi astfel şi pe înţelesul nenumăraţilor analfabeţi. Preambului acestei Constituţii se află în acest complex tematic pe pagina Documente.

[începutul paginii]        [înapoi la Cuprins]

Sub moto-ul "iertăm dar nu uităm", Comisia urma să audieze timp de doi ani (1996-98) atât victimele cât şi cei care se dovediseră vinovaţi de încălcarea flagrantă a drepturilor omului, realizând astfel un portret cuprinzător al perioadei 1960-94 care includea atât cauzele violenţelor, măsura lor, cât şi efectele acestora. Persoanele care îşi recunoşteau faptele urmau a fi aministiaţi, iar victimele acestora, reabilitate. Comisia trebuia, în plus, să facă propuneri în vederea evitării acestor încălcări şi pentru o mai bună protejare a drepturilor omului.

Doi ani de-a rândul, aceste audieri ale victimelor şi făptaşilor s-au aflat la ordinea zilei. În faţa Comisiei s-au prezentat nu doar oameni "de rând", dar şi personalităţi precum fosta soţie a lui Mandela, Madikizela Mandela, sau de Klerk. Astfel au ieşit la iveală crime abominabile, precum distribuirea de arme din partea guvernului către Inkatha, în vederea sporirii actelor de violenţă "black-on-black".

Multe întrebări au rămas însă fără răspuns. Comisia pentru Adevăr nu a fost gândită să fie o instituţie de durată. Ea avea rolul de a da un nou start. Nu Desmond Tutu este cel care poate împăca populaţia, fiecare persoană are datoria de a se împăca cu sine şi cu cei din jurul său.

[Comisia dispune de o pagină proprie de internet, prezentată de noi pe lista de link-uri. Interviul cu Desmond Tutu se află la capitolul Documente.]

[începutul paginii]        [înapoi la Cuprins]

"Mi-am îngăduit o clipă de răgaz pentru a mă bucura de priveliştea minunată şi pentru a privi înapoi la drumul pe care l-am parcurs până acum. Nu mă pot odihni prea mult, pentru că libertatea presupune foarte multă răspundere şi nu îmi pot permite să stau degeaba atâta vreme cât drumul meu lung nu va fi ajuns la sfârşit."

Cu aceste cuvinte se încheie autobiografia lui Mandela. Cinci ani de la această afirmaţie, Mandela şi-a îngăduit să ia o pauză. Mai departe, drumul început de el trebuit bătut de moştenitorii săi.

El conduce astăzi o Africă de Sud în care mai sunt multe de făcut: încă mai există un deficit important de locuinţe; multe case nu dispun de facilităţi precum apă curentă sau electricitate; rata şomajului se ridică la peste 50 de procente, iar cea a criminalităţii a luat proporţii îngrijorătoare.

Creşterea economică ar putea rezolva multe din aceste probleme. Pentru acest lucru este nevoie însă de investitori. Unul din domeniile care pare a fi luat un avânt notabil este turismul.

[Discursul lui Mbeki se află la capitolul Documente.]

[începutul paginii]        [înapoi la Cuprins]

[începutul paginii]

Teme:  Drepturile omului  I  Personalităţi  I  Democraţie  I  Partide  I  Europa  I  Globalizare  I  Naţiunile Unite  I  Durabilitate

Metode:    Didactică politică    II    Educaţie pentru pace    II    Metode