Care sunt drepturile omului?

În cursurile precedente am văzut cum s-a dezvoltat ideea drepturilor omului şi de ce a fost formulată "Declaraţia Universală a Drepturilor Omului". Cum arată însă concret aceste drepturi ale omului despre care am tot vorbit?

Drepturile omului sunt drepturi înnăscute, aceleaşi pentru toţi oamenii lumii. Toţi oamenii au dobândit dreptul să se bucure de ele prin calitatea lor de fiinţă umană, indiferent de apartenenţă etnică, religioasă sau de sex. Die drepturile omului sind aus diesem Grund auch nicht verwirkbar, das heißt, sie gelten immer und können niemandem wieder genommen werden. Ihre wichtigste Funktion ist, dass sie den Bürger vor Übergriffen des Staates schützen.

Drepturile omului vizează multe domenii distincte ale convieţuirii umane. De aceea este important să le împărţim în mai multe categorii:

Ne vom ocupa acum în ordine de aceste categorii distincte pentru a dobândi o imagine de ansamblu asupra drepturilor omului în general. Vă sugerăm să aruncaţi o privire şi pe cele mai importante documente adunate de noi în colecţia de materiale, şi mai ales pe „Declaraţia Universală a Drepturilor Omului".

După ce vom analiza cele patru categorii de drepturi ale omului, ne vom dedica următoarelor două întrebări foarte interesante:

[începutul paginii]

Categoria 1: Drepturi ale persoanei

Prima categorie include aşa numitele drepturi ale persoanei. Din această categorie fac parte drepturi care asigură indivizilor protecţia în faţa abuzurilor care îi pot leza demnitatea umană. Oamenii dispun astfel de dreptul la viaţă, un drept care constituie condiţia de bază pentru toate celelalte drepturi, şi dreptul la liberă dezvoltare a personalităţii. Ce efecte au aceste drepturi ale persoanei asupra vieţii noastre putem observa lesne: de exemplu, în secolul XX mai era permisă pedeapsa corporală, chiar şi în ţările democratice. Cu doar câteva decenii mai înainte era considerat normal ca un profesor să îşi pedepsească elevii, prin aplicarea de lovituri corporale! Drepturile persoanei constituie nucleul drepturilor omului, ele se regăsesc în toate documentele şi cataloagele privitoare la drepturile omului.

[începutul paginii]    [înapoi la Cuprins]

Categoria 2: Drepturi politice şi civile

Drepturile politice şi cele civile sau cetăţeneşti constituie cea de-a doua categorie de drepturi. Aceste drepturi au rolul de a garanta participarea neîngrădită a tuturor oamenilor la viaţa politică din cadrul unei comunităţi, fără ca aceştia să se teamă că pot fi pedepsiţi. Dreptul la liberă exprimare şi libertatea presei joacă un rol deosebit de important în acest punct, pentru că la acest nivel sunt reflectate atitudinile oamenilor cu privire la conducerea unui stat şi gradul în care sunt satisfăcuţi de activităţile acesteia. Dacă aceste atitudini sunt cenzurate, conducerea unei ţări nu mai poate pretinde că reprezintă în mod democratic cetăţenii.

[începutul paginii]    [înapoi la Cuprins]

Categoria 3: Drepturi socio-economice

O altă categorie este cea a drepturilor socio-economice. Pe de-o parte, acestea garantează faptul că toţi oamenii dispun de un minimum de supravieţuire. În plus, ele susţin dreptul la educaţie al tuturor indivizilor. Dacă pornim de la ipoteza că pentru a trăi o viaţă demnă este nevoie de mult mai mult decât de asigurarea unei hrane minime, atunci este necesar ca fiecare să beneficieze şi de o bază educaţională care să îi permită să atingă un anumit ideal.

[începutul paginii]    [înapoi la Cuprins]

Categoria 4: Drepturile de generaţia a treia

Aşa numitele drepturi de generaţia a treia au fost adăugate de abia de scurtă vreme. Ele sunt expresia vie a faptului că drepturile omului nu sunt elemente imobile, acestea aflându-se într-o permanentă dezvoltare şi schimbare. Această a patra categorie de drepturi reflectă în plus faptul că apar mereu noi probleme care periclitează dreptul oamenilor la viaţă şi care ar trebui întâmpinate cu introducerea unor noi drepturi în catalogul drepturilor omului.

În afară de drepturile de dezvoltare, care au rolul de a diminua prăpastia dintre cei bogaţi şi cei săraci, printre aceste drepturi de generaţia a treia se numără şi drepturile care privesc mediul înconjurător. Aceste drepturi au rolul de a garanta că mediul natural al omului nu este afectat sau chiar distrus în  întregime. De la summitul de la Rio de Janeiro din 1992, drepturi precum dreptul omului la un mediu intact – mai ales în ceea ce priveşte generaţiile următoare – au devenit din ce în ce mai importante. Putem observa aşadar că drepturile omului nu au fost stabilite o dată pentru totdeauna, ci că ele sunt suficient de flexibile pentru a putea reacţiona la noi provocări ca de exemplu problemele globale ale mediului.

[începutul paginii]    [înapoi la Cuprins]

În tot cazul, drepturile din ultimile două categorii - deseori numite şi "drepturi de solidaritate" - au fost deseori disputate. Ele se deosebesc din punct de vedere calitativ de drepturile din primele două categorii, care pot fi aplicate mereu şi pretutindeni. În textul următor vom discuta despre acest lucru:

"Odată cu căderea regimurilor comuniste şi a discreditării ordinii promovate de acestea, controversele cu privire la drepturile omului, exagerate ideologic, au scăzut în intensitate. În prim-plan au apărut însă acum două alte controverse: prima dintre ele vizează problema apariţiei unor drepturi colective ale omului, cealaltă atinge problematica caracterului universal al dreptului omului în contrast cu multitudinea culturilor din lume. În ceea ce priveşte prima discuţie, reprezentanţii emisferei sudice, dar şi apărătorii mai "progresişti" din din nord, încearcă să preia în textul universal al drepturilor omului aşa numitele "drepturi de solidaritate". Printre acestea se numără în primul rând dreptul la pace, dreptul la dezvoltare şi dreptul la un mediu curat. Chiar dacă acestea sunt ţeluri nobile şi deosebit de importante, au existat voci critice care au pus sub semnul întrebării integrarea acestor drepturi colective în aceeaşi categorie cu drepturile politice individuale. Drepturile de solidaritate postulate reprezintă, fără excepţie, expresia unor situaţii colective şi presupun acţiuni politice active, nefiind exclus faptul ca ele să şi eşueze. Filosofia drepturilor omului a presupus însă mereu că drepturile omului sunt drepturile morale şi inalienabile ale indivizilor, pe care toate statele trebuie să le respecte."

[Ludger Kühnhardt, Menschenrechte, Minderheitenschutz und der Nationalstaat im KSZE-Prozeß, în: Aus Politik und Zeitgeschichte 47/1994, 13 ş.urm.]

[începutul paginii]    [înapoi la Cuprins]

Am constatat în cele de mai sus că drepturile omului se află într-un permanent proces de schimbare şi de adaptare. Omul de ştiinţă Johan Galtung a găsit pentru acest proces o frumoasă metaforă:

"Poate că aici ar trebui să ne ajutăm de o metaforă. La 10 decembrie 1948, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a văzut pentru întâia oară lumina zilei, fiind născută de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite. Rezultatul reflectă foarte mult cultura creştină şi evreiască, şi mai ales tendinţele acestor culturi de a emite pretenţii universale. Să luăm un exemplu: o călătorie nesfârşită cu autobuzul, pe parcursul căreia există mai multe staţii, cele despre care am vorbit mai sus fiind doar una dintre ele. Călători mereu noi se urcă în autobuzul nostru şi încep să discute cu cei deja prezenţi aici. Poate că unii călători vor coborî. Există multe opriri de acest fel, la fel şi Declaraţii noi, care reflectă de fiecare dată un dialog mai profund şi mai complex între civilizaţii. Fiecare cultură contribuie cu câte ceva. Fiecare cultură este mulţumită de faptul că şi ceilalţi îşi aduc contribuţia personală. Fiecare cultură simte că 'dacă vei primi câte ceva de la mine, şi eu mă voi purta într-un mod corespunzător'. Şi călătoria merge mai departe, iar noi tragem cu toţii foloase din această adevărată universalitate, dintr-o universalitate care este un proces fără sfârşit, care cuprinde toate culturile."

[Johan Galtung, Menschenrechte — anders gesehen, Frankfurt/Main 1994, 230 ş.urm.]

[începutul paginii]    [înapoi la Cuprins]

Bineînţeles că odată ce am văzut care sunt drepturile omului apare firesc întrebarea cu ce se deosebesc ele de drepturile fundamentale. Cu această problemă ne-am întâlnit deja în Cursul, când ne-am ocupat cu evoluţia în istorie a drepturilor omului. Acolo am putut constata că aceste drepturi ale omului cu rădăcini filosofice au fost ancorate încă din secolul al XVII-lea în Constituţiile statale sub forma unor drepturi fundamentale. Ele au dobândit astfel o anumită formă fixă, fiind garantate astfel cetăţenilor statelor ca nişte drepturi concrete. Omul abstract din filosofie s-a transformat în cetăţeanul concret vizat de organele constituţionale. Drepturile fundamentale aveau rolul de a proteja cetăţenii de eventualele abuzuri ale statului, fiind o componentă centrală a liberalismului.

Trebuie să reşinem astfel că drepturile fundamentale nu sunt deloc diferite de drepturile omului la nivel de conţinut. Deosebirile dintre acestea se află la nivel formal. Drepturile fundamentale sunt drepturi garantate de stat şi ancorate în Constituţie. Cetăţenii pot face apel la aceste drepturi în faţa justiţiei. Drepturile omului reprezintă mai degrabă ideea care a stat la baza acestor drepturi fundamentale, în ele la s-a exprimat până la jumătatea secolului XX pretenţia morală asupra drepturilor care sunt prevăzute în toate ordinile statale, care sunt aşadar drepturi naturale. Prin „Declaraţia Universală a Drepturilor Omului" proclamată de Naţiunile Unite, s-a încercat – la fel ca şi cu drepturile fundamentale de la nivel naţional - concretizarea ideii filosofice şi promovarea drepturilor inalienabile la nivel mondial.

Cele trei etape din dezvoltarea drepturilor omului de la ideea filosofică, la ancorarea în constituţiile naţionale ca drepturi fundamentale şi până la încercarea imprimării caracterului universal de către Naţiunile Unite sunt ilustrate în schema 1. În Schema 3 sunt prezentate deosebirile dintre drepturile omului şi drepturile fundamentale.

[începutul paginii]

Am văzut că drepturile omului au fost adoptate în constituţiile democratice moderne ca drepturi fundamentale elementare. Se impune astfel întrebarea dacă democraţia este o condiţie necesară pentru promovarea drepturilor omului şi a demnităţii umane. Sau, invers: poate exista oare un stat democratic care nu realizează aceste drepturi? Următorul fragment, provenit dintr-o carte de specialitate, subliniază stricta interdependenţă dintre democraţie şi drepturile omului:

"Chintesenţa luminării politice din epoca modernă a fost unitatea dintre drepturile omului, separaţia puterilor şi democraţie. Adevărata eficienţă a drepturilor omului se manifestă în justiţie, iar mai apoi în principiul separaţiei puterilor. Pentru că numai atunci când suveranul este legat de o lege el poate fi legat şi de drepturile omului. El este însă legat doar de legile din sistemul separaţiei puterilor, acolo unde executivului i se impun reguli de către organele constituţionale şi cele legislative şi unde judecători independenţi veghează la respectarea drepturilor.

(...) Dezvoltarea drepturilor omului presupune existenţa unui sistem democratic, libertatea poporului de a-şi elabora legile şi de a controla cele trei puteri în stat. Cercul se închide: separaţia puterilor şi democraţia izvorăsc din ideea drepturilor omului şi sfârşesc tot în ea. Aceste trei elemente: drepturile omului, separaţia puterilor şi democraţia constituie o unitate instituţională de drept. Realitatea lor politică este condiţia respectării umanităţii şi dreptăţii, a libertăţii şi demnităţii umane. Dacă unul dintre aceste trei elemente se desprinde de celelalte două, nici unul dintre ele nu va mai putea exista ."

[Martin Kriele, Befreiung und politische Aufklärung. Plädoyer für die Würde des Menschen, Freiburg 1980, 42]

[vezi şi complexul tematic "Democraţie": Drepturi fundamentale]

[începutul paginii]

Teme:  Drepturile omului  I  Personalităţi  I  Democraţie  I  Partide  I  Europa  I  Globalizare  I  Naţiunile Unite  I  Durabilitate

Metode:    Didactică politică    II    Educaţie pentru pace    II    Metode