"Prima mişcare feministă" (1848-1914): Lupta îndârjită pentru drepturile politice şi civile

Primele încercări ale mişcării feministe, apărute pe parcursul secolului XIX, au fost de a ameliora situaţia femeilor în domeniul civil şi să devine mature legal (divorţ, custodie, desfiinţarea statutului de fiinţă superioară a bărbatului în căsnicie etc.). Dreptul de vot nu a ocupat la  început în revendicările lor decât o poziţie secundară. În tot cazul, ele au avut de îndurat experienţe amare. Fără dreptul de a se implica în politică, aceste femei se aflau la bunul plac al partenerilor lor de sex masculin şi depindeau întru totul de situaţia politică. Partenerii de coaliţie şi partidele cu renume nu  sprijineau idealurile feministe decât atâta vreme cât acest lucru le servea satisfacerii propriilor interese. Atunci când toţi aceştia îşi vedeau scopurile atinse, femeile rămâneau singure. În consecinţă, prima mişcare feministă a insistat din ce în ce mai mult asupra dobândirii dreptului de vot. Feministele s-au asociat în organizaţii proprii, autonome sau parţial autonome. Aceste femei care s-au impus pe firmamentul vieţii publice pot fi împărţite în trei categorii distincte:

"Moderatele": aici vorbim despre o grupare eterogenă de asociaţii de femei, ale căror membre încercau să impună anumite schimbări într-o mai mică măsură sau treptat, în cadrul societăţii burgheze preexistente. În acest caz se sublinia faptul că femeia este altfel şi că ea are o cu totul altă misiune în societate decât bărbatul. Din această categorie făceau parte de ex. asociaţiile caritabile creştine care se îngrijeau de femeile sărmane, dar şi asociaţiile liberale de femei şi femeile conservatoare. Nu toate aceste asociaţii cereau însă introducerea dreptului de vot şi pentru femei, unele din acestea chiar pronunţându-se în defavoarea acestuia pe motivul că femeile nu erau încă pregătite pentru a vota, că nu se dorea bruscarea conducerii, sau se cerea pur şi simplu introducerea dreptului de vot în funcţie de clasă socială, care includea astfel şi femeile. Dreptul de vot nu trebuia conferit tuturir, ci doar femeilor burgheze care dispuneau de oarecari proprietăţi. În cursul militarizării şi naţionalizării dinaintea izbucnirii Primului Război Mondial, multe femei s-au implicat în politică, chemându-şi susţinătoarele să contribuie la "apărarea" patriei.

"Radicalele": aceasta era o categorie relativ restrânsă de burgheze care se impuneau pentru o transformare radicală a societăţii. Ele au fost forţa motorie principală a luptei pentru obţinerea dreptului de vot la femei. Aceste femei susţineau din răsputeri egalitatea dintre sexe, femeile trebuind să dispună astfel de aceleaşi drepturi ca şi bărbaţii. Gruparea radicalelor a fost o mişcare de mici proporţii, care nu se afiliase nici unui partid. Unele dintre aceste femei au încercat însă să lege contacte cu femeile socialiste. Unele campanii, ca de ex. cea pentru dobândirea dreptului de vot la femei, au fost organizate la comun cu acestea. Feministele radicale s-au impus şi pentru drepturile femeilor dezavantajate social - muncitoarele şi prostituatele. Reprezentantele acestei categorii au înfiinţat pe timpul Primului Război Mondial "Liga Internaţională a Femeilor pentru Pace şi Libertate", din care făceau parte femei din toate naţiunile implicate la acea oră în conflagraţia mondială.

Evoluţia mişcării feministe în diverse ţări

SUA: Mişcarea feministă s-a dezvoltat din mişcarea anti-sclavagistă (aboliţionistă), la care se raliase un număr neobişnuit de mare de femei. Aceste femei trebuiau să-şi apere revendicările mai ales în faţa bisericii, dar şi în cea a ideilor preconcepute formulate de aboliţioniştii de sex masculin. Tipic pentru mişcarea feministă din SUA este faptul că aici, femeile albe au luptat alături de suratele lor de culoare. Mişcarea feministă s-a desprins de cea aboliţionistă atunci când negrii au primit prin Constituţie dreptul de vot. În modificarea Constituţiei a fost adăugat cuvântul "male", ceea ce excludea în mod clar participarea femeilor la procesul electoral. Înainte de acest eveniment, femeile se bucurau de un oarecare drept de vot în statele federaţiei americane. Schimbarea s-a produs însă tocmai din pricina bărbaţilor din Partidul Republican, pe de a căror parte feministele luptaseră pentru drepturile negrilor. Mişcarea feministă pentru dreptul de vot s-a organizat prin urmare în structuri proprii: "National Woman Suffrage Association" (NWSA) şi "American Woman Suffrage Association" (AWSA), organizaţii care mai târziu au fuzionat. În SUA, femeile au căpătat drept de vot deplin în anul 1920 — la aproape 50 de ani de la căderea lor din drepturi prin introducerea reformei constituţionale mai sus amintite.

Anglia: Mişcarea feministă din această ţară a propus prima reformare a legii electorale încă din 1832. Aceasta urma să democratizeze parlamentarismul englez, refuzând totuşi femeilor de a participa la scrutinele districtuale şi parlamentare (prin alăturarea atributului "male" lângă substantivul "persons"). Lupta politică organizată s-a impus însă de-abia la începutul anilor şaizeci ai secolului XIX. Aşa a apărut mişcarea influentă a sufragetelor, care dorea să obţină dreptul de vot pentru femei prin intermediul acţiunilor publice şi al petiţiilor. Un partener important de coaliţie al sufragetelor a fost filosoful şi deputatul englez din Camera Comunelor John Stuart Mill. Mişcarea feministă a reuşit să obţină mai întâi dreptul activ şi pasiv de vot la nivelul comitatelor şi al nivelelor administrative inferioare (din 1869). "Mişcarea pentru apărarea bunelor moravuri" condusă de Josephine Butler s-a împotrivit reglementării prostituţiei de către poliţie. Pentru întâia oară, femeile burgheze s-au impus pentru drepturile prostituatelor. La scurt timp după aceea, această reglementare a fost desfiinţată. Femeile proletare s-au organizat în "Women’s Trade Union Provident League". Şi ele au aderat mai târziu la principiul dreptului de vot pentru femei. Astfel, aşa numita mişcare a sufragetelor a devenit una din cele mai mari mişcări politice din Anglia dinaintea izbuncnirii Primului Război Mondial. Şi pentru că guvernul liberal nu a reacţionat în nici un fel la petiţiile acestei mişcări, femeile au apelat la acţiuni spectaculoase şi la distrugeri de proporţii. Popularitatea de care se bucurau feministele a crescut în urma arestărilor care au urmat acestor acţiuni şi a tratamentelor brutale la care au fost supuse sufragetele în închisoare. Izbnucnirea Primului Război Mondial a pus însă punct mişcării feministe pentru dobândirea dreptului de vot.

Germania: Mişcarea feministă din această ţară  s-a desfăşurat la început sub însemnul Revoluţiei de la 1848. În perioada următoare a Restauraţiei, femeilor le-au fost retrase unele drepturi fundamentale, precum dreptul de participare la activităţi în cadrul unor societăţi sau de redactare a ziarelor, precum şi la orice activitate politică. Astfel, mişcarea feministă a fost înnăbuşită. Liberalizarea politică din anii 1860 a condus la înfiinţarea, în 1865, a primei societăţi germane a femeilor, "Das Allgemeine Deutsche Frauenverein" (ADF), de către Louise Otto-Peters. Social-democraţia germană timpurie a mers mână în mână cu puternica mişcare proletară a femeilor, a cărei organizatoare a fost Clara Zetkin. Influenţată de aceasta, social-democraţii au preluat în programul lor principiul dreptului de vot pentru femeii. În Germania, dreptul de vot la femei a fost introdus în anul 1918, după pierderea războiului, de către Partidul Social-Democrat.

Rezultate: Cele mai importante revendicări politice ale feministelor — mai ales dreptul de vot — au fost până la urmă soluţionate. După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, atenţia societăţii s-a concentrat din nou asupra familiei şi maternităţii — soldaţii deziluzionaţi întorşi din război trebuiau îngrijiţi, scăderea ratei natalităţii trebuia compensată. De abia 60 de ani mai târziu au fost reluate ideile generaţiei bunicilor noastre.

"Noua" mişcare feministă (din 1969): "Femeii, o jumătate din lume – bărbatului, o jumătate din casă"