Violul este un delict prezent în practic toate societăţile de astăzi, chiar şi în statele despre care nu există încă informaţii oficiale. Conform rapoartelor ONU, cele mai multe violuri se petrec în următoarele ţări: Afghanistan, Guyana, Cambogia, Columbia, Mozambic, Namibia, Nepal, Pakistan, Peru, Filipine, Slovacia, Swaziland, Taiwan, Trinidad şi Tobago, Uganda şi Zair. În Germania, El Salvador, Micronezia, Irlanda, Iordania, Kenia, Peru, Insulele Seychelle, Suedia şi Tadjikistan s-a înregistrat în ultima vreme o creştere relativă a numărului de violuri. Doar în Mauritania, Laos, Georgia şi Tunisia, violurile par a fi mai rare.

Adevărata măsură a violurilor nu poate fi însă cuprinsă, deoarece foarte multe din aceste delicte nu sunt înregistrate în nici o evidenţă. Deseori, statisticile sunt efectuate cu ajutorul reclamaţiilor înregistrate la poliţie. Un studiu efectuat în Canada, Noua Zeelandă, Marea Britanie, SUA şi Coreea de Sud a arătat că au fost violate între 8 şi 15% dintre femeile tinere. Dacă adăugăm şi tentativele de viol, rata se ridică la 20-27%.

Teama de a deveni victime ale violului este prezentă permanent în conştiinţa femeilor de pretutindeni. Urmare a acestui fapt, femeiloe îşi limitează spaţiul de activitate, căutându-şi un bărbat care să le protejeze. Violurile, aşa cum apar ele în imaginaţia persoanelor de sex feminin, sunt atacuri pe timp de noapte, comise de un străin. Această formă este însă destul de rară. Violurile sunt comise mai degrabă de persoane din cercul de cunoscuţi al femeii (vezi capitolul "Violenţa domestică"). Şi numărul violurilor în grup a crescut îngrijorător în unele ţări (Papua-Noua Guinee, India, SUA).

Posibilitatea comiterii de violuri şi de hărţuire sexuală creşte în cazul femeilor fugite de acasă sau în cel al femeilor din lagărele de refugiaţi. Cei care comit aceste violuri fac parte din rândul armatei sau a administraţiei, grupuri de bandiţi, refugiaţi de sex masculin sau bărbaţi din etnii rivale. Femeile sunt nevoite să ofere "favoruri" sexuale la graniţă pentru a putea schimba bani şi mărfuri, pentru a beneficia de protecţia unui bărbat sau pur şi simplu pentru a-şi plăti intrarea în ţară. În multe state, femeile aflate în închisori sunt abuzate sexual sau ameninţate cu violul de gardieni şi poliţişti pentru a divulga informaţii sau pentru a depune mărturii complete.

Context istoric: violul este forma sexualizată a exerciţiului puterii şi controlului şi nu reprezintă nevoia de satisfacere a poftelor trupeşti. Violul are rădăcini adânci în culturile patriarhale. Astfel, violul apare încă din geneze şi miturile popoarelor. Violul presupune înjosirea şi intimidarea femeilor. Violatorii nu sunt de obicei fiinţe anormale sau dereglate mintal. Scopul lor este de a-şi dezbrăca victimele de personalitate, reducându-le la simple obiecte sexuale. De aceea, violurile au consecinţe psihice mult mai mari decât alte agresiuni pentru cele ce au căzut victime acestui delict.

Consecinţe:

Victimele violului nu vor depăşi trauma suferită decât cu sprijinul familiei, al prietenilor sau cunoştinţelor, pentru că deseori lumea consideră că acestea au şi ele o parte din vină, fapt care îl absolvă parţial pe violator. Această atitudine nu este răspândită doar printre oamenii de rând, ci şi printre oamenii legii, astfel încât violurile reclamate nu se bucură de o prea mare atenţie. Dacă făptaşul este prins şi condamnat, acesta va ispăşi o pedeapsă relativ mică. Procesul constituie şi el deseori o nouă traumă pentru victimă. Dacă femeia abuzată face parte dinte-o societate în care se pune mare preţ pe virginitatea femeilor necăsătorite, aceasta poate fi în continuare abuzată sau chiar ucisă (vezi capitolul "Crime pentru onoare").

Dar ce se face pentru a combate violurile? Violurile şi abuzurile sexuale sunt pedepsite de lege în aproape toate ţările lumii. Totuşi violul nu este înţeles ca un atac la integritatea corporală a femeii, ci mai degrabă ca un atac la tradiţii şi valorile morale. Prin urmare atitudinii victimei i se conferă o mai mare atenţie decât acţiunii violatorilor.

În majoritatea statelor, prin viol se înţelege un raport sexual vaginal forţat, raporturile sexuale de alt fel sau introducerea unor obiecte în vaginul femeii fiind cel mult considerate a fi "hărţuire sexuală", chiar dacă victima a fost, prin aceste fapte, la fel de umilită şi traumatizată ca şi în cazul unui raport sexual "normal". În plus, victima întâmpină greutăţi atunci când trebuie să dovedească că a avut loc un viol, atunci când nu există leziuni majore sau atunci când îl cunoaşte pe agresor. În Pakistan, femeile trebuie să aducă în faţa instanţei patru martori de sex masculin pentru a face dovada violului, altfel ea poate fi acuzată - în cazul în care este căsătorită - de infidelitate.

Unele reforme aduse sistemului urmează a permite mai multor femei să reclame violurile. În unele ţări au fost înfiinţate secţii sau departamente speciale de poliţie, în care activează doar angajaţi de sex feminin. În Canada, Australia, Malaezia, precum şi în multe state din SUA este permisă invocarea trecutului sexual al victimei în cadrul negocierilor, iar dovezile nu se acceptă decât în situaţii excepţionale. În India, în cazul violurilor din penitenciare, procedura juridică s-a inversat: se porneşte de la premisa că au existat raporturi sexuale fără acceptul victimei, iar acuzatul trebuie să aducă dovezi care să conteste acest lucru. În Marea Britanie se încearcă mărirea pedepselor pentru violatori. În această ţară au fost elaborate directive speciale, conform cărora cei dovediţi vinovaţi trebuie să ispăşească o pedeapsă minimă de cinci ani de închisoare.

Secole de-a rândul, violurile au fost la ordinea zilei pe timp de război. Soldaţii germani au violat în cel de-al Doilea Război Mondial femei sovietice, soldaţii sovietici au violat femei germane. Soldaţii japonezi au au obligat, pe timpul colonialismului şi al războiului din Pacific, femei coreence, chinezoaice şi taivaneze să practice prostituţia (aşa numitele "comfort women", "femeile care trebuie să aline"). În războiul de nouă luni dintre bengalezi şi pakistanezi din 1971, se sune că soldaţii pakistanezi ar fi violat între 200.000 şi 400.000 de femei bengaleze. Războiul din Vietnam şi cel din Iugoslavia sunt cunoscute pentru violurile şi torturile sexuale practicate. Presupunem că peste tot unde se desfăşoară astăzi un război, conflictul armat este însoţit şi de violenţa sexuală (Timorul de Est, Caşmir, Haiti, Dschibuti etc).

Este dificil de estimat numărul victimelor violurilor într-un război. În primul rând pentru că informaţiile în acest sens sunt greu de obţinut din regiunile unde au loc conflictele, în al doilea rând pentru că femeile preferă să păstreze tăcerea, aflându-se încă în stare de şoc, sau de frica stigmatizării sociale şi familiale. Atunci când există date concrete, caracterul lor reprezentativ este dubitabil, pentru că de obicei ele sunt întocmite de "cealaltă parte" şi servesc unor scopuri propagandistice.

Contextul istoric: s-a dovedit că violurile pe timp de război nu sunt urmări ale lipsei activităţii sexuale ale soldaţilor: violurile sunt comise şi atunci când soldaţii îşi satisfac nevoile trupeşti apelând la serviciile prostituatelor sau întreţinând raporturi sexuale cu femei care îşi dau acordul. Violurile pe timp de război vin mai ales în întâmpinarea necesităţilor sociale ale agresorului, care se asigură astfel de propria masculinitate şi putere. În vreme de război, soldaţii au de-a face permanent cu sentimentul de teamă şi de neputinţă şi astfel violurile îi "ajută" să îşi recâştige încrederea în sine şi să înlăture teama. Armatele cultivă un ideal masculin arhaic, asociat cu violenţa şi dominaţia, în timp ce feminitatea şi atributele "femeieşti" precum teama şi empatie sunt privite cu dispreţ. Soldaţii trebuie să se identifice cu acest ideal masculin; astfel, violurile sunt expresia "masculinităţii" soldaţilor.

Violurile pe timp de război nu pot fi explicate dacă nu avem în vedere şi sentimentul de dispreţ resimţit la adresa femeilor, prezent în forme mai mult sau mai puţin latente în conştiinţa societăţilor în cauză. Acest dispreţ se amplifică atunci când oamenii văd că pe timp de război regulile care veneau să preîntâmpine această situaţie îşi pierd orice valabilitate. Violurile servesc şi la demoralizarea adversarului, căruia i se transmite implicit că nu este capabil să îşi protejeze familia, acest lucru constituind un afront la identitatea sa (masculină). De aceea, strategiile militare includ conştient uzul acestei "arme", susţinând şi tolerând indirect violurile.

Consecinţele psihologice şi sociale ale acestor violuri se aseamănă cu cele de pe timp de pace. Bineînţeles că în acest caz, traumele apărute ca urmare a agresiunilor sexuale constituie doar o parte din încărcătura psihică pe care trebuie să o suporte victimele, care mai trebuie să se descurce şi cu efectele negative ale războiului. Consecinţele cele mai grave apar atunci când o femeie rămâne însărcinată ca rezultat al violului. Soţiile sunt părăsite de soţi, unele se sinucid sau se refugiază în străinătate pentru a nu se mai întoarce niciodată. Violul este prin urmare un factor important de demoralizare şi dezafectare socială a adversarului.

Dar ce se face pentru a combate violurile pe timp de război? În 1949, violurile pe timp de război au fost declarate afront la adresa drepturilor popoarelor. "Femeile trebuie să fie protejate împotriva oricărui atac la onoarea lor şi mai precis împotriva violului, a practicării forţate a prostituţiei sau a oricăror altor activităţi dezonorante şi necuvincioase" (cea de-a 4-a Conferinţă de la Geneva). Aceste prevederi nu au schimbat însă nimic în ceea ce priveşte incidenţa cazurilor de viol pe timp de război. De abia atunci când făptaşii au fost condamnaţi de Tribunalul Internaţional de la Haga, violul a început să fie înţeles ca o crimă de război, cu toate consecinţele pe care le implică o astfel de faptă. Rămâne de văzut dacă acest demers va limita delictele de acest gen pe timp de război.

[Autoare: Dorette Wesemann, Redactare: Ragnar Müller]

[începutu paginii]

Teme:  Drepturile omului  I  Personalităţi  I  Democraţie  I  Partide  I  Europa  I  Globalizare  I  Naţiunile Unite  I  Durabilitate

Metode:    Didactică politică    II    Educaţie pentru pace    II    Metode