Dreptul natural este un drept care nu se datorează nici unei autorităţi umane, superior drepturilor (pozitive) stabilite de oameni şi care le legitimează pe acestea. Dreptul natural este obligatoriu pentru toate instanţele statului şi pentru toţi oamenii. Să vedem mai întâi cum arată două definiţii tipice:

Dreptul natural (I) (lb. latină jus naturale), în filosofia juridică acel drept suprastatal, suprapozitiv, care nu se sprijină pe legea umană şi care, în anumite cazuri, poate veni în contradicţie cu dreptul statal.
(...) Dreptul natural apare ca drept raţional (...) încă din filosofia antică, mai apoi şi în epoca modernă (Renaştere, Baroc şi Iluminism). Dreptul natural a devenit o materie de sine stătătoare, fiind predată la  Universităţi, emiţând pretenţii de filosofie a dreptului şi de fundament al marilor sisteme legale (Grotius, Pufendorf), pentru teoria contractului statal şi social şi astfel şi a statului constituţional, pentru o umanizare a dreptului penal (desfiinţarea proceselor intentate vrăjitoarelor şi torturii) precum şi pentru pozitivarea drepturilor omului şi, implicit, pentru statul liberal.
(...) Uzul abuziv al dreptului statal pozitiv în prima jumătate a secolului XX a condus, după 1945, la o resuscitare a antropologiei filosofice şi la o "reîntoarecere a dreptului natural".

[din Bertelsmann Discovery Lexikon]

Dreptul natural (II): Totalitatea drepturilor înnăscute, inerente naturii umane. Toţi oamenii dispun de o măsură egală de drepturi naturale (de ex. dreptul la viaţă şi la integritate corporală sau la libertate personală), indiferent de sex sau vârstă, de poziţia socială, de timpul, de locul şi de ordinea statală în care trăieşte. Drepturile naturale sunt drepturi suprastatale şi de aceea nemodificabile, "eterne"; ele se deosebesc de prevederile statale şi de normele legale care se pot schimba de-a lungul istoriei, adică de dreptul pozitiv, emiţând pretenţia că au o calitate juridică mai sporită faţă de acesta din urmă.
Drepturile naturale au rădăcini istorice adânci, în antichitatea greacă; ele apar în filosofia unora dintre sofişti (secolele 5 - 4 î. Chr.), în filosofia lui Platon (427-347 î. Chr.) şi a lui Aristotel (384-322 î. Chr.), ele au constituit însă mai ales centrul preocupărilor stoicilor (începând cu sec. 3 î. Chr.), fiind dezvoltate de adepţii greci şi romani ai acestui curent, de Cicero (106-43 î. Chr.), Seneca (cca. 4 î. Chr.- 65 d. Chr.) şi de Epictet (cca. 50-138).
În filosofia şi teologia Evului Mediu şi mai ales în cea a lui Toma d'Aquino (1225-74) şi a celorlalţi scolastici, drepturile naturale erau considerate o reminiscenţă a dreptului divin ce acţionează în om.
Drepturile naturale au dobândit relevanţă politică de abia în Iluminism (secolele XVII-XVIII). Teoria drepturilor naturale bazate pe raţiune (drepturi raţionale), teorie dezvoltată de J. Althusius (1557-1638) şi H. Grotius (1583-1645), mai apoi de S. Pufendorf (1632-94), Chr. Thomasius (1655-1728), Chr. Wolff (1679-1754), J. J. Rousseau (1712-78), I. Kant (1724-1804) ş.a.m.d a folosit la justificarea filosofică a Revoluţiei Franceze (1789) şi a celorlalte revoluţii "burgheze" ale secolelor XVIII şi XIX, devenind un instrument redutabil în mâinile burgheziei în lupta sa împotriva sistemului feudal şi a statului absolutist şi pentru statul de drept. Drepturile naturale şi-au găsit materializarea în drepturile fundamentale ale omului şi ale cetăţeanului pe care se sprijină statul de drept modern.

[din: Beck, Reinhard: Sachwörterbuch der Politik, Kröner Verlag, Stuttgart 1986, p. 637]

Este un fapt indisputabil că drepturile omului provin din această tradiţie. Teoria raţionalistă şi iluministă a drepturilor naturale şi-a trăit momentele de glorie în secolele XVII-XVIII. În secolul al XIX-lea a predominat în schimb o mişcare împotriva drepturilor naturale, aşa numitul "pozitivism", care stipula că doar legile pozitive (în vigoare) deţin valabilitate, indiferent de conţinutul acestora. Ambele direcţii se sprijină pe argumente solide, ambele ascund însă şi anumite pericole. În cele ce urmează vom încerca să confruntăm aceste două poziţii:

[Prezentarea grafică a acestei comparaţii se află pe schema temei de aprofundare "Dreptul natural"]

Pozitivismul secolului XIX considera cazurile extreme, precum introducerea unor legi "perverse", pur ipotetice. Dar tocmai acest lucru s-a întâmplat în dictaturile totalitariste şi fasciste ale secolului XX. De aceea, după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, dreptul a fost regândit, dreptul natural reintrându-şi în atribuţii. În cadrul Naţiunilor Unite s-a încercat pozitivarea dreptului natural sub forma drepturilor omului. Acest lucru a însemnat că, cu toate că exista deja ideea că există un drept superior, oficialităţile au încercat să fixeze aceste drepturi şi să le imprime caracterul obligatoriu şi universal.

Acesta a fost un compromis între cele două poziţii extreme reprezentate mai sus: bineînţeles că prioritare erau legile scrise, totuşi trebuia evitată respectarea literei legii cu orice preţ. Dacă legile contraveneau principiilor dreptăţii, atunci omul avea obligaţia să nu se ţină de ele. Ce trebuie să înţelegem prin ideea de "dreptate" reiese din documentele recunoscute la nivel mondial, mai ales din "Declaraţia Universală a Drepturilor Omului".

[Materiale pentru această temă de aprofundare: Schemă "Drept natural"]

[începutul paginii]    [pagina de start "Drepturile Omului"]    [Prezentare grafică]

Teme:  Drepturile omului  I  Personalităţi  I  Democraţie  I  Partide  I  Europa  I  Globalizare  I  Naţiunile Unite  I  Durabilitate

Metode:    Didactică politică    II    Educaţie pentru pace    II    Metode