De fiecare dată când o femeie algeriană se ridică pentru a-şi apăra drepturile, se aude şi vocea unui bărbat care întreabă: Ce vrei tu de fapt, nu cumva vrei să ajungi ca femeile din Europa? Răspunsul nostru este: Vrem să fim aşa cum era Kahina! Kahina a fost o conducătoare algeriană din secolul al VII-lea. Ea nu a transformat această ţară într-o ţară a terorii, aşa cum au făcut bărbaţii de astăzi.

Am dori ca popoarele din Occident să cunoască mai întâi istoria noastră înainte să emită tot felul de judecăţi. Pentru că noi suferim din pricina cugetării rasiste care susţine că principiul universalităţii s-ar supune unor limitări geografice, nefiind valabil peste tot în lume. [...] Bineînţeles că victimele fundamentalismului islamic nu pot cere Occidentului să le rezolve treburile. Dar în lupta noastră împotriva oprimării femeii din ţările islamiste avem nevoie de ajutorul şi de sprijinul statelor europene.

În Algeria au murit în ultimii ani sute de mii de oameni, printre care şi multe femei, jurnalişti şi oameni simpli; mii de femei au fost violate şi torturate. În ultimii opt ani, 2.084 de femei au fost răpite de grupări islamiste, fără ca nici o autoritate internaţională să intervină. Mai rău: o algeriană nu are dreptul să ceară azil politic în Germania atunci când este urmărită de GIA, de "războinicii lui Dumnezeu", în fond ea nu este ameninţată de stat. În schimb, cei care o urmăresc beneficiază de azil, pentru că în ţara lor ei ar fi pedepsiţi cu moartea pentru faptele lor.

Dar aceasta nu este totul: nici femeile date în urmările de stat nu au dreptul la azil politic, pretextul fiind acelaşi, cum că aceasta este o acţiune culturală şi nu politică. Deunăzi am citit în "Le Monde" că Taslima Nasrin îşi merită soarta cu vârf şi îndesat pentru că s-a împotrivit principiilor religioase dintr-o ţară în curs de dezvoltare. [...]

Sunt algeriană, trăiesc în Alger şi sunt astăzi deputată în Adunarea Naţională. Sunt mândră că am fost aleasă de conaţionalii mei pentru că sunt democrată şi necredincioasă. Pe aceste principii mi-am construit campania electorală. Pot să fiu aleasă dar nu mă bucur nici măcar de cele mai elementare drepturi ale omului. Pentru că, conform legilor în vigoare, care nu au fost făcute de fundamentalişti ci de Republica Algeria, ca femeie nu am nici un drept. În 1984, parlamentul algerian a adoptat o nouă lege a familie [...]. Conform acestei legi eu am voie să fac parte din Parlament, în schimb în viaţa privată mi se refuză orice drept. Poligamia este permisă de lege, un bărbat poate să-şi renege încă soţia. Dacă ar fi să mă căsătoresc, nu mi-aş putea alege singură soţul, tatăl meu în vârstă de 74 de ani ar trebui să facă acest lucru pentru mine. Dacă tatăl meu nu ar mai fi, fraţii sau unchii mei, ba chiar fii mei ar trebui să facă acest lucru; ei sunt cei care decid şi dacă pot călători în străinătate.

În Algeria există mulţumită istoriei noastre şi a luptei comune a bărbaţilor şi femeilor împotriva colonialismului francez o mişcare a femeilor destul de puternică. Dar nici această mişcare nu a putut împiedica faptul că, la douăzeci de ani de la eliberarea ţării noastre, femeile sunt lipsite încă de drepturile lor. [...]

Avem de-a face cu o internaţională fundamentalistă extrem de influentă, care are o strategie foarte clară. Pentru a garanta drepturile femeii, avem nevoie însă de o internaţională democratică a femeilor – altfel nu vom avea nici o şansă în faţa acestor monştri. Nu doar femeile din Algeria, ci şi cele din Sudan, Iran şi Afganistan ştiu despre ce vorbesc: ele cunosc prea bine teroarea ce domneşte în aceste state. Dar de unele singure, lipsite de sprijinul vostru, al apărătorilor drepturilor femeii şi ale omului din ţările occidentale, vom pierde această luptă pe viaţă şi pe moarte.