|
|
|
Componente ale regimului Apartheid (III): Discriminarea socialăDiscriminarea socială a populaţiei de culoare a cuprins mai ales următoarele domenii:
Căsătorie şi sexualitate În 1927, parlamentul a adoptat aşa numitul "Immorality Act", o lege menită să intervină în sfera privată şi să impună principiul unei segregări rasiale riguroase. Această lege interzicea întreţinerea de raporturi sexuale între albi şi negri. În 1950 legea a fost extinsă, trecând sub interdicţie orice relaţii sexuale între albi şi ne-albi. "Immorality Act" din 1957 a venit să înăsprească pedepsele: încălcarea acestei legi se pedepsea acum cu până la 7 ani de închisoare, chiar şi faptele ce doar păreau să o încalce erau pedepsite. Între anii 1950 şi 1960, cca. 4000 de persoane au fost găsite vinovate pentru încălcarea "Immorality Act" şi condamnate la închisoare. În strânsă legătură cu această lege era "Prohibition of Mixed Marriages Act" din 1949, care interzicea încheierea de căsătorii între albi şi populaţia de culoare. Ofiţerul stării civile era cel care hotăra rasa mirilor, iar căsniciile încheiate în străinătate nu erau recunoscute pe teritoriul Africii de Sud. În decursul liberalizării legilor Apartheid din anii 80, aceste legi au fost abrogate, nu în ultimul rând din pricina faptului că aplicarea acestora făceau ţara de râsul opiniei publice internaţionale. [începutul paginii] [înapoi la Cuprins]
Sistemul sanitar La fel de îngrozitoare era situaţia din sistemul sanitar. În timp ce asistenţa medicală rezervată sudafricanilor albi era printre cele mai bune de pe tot globul, cea destinată populaţiei de culoare se afla într-o situaţie catastrofală. La Johannesburg, raportul dintre paturile destinate negrilor şi cele destinate albilor era de aprox. 12 la 1000, în timp ce la Soweto, unde locuiau muncitorii migranţi din homelands pe durata contractului, raportul era de mai puţin de 2 paturi la 1000. În medie, un medic se ocupa de 330 de albi, dar numai de 91000 de negri! Şi mai gravă era situaţia în homelands. Deseori, acolo nu existau nici medici, nici spitale, sau, în cele mai bune cazuri, acestea se aflau la câteva zile distanţă. În medie, în Africa de Sud mureau la fiecare oră (!) trei copii din cauza subnutriţiei, într-o ţară care producea mai multe alimente decât era necesar pentru asigurarea unei alimentaţii optimale a tuturor locuitorilor săi! [începutul paginii] [înapoi la Cuprins]
Sistemul educaţional Una dintre cele mai perfide legi apartheidiste, a căror efecte negative de durată se mai fac resimţite şi astăzi, a fost das "Legea pentru educaţia populaţiei bantu" din 1953. Această lege trecea competenţa într-ale educaţiei negrilor deţinută de provinciile Uniunii în sarcina Ministerului Eduaţiei condus de H. F. Verwoerd. Această lege prevedea printre altele ca activităţile didactice din teritoriile negrilor să se desfăşoare în limba acestora. Mai mult, ea prevedea inechităţi educaţionale de dimensiuni groteşti (vezi mai jos: Tabelul cu bugetul pentru educaţie). Argumentele ministrului Verwoerd erau următoarele: educaţia nu trebuia să trezească aşteptări deşarte în rândul populaţiei băştinaşe, ci să pregătească oamenii pentru rolul ce urmau să îl aibă în societate.
De abia atunci când guvernul s-a distanţat de conceptul "educaţiei bantu", pentru că nu mai puteau fi recrutate suficiente forţe de muncă calificată din rândul albilor, a fost majorat şi bugetul alocat educării copiilor şi tinerilor de culoare. Totuşi, acest lucru nu a putut compensa deceniile în care populaţia neagră a fost dezavantajată, mai ales că numărul naşterilor în rândul acesteia era de două ori mai mare decât în rândul celorlalte grupuri etnice. [începutul paginii] [înapoi la Cuprins]Buget pentru educaţie (1989)
Raport elevi-profesori (1988)
[sursă: South Africa Yearbook 1989/90] Absolvenţi (1988)
[sursă: Jörg Fisch, Geschichte Südafrikas, München 1990, 345] [începutul paginii] [înapoi la Cuprins]
În vizită la Mzimhlope Highschool din KwaNDebele O stradă bine asfaltată cu două sensuri ne conduce prin uscăciunea gri-brună şi prăfuită a iernii din homeland-ul KwaNDebele. Nenumăratele colibe rectangulare, cu acoperişuri din tablă ondulată, îngrămădite la marginea străzii pe kilometri întregi la umbra câtorva clădiri albe cu un singur etaj sunt un semn că ne apropiem de capitala KwaMlanga. Cele mai puţine dintre ele poartă însemnele geometrice tradiţionale în deja celebra culoare alb-albastră a negrilor Ndebele, semănate parcă pe pământurile ce înconjoară noua "capitală". Intrăm pe o stradă neasfaltată, presărată cu pământ brun, vântul ne loveşte de parbriz rotocoale de praf şi resturile unor pungi de plastic. Trecem printre colibele rectangulare, aşezate departe unele de celelalte şi ne apropiem de terenul înconjurat de garduri înalte al Mzimhlope High School. Înaintea noastră ni se înfăţişează, în careu ordonat, barăcile prefabricate care adăpostesc şcoala. Totul pare cât se poate de curat, de rectangular, chiar şi cărările betonate şi pajiştea uscată de iarnă sunt aranjate după o ordine riguroasă. Un vânt îngheţat de iulie, care bate încă din noaptea trecută, ne face să ne cutremurăm. Cerul limpede, de un albastru intens şi soarele strălucitor ne făcuseră să uităm că în emisfera sudică este iarnă de pe acum şi că trebuie să ne aşteptăm la venirea frigului. A sunat de pauză, elevii în uniforme negre se sprijină de pereţii claselor lor - barăci şi încearcă să se încălzească la soare. Ca mai peste tot în Africa de Sud, oamenii nu sunt obişnuiţi cu frigul. Şcolile nu sunt încălzite, doar casele particulare ale albilor şi a celor mai înstăriţi sunt prevăzute cu sobe electrice care consumă o mulţime de energie electrică şi de care uneori se face uz în mod exagerat. Nicăieri nu se cunosc beneficiile izolării termice şi nici nu se pune mare preţ pe economia de energie. [începutul paginii] [înapoi la Cuprins]Intrăm în prima clădire, le salutăm pe cele trei profesoare anchilozate din pricina frigului din cancelaria minusculă şi sărăcăcioasă (scaune, o masă, câteva rafturi). Nici biroul directorului nu este mai bine utilat: un birou, trei scaune, o măsuţă, telefonul lipseşte, pentru că şcoala nu este legată la reţeaua de telefonie. Suntem plimbaţi prin şcoală, ni se prezintă profesori, şi ei sprijiniţi ca şi elevii lor de pereţii barăcilor pentru a se bucura de puţin soare, pentru a se feri de frig şi de praf. Schimbăm amabilităţi, apoi directorul ne conduce, sub ochii curioşi ai elevilor, într-o încăpere mare, aproape goală, cameră care are probabil mai multe destinaţii şi care se întinde pe toată suprafaţa barăcii: o tablă mare, câteva scaune şi bănci, trei maşini de gătit (să fie un atelier de gătit?). Într-un colţ şed patru profesori adunaţi în jurul unei sobe minuscule de fier. Ei îşi încălzesc mâinile deasubra focului şi mănâncă cartofi prăjiţi de pe un carton. Se fac prezentările şi suntem salutaţi cu căldură. Una dintre profesoare se ridică şi ni se adresează cu cele mai bune intenţii: ea vorbeşte despre slaba dotare a şcolii şi de bugetul redus destinat mijloacelor educaţionale. Ea predă economia şi ar dori să le explice câte ceva elevilor ei despre lumea profesională din industrie, din marile oraşe dincolo de homeland-urile rurale, acolo unde copiii doresc să-şi găsească odată un loc de muncă. În afară de o excursie de o zi cu autobuzul nu i s-a pus nimic la dispoziţie, ea nu are materiale didactice, nu are afişe, cărţi sau filme care să o ajute la predat. Am putea oare să o ajutăm să facă rost de un video, de un televizor, de ceva filme? Noi, vizitatorii, veniţi cu mâinile goale pentru că, în fond, nu doream decât să strângem ceva informaţii, ne simţim neajutoraţi şi vinovaţi. Cum am putea să-i explicăm că suntem adresaţii nepotriviţi? Îi promitem că vom transmite rugăminţile ei mai departe. [începutul paginii] [înapoi la Cuprins]În fine ajungem şi la ce doream: să participăm la o oră de curs la nivelul 9, penultima clasă dinainte de bacalaureat. Tânărul profesor de istorie, îmbrăcat festiv într-un costum negru, cu cămaşă albă, pantofi negri şi cravată roşie, ne duce la clasă, unde se pregătesc de oră cca. 25-30 de elevi, doi câte doi într-o bancă. Din pricina frigului (sunt vreo 12 - 15 grade Celsius în clase), copiii poartă haine sau jachete groase peste uniforma şcolară; un elev şi-a tras peste el o pătură, altul, un prosop. Mă uit la două fete care împart o bancă, care şi-au întins peste fustele lor plisate şi lungi până la genunchi, peste picioarele lor lungi şi goale, încălţate doar cu şosete şi pantofi negri, o bucată mult prea scurtă de frotir şi care se lipesc tremurând una de alta pentru a se încălzi. Când intrăm, elevii se ridică, răspund la salutul profesorului "Good morning, students" cu "Good morning, Sir", se aşează în ordine şi ne privesc pe furiş cu timiditate, de jos în sus - aşa cum se cuvine, ridicându-şi palmele deschise pentru a ne saluta, atunci când directorul, apoi profesorului ne prezintă.
După vreo 10 minute aflaserăm că Anglia dorea să se implice din nou, după sfârşitul "splendid isolation" – ce era aceasta, n-am aflat – în politica europeană. Şi asta a fost totul, nici o contextualizare, nici o altă indicaţie, nici o paralelă cu situaţia actuală pentru a creşte orizontul cognitiv al clasei. [începutul paginii] [înapoi la Cuprins]Elevilor li se oferiseră nişte concepte lipsite de conţinut, aride, necunoscute, pe care ei trebuiau să le repete. Profesorul părea să ştie la fel de puţin despre ceea ce însemnau aceste cuvinte cât ştia să le şi predea. El le oferise elevilor săi nişte propoziţii într-o engleză corectă şi clară – adică în prima sau chiar a doua limbă străină a elevilor săi, copiii le repetaseră în mod corect, arătând că înţeleg la fel de mult din acestea ca şi profesorul lor. Cadrul didactic pare mulţumit de oră. Acum însă elevii ar putea să uzeze de şansa ce li se oferă şi să pună nişte întrebări vizitatorilor lor europeni. Linişte totală, timiditate. În fine, profesorul rupe tăcerea şi roagă pe unul dintre elevi să pună o întrebare. Tânărul Ndebele se ridică ezitând şi ne întreabă ce rol a jucat Otto von Bismarck în istoria Germaniei. În ochii miraţi ai elevilor se poate citi că la noi Bismarck nu este celebrat doar ca mare om de stat, acţiunile lui fiind evaluate de multe ori şi cu ochi critici. (De abia mai târziu, când, vizitând alte şcoli, întrebarea cu privire la Otto von Bismarck a apărut iar şi iar, vizitatorii şi-au dat seama ce se ascundea în spatele întrebării despre acel om de stat care a adus poporului său unitate, succese în politica externă şi putere.) Tocmai când elevii începuseră să se dezmeticească şi să ne pună primele întrebări despre Germania, despre viaţa în socialism, întrebări care nouă, în ciuda naivităţii cu care au fost puse, ne păreau extrem de politice şi de bogate în implicaţii referitoare la situaţia actuală din Africa de Sud, a sunat clopoţelul: pauză! Tânărul profesor de istorie, vizibil uşurat şi mulţumit de sine, ne conduce în biroul directorului, nu fără a uita să ne întrebe de un eventual schimb de profesori şi a ne ruga să îl ajutăm în încercările sale de a beneficia de un astfel de program. Pe drumul de întoarcere aflăm de la directorul care ne însoţise, care în tot acest timp mai este şi student în anul patru la o universitate pentru negri, că majoritatea elevilor au ca limbă maternă limba Ndebele, dar că, din pricina colonizărilor forţate există şi câţiva elevi care vorbesc limba africaans, zulu sau sotho. Şi pentru că limba Ndebele nu este încă o limbă scrisă, la şcoală se foloseşte limba scrisă, înrudită cu aceasta, zulu. Din clasa a III-a, elevii sunt obligaţi să înveţe limba engleză, care le va servi din acest moment înainte ca limbă de predare a cursurilor. Directorul ne povesteşte că la revolta elevilor din 1976 şi din anii ce au urmat au participat şi elevii din KwaNDebele. Şi aici au dat foc la şcoli, i-au ameninţat şi urmărit pe profesori. Mulţi profesori au trebuit să fugă atunci pentru a scăpa cu viaţă... [din: Ingetraud Rüsen, Südafrika: Apartheid und Menschenrechte in Geschichte und Gegenwart, Pfaffenweiler 1991, 172-174] [începutul paginii] [înapoi la Cuprins]
[Alte componente ale regimului Apartheid: Homelands, Clasificare, Economie, Politică]
|
|
Teme:
Drepturile omului I
Personalităţi I Democraţie I
Partide
I Europa I
Globalizare
I
Naţiunile Unite
I Durabilitate
|
