Acum 14 secole, Islamul a legiferat cuprinzător şi īntemeiat "drepturile omului". Pentru protecţia lor, el le-a īnzestrat cu garanţii suficiente. Islamul şi-a intruchipat societatea după reguli şi principii fundamentale care să sprijine şi să consolideze aceste drepturi. Islamul este ultimul dintre mesajele Cerului, pe care Domnul Lumii le-a īmpartaşit trimişilor săi - Slăvit fie Numele Lor! -, ca ei să le dea mai departe oamenilor sub forma unor drepturi şi īndemnuri, care să facă viaţa mai buna şi mai demnă, īn semnul justiţiei, carităţii, dreptăţii şi māntuirii.

De aceea, musulmanii au considerat că le revine obligaţia să cheme lumea la Islam (da'wa), īntru ascultarea celor lăsate de Domnul lor: »Să se faca din voi o comunitate (de oameni) care să cheme la tot ceea ce este bun, să porunceasca ceea ce este drept şi să opreasca de la ceea ce este nedrept!« (Coran 3, 104), iar īndeplinind drepturile omenirii, ei vor contribui la izbăvirea lumii de toate nenorocirile care i-au năpădit şi vor elibera popoarele de toate plăgile de pe urma cărora tot plāng.

Noi, musulmanii din toate popoarele şi ţările

- slăvindu-l umil pe Dumnezeul cel unic şi atotputernic;

- crezānd cu tărie că El este Stăpānul Lumii de Aici şi a celei de Apoi; că ne vom īntoarce la El īn ceasul de pe urmă; că doar El singur poate duce omul pe calea bună şi dreaptă, considerāndu-l īnlocuitorul Său de pe Pămānt şi dāndu-i īntreaga lume să-i stea la dispoziţie;

- crezānd cu tărie īn singura şi adevărata Religie, adusă nouă de trimişii Domnului nostru, care au pus fiecare cāte o piatră īntru īnălţarea acestei Religii şi ridicānd-o atāt de sus īncāt īnsuşi Domnul Dumnezeu a desăvārşit-o prin Mohamed (Domnul să-L binecuvānteze şi să-L māntuiască!), care a spus: »Eu sunt ultima piatră şi sigiliul Profeţilor« (hadīt după al-Buhārī şi Muslim);

- recunoscānd fără nici o īndoială faptul că raţiunea omenească nu este capabilă să aleagă, fără conducerea şi revelaţia Divină, cel mai bun drum īn viaţă; aşa cum bine vedem noi astăzi - īn lumina nobilei noastre Cărţi - situaţia oamenilor īn această existenţă şi scopului şi īnţelepciunii pentru care a fost el creat;

- ştiind că Creatorul i-a dat īn egală măsură demnitate, onoare şi l-a iubit mai mult decāt pe toate celelalte creaturi ale sale;

- ştiind că Domnul, că mare este el şi sublim, l-a lăsat să poată face atāta bine;

- īnţelegānd care este adevărata comunitate a musulmanilor (umma), care reprezintă totalitatea tuturor musulmanilor, din orice ţară sau popor ar proveni ei;

- īnţelegānd problemele şi păcatele pe care lumea trebuie astăzi să le īndure;

- dorind să răspundem responsabilităţilor pe care le avem faţă de societatea umană, a cărei membri suntem;

- dorind să răspāndim mai departe mesajul pe care ni l-a īncredinţat Islamul pentru a face viaţa mai bună,

- o viaţă care să se sprijine pe virtuţi şi nu pe opresiune, pe coeziune şi nu pe indiferenţă şi pe fraternitate şi nu pe ură,

- o viaţă īn care să domnească coeziunea şi māntuirea īn loc de conflicte şi războaie;

- o viaţă īn care omul să adopte principii mai bune precum libertatea, egalitatea, fraternitatea, onoarea şi demnitatea, īn loc să se lase īngenuncheat de servitute, de  discriminarea de rasă şi de clasă, de oprimare şi īnjosire;

- numai aşa īşi va putea īndeplini omul adevărata lui misiune: slăvirea Creatorului său sublim;

- o viaţă care īl lasă pe om să se bucure de lucrurile bune lăsate de Creatorul său şi īn care el poate face fapte bune īn folosul umanităţii, care este pentru el ca o familie mai mare, de care īl leagă originile comune şi care justifică astfel īnrudirea tuturor oamenilor de pe Pămānt;

- considerānd toate acestea

- noi, musulmanii, purtători de drapel la chemarea (da'wa) oamenilor la Dumnezeu, proclamăm acum, īn secolul al XV-lea al hegira, īn numele Islamului, această Declaraţie a Drepturilor Omului, care se sprijină din nobilul Coran şi din Sunna cea pură a Profetului.

Aceste drepturi sunt, aşa cum sunt īnscrise aici, eterne. Nimic nu poate fi şters, modificat sau scos īn afara legii.

Aceste drepturi au fost lăsate de Creator - slăvit fie numele Lui! Nici un om, fie el cāt de puternic, nu are dreptul să le īncalce. Ele sunt inalienabile şi nimeni, nici oameni, nici instituţii, nu poate hotărī să nu le respecte. Garantarea acestor drepturi reprezintă calea cea dreaptă īn vederea constituirii unei societăţi islamice adevărate:

1. O societate īn care toţi oamenii sunt egali şi īn care nu există privilegii sau discriminări īn funcţie de origini, rasă, sex, culoare, limbă sau religie.

2. O societate īn care egalitatea constituie fundamentul tuturor drepturilor şi obligaţiilor, o egalitate care provine din originile comune ale omenirii: »O, voi, oamenilor! Noi v-am făcut dintr-un bărbat şi o muiere« (Coran 49,13), şi din marea onoare, pe care Creatorul - căci sublim este El şi mare - le-a făcut-o oamenilor: »Şi Noi a făcut cinste fiilor lui Adam şi i-am purtat pe uscat şi pe mare şi i-am īnzestrat cu bunătăţi şi i-am ales cu tot dinadinsul, īnaintea multor făpturi ale Noastre« (Coran 17, 70).

3. O societate īn care libertatea omului, cu care el s-a născut, să fie sensul vieţii sale, el realizāndu-se prin protejarea ei, sigur īn faţa oprimărilor, constrāngerulor, umilinţelor şi sclaviei.

4. O societate care vede familia ca celulă de bază a societăţii, care o īmbrăţişează pe aceasta protector onorānd-o şi īi oferă toate condiţiile pentru a fi stabilă şi a rămāne mereu importantă.

5. O societate īn care suveranii şi supuşii sunt egali, fără privilegii şi fără discriminări, īn faţa šarī’a Creatorului nostru - Lăudat fie El!

6. O societate īn care puterea este dată stăpānitorilor pentru a realiza ţelurile prevăzute de šarī’a aşa cum le-a lăsat ea.

7. O societate īn care toţi oamenii să fie convinşi că doar Domnul este stăpānul īntregului univers şi că toate lucrurile din acest univers se supun creaţiei lui Dumnezeu, aşa cum a lăsat el īn marea Lui bunătate, nimeni neavānd drepturi mai mari decāt alţii. Este dreptul tuturor oamenilor să aibă o parte din aceast dar Divin: »Şi El v-a dat īn stăpānire toate cele ce sunt īn ceruri şi pe pămānt, toate sunt de la El« (Coran 45, 13).

8. O societate īn care deciziile politice din Umma sunt luate prin consfătuire (šūrā), şi īn care există puteri care aplică şi execută aceste decizii politice: »care [săvārşesc]afacerile cu sfat īntreolaltă« (Coran 42, 38).

9. O societate īn care toţi oamenii dispun de aceleaşi şanse, pentru ca fiecare să poată prelua o parte din răspundere, conform capacităţilor şi īnzestrărilor sale. Īn această lume, el este tras la răspundere de Umma, iar Dincolo, de Creatorul său: »Fiecare dintre voi este un păstor care răspunde de turma lui« (hadīt după al-Buhārī, Muslim, Abū Dā’ūd, Tirmidī şi Nasā’ī).

10. O societate īn care suveranii şi supuşii sunt egali īn faţa justiţiei.

11. O societate īn care fiecare om reprezintă conştiinţa societăţii din care face parte. El are dreptul (hisba) să acuze orice om care īncalcă drepturile societăţii. El mai are şi dreptul să ceară sprijinul semenilor săi, care trebuie să īi stea aproape şi să nu īl abandoneze atunci cānd acesta are cea mai mare nevoie de ei.

12. O societate care respinge toate formele de tiranie şi care garantează tuturor oamenilor siguranţă, libertate, demnitate şi dreptate, păstrānd drepturile lăsate de šarī’a lui Dumnezeu pentru oameni şi veghiind ca acestea să fie respectate.

Acele drepturi, anunţate lumii

a) Viaţa omului este sfāntă. Nimeni nu are dreptul să atenteze la ea: »Cel ce omoară un suflet, nu (ca răsplată) pentru un alt suflet, sau pentru că face stricăciuni pe pămānt, este aşa ca şi cānd ar fi omorāt toţi oamenii, şi cel care susţine īn viaţă un suflet e ca şi cānd ar susţine īn viaţă toţi oamenii« (Coran 5, 32).

Această sfinţenie nu poate fi lezată decāt de šarī’a şi de procedurile prevăzute de ea.

b) Fiinţarea materială şi imaterială a omului este protejată; šarī’a īl păzeşte pe om atāt cāt trăieşte, dar şi după moartea sa. Omul trebuie să-şi īngrijească şi să-şi onoreze trupul muritor: »Cānd unul din voi īşi īnveleşte īn giulgiu pe fratele lui, el trebuie să facă acest lucru cum se cuvine« (hadīt după Muslim, Abū Dā'ūd, Tirmidī şi Nasā'ī). Faptele sale rele şi greşelile lui trebuie să fie acoperite; »Nu ocărāţi morţii, ei vor fi ajuns deja īn locul pe care singuri şi l-au pregătit« (hadīt după Buhārī).

a) Libertatea omului este, la fel ca şi viaţa lui, sfāntă. Ea este cea dintāi trăsătură naturală cu care se naşte omul: »Nimeni nu se naşte altfel decāt īi este firea« (după Abū Bakr şi 'Umar).

Această trăsătură firească īl īnsoţeşte permanent pe om şi este inalienabilă. Nimeni nu o poate leza: »Chiar dacă faceţi din oameni sclavi, mamele lor tot i-au născut liberi« (după 'Umar). Trebuie create garanţii suficiente pentru protejarea libertăţii oamenilor. Doar prin šarī’a şi procedurile ei libertăţile pot fi limitate.

b) Nici un popor nu poate ataca libertatea unui altui popor. Poporul agresat poate să se apere īn faţa acestui atac şi să īncerce să-şi redobāndească libertatea prin orice mijloace: »Şi celora ce se răzbună pentru nedreptate, īmpotriva lor nu este drum« (Coran 42, 41). Comunitatea internaţională trebuie să ajute toate popoarele care luptă pentru libertatea lor. Musulmani sunt obligaţi să facă acest lucru, fără să trebuiască să primească o permisiune (prealabilă): »Acelora le ajută care dacă le-am dat noi locuri īn ţară, īşi īmplinesc rugăciunea şi rostesc milostenii şi poruncesc ce e drept şi opresc ce e strāmb« (Coran 22, 41).

a) Toţi oamenii sunt egali īn faţa šarī’a: »Arabii nu sunt cu nimic mai buni decāt ne-arabii, ne-arabii, nici ei mai buni decāt arabii, cei cu pielea colorată nu sunt mai buni decāt cei cu pielea albă şi nici viceversa, decāt prin pioşenie« (spuse Profetul). Nici la aplicarea šarī’a nu este favorizat nimeni: »Şi dacă ar fura Fātima, fiica lui Mohamed, şi tot i-ar fi tăiată māna.« (hadīt după Buhārī, Muslim, Abū Dā'ūd, Tirmidī und Nasā'ī); despre protecţia pe care o ofer㠚arī’a: »Cel mai slab dintre voi este pentru mine cel mai puternic atunci cānd īi fac dreptate, iar cel mai puternic devine cel mai slab atunci cānd īi iau drepturile« (afirmaţie a califului Abū Bakr cu ocazia īnscăunării).

b) Toţi oamenii au aceeaşi valoare umană: »Sunteţi cu toţii de la Adam, iar Adam este din praf« (afirmaţia Profetului la plecarea īn pelerinaj). Ei se deosebesc prin fapte: »Şi pentru toţi sunt trepte pentru faptele lor« (Coran 46,19). Nici un om nu trebuie să fie expus la pericole mai multe decāt alţi oameni: »Sāngele tuturor musulmanilor are aceeaşi culoare« (Ahmed). Orice gāndire, lege sau stare care permite contruirea unor deosebiri pe bază de rasă, culoare, limbă sau religie, este o īmpiedicare directă a acestui principiu universal islamic.

c) Toţi oamenii pot dispune īn mod egal de folosirea resurselor materiale ale societăţii, şi de obţinerea unui loc de muncă. »plimbaţi-vă pe tărāmurile sale (ale pămāntului) şi māncaţi din īnzestrarea lui!« (Coran 67,15). Nu sunt permise deosebirile īntre persoane atunci cānd sunt plătiţi pentru munca prestată, mai ales atunci cānd străduinţele şi munca sunt de aceeaşi natură şi dimensiuni: »Şi cel ce a făcut bine, cāt un fir de colb, va vedea-o. Şi cel ce a făcut rău, cāt un fir de colb, va vedea-o« (Coran 99,7-8).

a) Toţi oamenii au dreptul să se adreseze šarī’a şi să fie judecaţi numai pe baza ei: »Şi dacă vă certaţi pentru ceva, aduceţi aceasta īnaintea lui Dumnezeu şi a trimisului« (Coran 4, 59). »judecă asupra lor după ceea ce a trimis Dumnezeu şi nu urma poftelor lor!« (Coran 5,49).

b) Este dreptul tuturor să se apere īn faţa nedreptăţilor: »Nu-i place lui Dumnezeu vorba rea īn obşte, doar dacă a păţit cineva nedreptate« (Coran 4, 148). Toţi oamenii au obligaţia să-şi apere semenii pe cāt pot īn faţa nedreptăţilor: »Omul să-l ajute pe cei ce-i fac lucruri nedrepte şi pe cei care suferă de pe urma lor: dacă aceştia fac lucruri nedrepte, pune-te īn calea lor, dacă suferă de pe urma lor, ajută-i« (după Abū Bakr şi 'Umar şi Tirmidī). Este dreptul tuturor oamenilor să se adreseze autorităţilor legale care să īl apere şi să īi facă dreptate, să īl apere īn faţa stricăciunilor şi nedreptăţilor. Stăpānitorul musulman trebuie să construiască această autoritate şi să īi dea garanţii care să o facă independentă: »Pentru că imamuk este un scut, īn spatele lui se duc luptele şi īn el se găseşte scăparea« (după Abū Bakr şi 'Umar).

c) Este dreptul şi obligaţia tuturor să apere drepturile celorlalţi oameni sau dreptul comunităţii ca »hisba«: »Să vă spun cine face cel mai bun martor? Acela, care vine să depună mărturie īnainte să fie īntrebat« (hadīt după Muslim, Abū Dā'ūd, Tirmidī şi Nasā'ī) (El īşi exercită hisba de bunăvoie, fără să-l silească cineva).

d) Dreptul tuturor oamenilor de a se apăra nu poate fi luat īn nici o condiţie: »Posesorul unui drept are voie să vorbească« (hadīt după Muslim, Abū Dā'ūd, Tirmidī, Nasā'ī şi Buhārī). »Dacă īn faţa ta stau două părţi adverse, tu trebuie să hotărăşti doar după ce le-ai ascultat pe amāndouă, pentru că doar aşa poţi să fii sigur de hotărārea ta« (hadīt după Abū Dā'ūd şi Tirmidī).

e) Nimeni nu poate sili un musulma să asculte de un ordin care vine īmpotriva šarī’a. Musulmanul trebuie să spună nu celor care īi ordonă să comită un păcat, indiferent cine este cel care dă acest ordin: »Dacă ordinul duce la păcat, tu nu trebuie să asculţi« (hadīt după Buhārī, Muslim, Abū Dā’ūd, Tirmidī şi Nasā’ī).

a) Prezumţia de nevinovăţie primează: »Toţi cei din comunitatea mea sunt nevinovaţi, īn afară de cei care īşi declară vina īn mod deschis« (după Abū Bakr şi 'Umar). Acest principiu rămāne valabil indiferent de acuzele ce se aduc unei persoane, atāta vreme cāt o judecată dreaptă nu a declarat-o vinovată.

b) Numai prevederile legale pot pedepsi un om: »Şi noi nu pedepsim īnainte de ce am trimis un sol« (Coran 17, 15). Nici un musulman nu poate apela la scuza necunoaşterii celor ce trebuie cunoscute īn mod obligatoriu prin religie, necunoaşterea sa, dacă este dovedită, va fi considerată o eroare de judecată, şi nu va suferi decāt pedepsele hudūd: »Şi nu vă este păcat dacă greşiţi īntru acesta doar dacă o fac aceasta inimile voastre cu tot dinadinsul« (Coran 33, 5).

c) Nimeni nu va putea fi condamnat şi pedepsit prin lege pentru fapte penale, cu excepţia cazului īn care o curte cu competenţe depline a dovedit că el le-a īnfăptuit: »O, voi, ce faceţi, dacă vine la voi un netrebnic cu o veste« (Coran 49, 6).

d) Īn nici un caz nu este permisă depăşirea unei pedepse prevăzute de šarī’a: »Acestea sunt poruncile lui Dumnezeu. Deci nu le călcaţi!« (Coran 2, 229). Unul din principiile šarī’a este că circumstanţele īn care a fost comisă o faptă penală trebuie luate īn considerare pentru a evita aplicarea pedepselor hudūd: »Dacă puteţi, nu folosiţi pedepsele hudūd pe musulmani, şi dacă există o cale de a le evita, alegeţi-o« (hadīt după al-Baihaqī şi al-Hākim).

e) Nimeni nu va fi pedepsit pentru păcatele săvārşite de alţii: »Şi nimeni nu va purta povara altuia« (Coran 17, 15). Fiecare om este responsabil de propriile-i fapte: »Fiecare este chezaş pentru lucrul ce şi l-a agonisit« (Coran 52, 21). Īn nici un caz responsabilitatea nu va fi extinsă asupra membrilor familiei lui, a rudelor sau prietenilor: »Doamne fereşte, ca să prindem pe altul decāt pe acela la care am aflat lucrul nostru; de altfel am fi nelegiuiţi« (Coran 12, 79).

Toţi oamenii au dreptul să fie protejaţi de gesturile samavolnice ale autorităţilor. Nimănui nu īi este permis să ceară unui om explicaţii pentru faptele sau atitudinile sale sau să ridice acuze la adresa acestuia, cu excepţia cazurilor īn care există indicii susţinute care dovedesc implicarea omului īn faptele ce i se reproşează: »Şi cei care īi scārbesc pe cei credincioşi şi pe cele credincioase, fără să o fi agonisit ei, aceia au să poarte vina de ponegrire şi păcat răsvădit« (Coran 33, 58).

a) Torturarea răufăcătorilor sau, mai rău, a acuzaţilor, nu este permisă: »Cei care chinuie oamenii din lume īl chinuie pe Dumnezeu« (hadīt după Buhārī, Muslim, Abū Dā’ūd, Tirmidī şi Nasā’ī). La fel de interzise sunt şi īncercările de a face pe cineva să recunoască o faptă penală de care nu se face vinovat. Toate declaraţiile obţinute prin intermediul constrāngerilor sunt nule: »Dumnezeu mi-a eliberat comunitatea de eroare, uitare şi de toate cele ce īi repugnă« (hadīt după Ibn Māga).

b) Indiferent de fapta comisă sau de pedeapsa prevăzută de lege, demnitatea umană şi onoarea unei persoane trebuie să rămānă neatinse.

Onoarea şi bunul renume al unei persoane nu pot fi atinse. Nu este permisă lezarea acestora: »Sāngele vostru, bunurile voastre şi onoarea voastră nu pot fi atinse« (afirmaţia Profetului la plecarea īn pelerinaj la Mekka). Este interzisă dezvoluirea punctelor slabe ale unei persoane şi denigrarea personalităţii şi fiinţei sale morale: »Şi nu vă puneţi la iscoadă şi nimenea să nu clevetească pe altul« (Coran 49,12); »Şi nu vă defăimaţi īntreolaltă şi nu vă batjocoriţi cu porecle« (Coran 49, 11).

a) Este dreptul tuturor musulmanilor oprimaţi şi trataţi nedrept să se refugieze īn acele regiuni din Islam (dār al-islām), unde se află īn siguranţă. Acesta este un drept garantat de Islam tuturor persoanelor oprimate, indiferent de cetăţenie, religie sau culoare. Islamul impune musulmanilor obligaţia de a pune aceşti refugiaţi la adăpost sigur atunci cānd īi cer ajutorul: »Şi dacă unul dintre idolatri te roagă pentru scut, dă-i scut, pānă ce aude cuvāntul lui Dumnezeu, apoi lasă-l să ajungă la locul său de adăpost« (Coran 9, 6).

b) Casa Domnului, Ka'ba de la Mekka, este un adăpost sigur pentru toţi şi care nu respinge nici un musulman: »cine intră ea este scutit« (Coran 3, 97); »Şi cānd am făcut noi o casă (Ka'ba) de adunare şi adăpost« (Coran 2, 125). »deopotrivă pentru cel băştinaş, cāt şi pentru cel străin« (Coran 22,25).

a) Situaţia religioasă a minorităţilor este stabilită pe baza principiului universal din Coran: »Nu este silă la credinţă« (Coran 2, 256).

b) Situaţia civilă şi legală a minorităţilor este īnscrisă īn šarī’a Islamului, atunci cānd acestea ni se adresează īn caz de proces. Dacă nu se adresează nouă īn caz de proces, atunci se vor aplica legile lor, atāta vreme cāt ele au pentru ei origini divine.

a) Este dreptul tuturor oamenilor din Umma, să se intereseze de ceea ce se īntāmplă īn viaţa acesteia şi de lucrurile care vizează bunăstarea comunităţii. Conform principiului consfătuirii, oamenii trebuie să contribuie la aceasta după măsura capacităţilor şi talentelor lor: »afacerile cu sfat īntrolaltă« (Coran 42, 38). Toţi oamenii din Umma pot ocupa poziţii şi funcţii publice dacă īndeplinesc condiţiile legii. Acest drept nu le poate fi luat şi nici limitat de considerente precum rasa sau clasa socială: »Sāngele musulmanilor are aceeaşi culoare; ei se ţin īmpreună īmpotriva tuturor celorlalţi; chiar şi cel mai simplu dintre ei se străduieşte īntru siguranţa tuturor« (după Ahmad).

b) Consfătuirea constituie fundamentul relaţiilor dintre stăpānitor şi Umma. Este dreptul Umma să-şi aleagă stăpānitorul după voinţa ei liberă şi pe baza acestui principiu. Ea are dreptul să ceară socoteală acestuia şi să-l răstoarne, dacă acesta se īndepărtează de la šarī’a: »Am fost pus peste voi, chiar dacă nu sunt cel mai bun dintre voi. Cānd vedeţi că fac ceea ce este drept, atunci sprijiniţi-mă; cānd vedeţi că fac lucruri nedrepte, īndreptaţi-mă. Daţi-mi ascultare atunci cānd şi eu dau ascultare Domnului şi trimisului Său; atunci cānd nu dau ascultare, atunci nici voi nu trebuie să-mi mai daţi mie« (după Abū Bakr).

a) Toţi oameni au dreptul să gāndească, să creadă şi să exprime ceea ce gāndesc şi ceea ce cred, fără ca cineva să intervină sau să-i oprească, atāta vreme cāt ei se vor ţine īn limitele prescrise de šarī’a. Nu este permisă răspāndirea neadevărurilor şi exprimarea publică a ideilor ce vin să răspāndească neruşinarea şi să slăbească umma: »De ce nu vor īnceta cei făţarnici şi cei ce au boală īn inimile lor şi răsvrătitorii īn Medina, te vom aţāţa īmpotriva lor. Atunci, să nu-ţi fie ei vecini, decāt numai pentru timp scurt. Blestemaţii! Oriunde vor fi aflaţi, să fie apucaţi şi măcelăriţi« (Coran 33, 60-61).

b) Libertatea gāndirii atunci cānd căutăm adevărul nu este un simplu drept, ea este o obligaţie: »Eu vă īndemn cu privire la una, ca să vă ridicaţi īnaintea lui Dumnezeu cāte doi sau cāte unul, apoi cugetaţi că īn tovarăşul vostru nu este un duh, El este numai un īndemnător, īnainte de pedeapsa cea aspră« (Coran 34,46).

c) Toţi au dreptul şi obligaţia să-şi declare aversiunea faţă de nedreptăţi şi să se opună acestora fără să se teamă de eventualele confruntări cu autorităţile, stăpānitorii despotici sau regimurile tiranice ce acţionează īn mod samavolnic. Aceasta este cea mai bună metodă a Războiului Sfānt (gihād): »Trimisul lui Dumnezeu - Domnul să-l binecuvānteze şi să-l māntuiască! - a fost īntrebat: Care Război Sfānt este mai bun? El a spus: Cuvāntul adevărat īn faţa unui stăpānitor despotic« (hadīt după Tirmidī şi Nasā’ī).

d) Nimeni nu interzice răspāndirea informaţiilor şi faptelor adevărate, cu excepţia cazului cānd aceasta reprezintă o ameninţare la adresa societăţii sau a statului: »De vine la ei o afacere, fie de pace sau de frică, o răspānesc (īndată). Dacă īnsă ar īmpărtăşi-o trimisul lor unuia dintre dregătorii lor, ar pricepe-o aceia care ar voi s-o scoată de la ei« (Coran 4,83).

e) Respectarea credinţelor necredincioşilor este o trăsătură caracteristică a musulmanilor. Nimănui nu īi este permis să ia īn derādere convingerile altor oameni, cu atāt mai puţin să aţāţe societatea īmpotriva acestora: »Nu probozi (idolii) pe care īi cheamă ei, afară de Dumnezeu, ca să nu-L probozească ei pe Dumnezeu īntru duşmănie şi nepricepere. Astfel i-am īmpodobit Noi fiecărui popor faptele sale; apoi se vor īntoarce la Domnul lor şi le va vesti răsvădit ce au făcut ei.« (Coran 6,108).

Toţi oamenii au dreptul la libertate religioasă şi la practicarea religiilor lor: »Voi aveţi religia voastră şi eu pe a mea« (Coran 109, 6).

a) Toţi oamenii au dreptul să ia parte, singuri sau īmpreună cu alţii, la viaţa religioasă, socială, culturală, politică etc. a comunităţii şi să creeze instituţiile sau mijloacele care īi sunt de trebuinţă īn vederea exercitării acestui drept: »Spune: Acesta este drumul meu. Eu strig către Dumnezeu pe temeiul unei dovezi, eu şi cei ce-mi urmează.« (Coran 12,108).

b) Toţi oamenii au dreptul şi obligaţia să promoveze dreptatea şi să interzică nedreptatea şi să ceară societăţii să īnfiinţeze instituţii care să permită acestora să-şi ducă la īndeplinire această responsabilitate, pentru a se sprijinii unii pe ceilalţi īntru cuvioşenie şi teamă de Dumnezeu: »Sunteţi cel mai bun popor ce s-a născut īntre oameni. Voi porunciţi ce e cuviincios şi opriţi ce e nedrept« (Coran 3, 104); »ajutaţi-vă īntreolaltă la dreptate şi frica lui Dumnezeu« (Coran 5, 2); »Oamenii care īl văd pe cel ce săvārşeşte nedreptăţi şi nu fac nimic ca să īl īmpiedice, vor fi pedepsiţi de Dumnezeu« (după Abū Bakr şi 'Umar).

a) Natura şi toate bogăţiile ei sunt proprietatea lui Dumnezeu: »Domnul este stăpān peste cer şi pămānt şi peste tot ce se află īn ele« (Coran 2,120). El le-a dat oamenilor īmpreună cu dreptul să uzeze de ele: »Şi El a pus tot ce este īn cer şi pe pămānt īn slujba voastră« (Coran 15, 13). El a interzis oamenilor să le distrugă. »şi nu-i īnşelaţi pe oameni la averea lor şi nu faceţi daună pe pămānt« (Coran 26, 183). Nimănui nu īi este permis să excludă pe cineva de la uzul acestora sau să īi conteste dreptul de a folosi resursele naturale necesare vieţii: »darurile Domnului tău nu sunt oprite« (Coran 17,20).

b) Toţi oamenii au dreptul să lucreze şi să producă pe căi cinstite pentru a-şi cāştiga cele necesare traiului: »şi nu este tārātoare pe pămānt, de care nu s-ar īngriji Dumnezeu« (Coran 11, 6); »plimbaţi-vă pe tărāmurile sale şi māncaţi din īnzestrarea lui« (Coran 67,15).

c) Proprietatea privată a unei singure persoane sau a unei comunităţi este garantată. Toţi oamenii au dreptul să dispună de cele cāştigate de el prin muncă: »şi că El īmbogăţeşte şi īndestulează« (Coran 53, 48). Proprietatea publică este legitimă şi slujeşte intereselor umma: »Ceea ce a dat Dumnezeu ca pradă trimisului Său de la poporul cetăţilor, aceasta este a lui Dumnezeu şi a trimisului, şi a rudelor, şi a orfanilor, şi a sărmanilor, şi a fiului drumului, ca să nu umble īn schimb īntru cei avuţi dintre voi« (Coran 59, 7).

d) Săracii din umma au drepturi la o parte din averea celor bogaţi, fixate īn impozitul de milostenie (zakāt): »din a căror avere o parte e hotărātă pentru cerşetor şi ruşinos« (Coran 70, 24-25). Acesta este un drept care nu poate fi desfiinţat sau limitat de către un stăpānitor, chiar dacă prin aceasta, el trebuie să lupte īmpotriva celor care nu vor să plătească acest impozit: »Pe Dumnezeu, chiar dacă ar refuza să-mi dea legătura cămilei pe care o duc trimisului Domnului, şi tot aş lupta īmpotriva lor« (nach Abū Bakr).

e) Punerea la dispoziţie a mijloacelor de producţie īntru binele umma este o obligaţie. Ele nu trebuie neglijate sau oprite: »Acel sclav al Domnului, pe care El l-a pus stăpān peste o turmă, care nu se va īngriji de aceasta, nu va găsi calea spre Paradis« (după Abū Bakr şi 'Umar). Ele nu trebuie să fie puse īn slujba unui lucru interzis de šarī’a sau care aduce stricăciuni bunăstării comunităţii.

f) Pentru a arăta calea cea dreaptă de urmat īn activităţile economice şi pentru a garanta bunul mers al acestora, Islamul a interzis următoarele:

1. īnşelăciunile de orice fel: »cine īnşeală, nu este de-al nostru« (hadīt nach Muslim);

2. afacerile riscante şi incerte şi toate afacerile care pot duce la conflicte, atunci cānd nu pot fi stabilite criterii obiective: »Profetul a interzis vānzarea pietrelor şi a lucrurilor īndoielnice« (hadīt după Muslim, Abū Dā’ūd, Tirmidī şi Nasā’ī); »Profetul a interzis vānzarea de struguri īnainte ca aceştia să se īnnegrească şi a grānelor, īnainte să se īntărească (hadīt după Buhārī, Muslim, Abū Dā’ūd, Tirmidī şi Nasā’ī);

3. exploatarea şi favorizarea excesivă īn afaceri: »Vai de cei ce scurtează măsura, aceia care, dacă lasă să li se măsure pe oameni, voiesc măsura plină, dar cānd ei măsură şi cāntăresc dau mai puţin« (Coran 88, 1-2);

4. monopolul şi tot ce duce la o competiţie inegală: »Numai păcătosul strānge« (hadīt după Muslim).

5. Cămătăria şi profesiunile parazitare care profită de oamenii aflaţi la ananghie. »Dumnezeu a īncuviinţat negustoria şi a oprit cămătăria« (Coran 2,175).

6. Publicitatea mincinoasă şi īnşelătoare: »Vānzătorii şi cumpărătorii au dreptul să se răzgāndească, atāta vreme cāt nu s-au despărţit īncă. Dacă sunt sinceri şi se exprimă clar, afacerea lor neguţătorească este binecuvāntată, dacă mint şi īncearcă să amăgească, afacerea lor īşi pierde sfinţenia« (hadīt după Buhārī, Muslim, Abū Dā’ūd, Tirmidī şi Nasā’ī).

g) singurele limitări aduse activităţilor economice din societatea musulmană sunt respectarea intereselor umma şi a valorilor Islamului.

Bunurile cāştigate de pe urma exercitării unor profesiuni permise nu pot fi decāt īn interesul suprem al societăţii: »Nu istoviţi averile voastre īntre voi cu deşert« (Coran 2, 188); şi doar īn schimbul acordării unor despăgubiri drepte: »Cine ia fără ia ceva pe nedrept va cădea īn iadul cel mai negru« (hadīt după Buhārī). Inviolabilitatea proprietăţii publice este o poruncă supremă; pedepesele pentru lezarea acesteia trebuie să fie cele mai aspre atunci cānd constituie un atac la adresa īntregii societăţi şi trădarea umma: »Acela dintre voi căruia i-am dat de lucru şi care ne va fura chiar şi un ac este un escroc, care va trebui să dea socoteală de acesta īn ziua Reīnvierii« (hadīt după Muslim).

Islamul onorează munca pe care a hărăzit-o societăţii: »Spune: Faceţi!« (Coran 9,105). Dacă munca adevărată este una temeinică: »Domnului īi place, ca aceia dintre voi care muncesc, să o facă cu temeinicie« (după Abū Ya'lā), atunci drepturile muncitorilor sunt următoarele:

1. să fie remuneraţi īn mod drept şi imediat īn funcţie de străduinţele lor: Daţi muncitorilor banii care li se cuvin, mai īnainte ca să li se fi uscat sudoarea de pe frunte« (hadīt după Ibn Māga);

2. să li se ofere viaţa demnă care li se cuvine pentru străduinţele lor: »Şi pentru toţi sunt trepte după faptele lor, ca să le plătească Dumnezeu pentru faptele lor« (Coran 46,19);

3. să li se acorde recunoaşterea care li se cuvine din partea societăţii: »Lucraţi! şi va primi Dumnezeu lucrul vostru şi (asemenea) şi trimisul Său şi cei credincioşi« (Coran 9, 105)

4. să fie protejaţi pentru a nu fi exploataţi. Domnul spune: »Īn ziua Reīnvierii voi fi duşmanul omului care a promis un lucru īn numele Meu, dar nu s-a ţinut de promisiune; al omului care a vāndut un om liber, īmbogăţindu-se de pe urma lui; al omului care şi-a luat un angajat care a muncit din greu pentru el şi care nu l-a plătit pentru aceasta« (hadīt după Buhārī).

Toţi oamenii au dreptul de a dispune de cele necesare traiului: māncare, băutură, īmbrăcăminte şi locuinţă; īn plus, de cele de care are trebuinţă pentru sănătatea trupului, spiritului şi minţii sale, īn limitele celor permise de resursele umma. Obligaţia umma este de a acoperi lipsurile: »Profetul este mai aproape de credincioşi decāt ei īnşişi loru-şi« (Coran 33, 6).

a) Căsătoria islamică este dreptul tuturor oamenilor. Ea constituie calea legală de īntemeiere a familiei, de concepere a urmaşilor şi de păstrare a virtuţilor spirituale: »O, voi, oamenilor, temeţi-vă de Domnul vostru, care v-a făcut dintr-un singur suflet şi anume făcānd din el pe soţia sa şi a răspāndit din ei mulţi bărbaţi şi muieri« (Coran 4, 1).

Soţii au drepturi şi obligaţii egale unul faţă de celălalt, aşa cum apar ele īn šarī’a: »Dacă voiesc īmpăcare şi se poartă cu ele după cuviinţă: īnsă bărbaţii stau mai presus decāt ele« (Coran 2, 228). Educaţia copiilor cade īn sarcina tatălui: »trupească, morală şi religioasă, corespunzătoare credinţei şi legilor sale.« El răspunde pentru direcţia aleasă: »Voi sunteţi păstorii şi sunteţi răspunzători de turma voastră« (hadīt nach Buhārīt Muslim, Abū Dā’ūd, Tirmidī und Nasā’ī).

b) Soţii trebuie să se respecte reciproc īn virtutea dragostei ce-i uneşte: »Şi se ţine de semnele Lui, că v-a făcut vouă din voi īnşivă soţii, ca să vă īmpreunaţi cu ele« (Coran 30/21).

c) Soţul trebuie să-şi īntreţină soţia şi copiii: »Cel ce are avere, să cheltuiască; iar celui ce-i este măsurată īnzestrarea, să cheltuiască din ce i-a dat Dumnezeu« (Coran 65, 7).

d) Copiii au dreptul la o educaţie bună: »Şi spune:"Doamne, īndură-Te de amāndoi, căci mă crescură, cānd eram mic!« (Coran 17,24). Copiii nu trebuie să lucreze de la vārste fragede, şi nici să nu li se dea īnsărcinări care să īi suprasolicite sau să le īntārzie creşterea sau care să īi priveze de dreptul la joacă şi la īnvăţătură.

e) Dacă părinţii nu īşi pot īndeplini obligaţiile faţă de copii, acestea vor trece īn răspunderea societăţii. Cheltuielile de īntreţinere a copilului vor proveni din vistieria musulmanilor (vistieria publică a statului): »Mă pot īngriji de musulmani mai bine decāt o pot face ei. Dacă un musulman moare şi lasă īn urma lui datorii neplătite sau copiii de care nu are cine să se īngrijească, mă voi īngriji Eu de ei; dacă un musulman moare şi lasă o avere īn urma lui, aceasta va reveni moştenitorilor lui« (după Abū Bakr şi 'Umar, Abū Dā’ūd şi Tirmidī).

f) Toţi oamenii vor primi īn familie tot ce au nevoie pentru a dispune de siguranţă materială, dragoste īn copilărie şi la bătrāneţe şi boală. Părinţii trebuie să ofere copiilor lor siguranţă materială şi īngrijire a trupului şi sufletului: »Tu şi ai tăi sunteţi proprietatea tatălui tău« (hadīt după Abū Dā’ūd).

g) Şi maternitatea trebuie să fie protejată īn familie: »O, tu, Profetule, cine trebuie să fie tratat mai bine? Profetul a răspuns: Mama ta! Omul a īntrebat mai departe: Şi mai apoi? Profetul a răspuns: Mama ta! Omul: Şi mai apoi? Profetul: Mama ta! Şi īncă odată: Şi mai apoi? El a răspuns: Tatăl tău!« (după Abū Bakr şi 'Umar).

h) Răspunderea īn familie este īmpărţită īntre membrii ei; fiecare membru va avea partea lui de răspundere īn funcţie de capacităţile şi talentele sale date de la natură. Această răspundere cuprinde mai multe decāt nucleul reprezentat de părinţi şi copii, ea se īntinde şi asupra rudelor şi rudelor de sānge din partea mamei: »O, tu, trimisul lui Dumnezeu, pe cine trebuie să cinstim mai mult şi mai mult? El a spus: Pe mamele tale! Iar mai apoi tot pe mamele tale! Iar mai apoi tot pe mamele tale! Apoi pe tatăl tău, apoi pe rudele tale, apoi pe rudele tale!« (hadīt după Abū Dā’ūd şi Tirmidī).

i) Tinerii nu pot fi obligaţi să se căsătorească cu o persoană pe care nu o doresc: »O fecioară a venit la Profet şi i-a spus că tatăl ei a căsătorit-o īmpotriva voinţei ei. Profetul a lăsat-o să aleagă«  (hadīt după Ahmad şi Abū Dā’ūd).

Drepturile soţiei sunt:

a) să trăiască acolo unde trăieşte şi soţul ei: »Lăsaţi-le să locuiască unde locuiţi voi« (Coran 65, 6).

b) ca soţul să o īntreţină pe timpul căsătoriei şi īn lunile de aşteptare dinaintea divorţului: »Bărbaţii să fie īnaintea muierilor, pentru că şi Dumnezeu i-a pus pe aceia īnaintea acestora şi ei le ţin din averile lor« (Coran 4,34); »şi dacă sunt ele īngreunate, cheltuiţi pentru ele pānă vor depune sarcina lor« (Coran 65, 6); şi ca bărbatul de care s-a despărţit să preia cheltuielile pentru copiii comuni aflaţi īn grija ei: »şi dacă alăptează pentru voi, daţi-le simbria lor« (Coran 65, 6).

c) Soţia are dreptul la aceste cheltuieli indiferent de situaţia ei financiară sau de averea personală.

d) Soţia are dreptul să īi ceară soţului īncheierea amiabilă a contractului matrimonial prin hul' (răscumpărarea femeii din căsnicie): »Şi dacă vă temeţi că amāndoi (soţii) nu vor īmplini poruncile lui Dumnezeu, atunci nu este păcat asupra lor dacă se răscumpără ea cu ceva« (Coran 2, 229); ea are dreptul să ceară desfacerea căsătoriei pe cale juridică, conform prevederilor šarī’a.

e) Soţia are dreptul să-şi moştenească soţul. La fel, să-şi moştenească părinţii, copiii şi rudele: »Asemenea şi muierilor li se cuvine a patra parte din ceea ce aţi lăsat īn urmă, dacă n-aveţi copii; īnsă dacă aveţi copii, li se cuvine muierilor a opta parte din ceea ce aţi lăsat īn urmă« (Coran 4,12).

f) Soţii trebuie să-şi respecte reciproc sfera privată (intimă) şi nu trebuie să dezvăluie secretele acesteia īn cazul existenţei unor defecte trupeşti sau morale. Acest drept trebuie respectat şi după desfacerea căsătoriei: »Deci nu uitaţi binefacerea īntre voi« (Coran 2, 237).

a) Copiii au dreptul să primească o educaţie bună de la părinţii lor; ei trebuie, īn schimb, să-şi respecte şi onoreze părinţii: »Şi Domnul tău a orānduit ca să-i slujiţi numai Lui şi să vă purtaţi bine cu părinţii voştri, dacă unul sau amāndoi ajung la bătrāneţe lāngă tine. De aceea nu spune către ei "Pfui" şi nu-i certa, ci vorbeşte către ei cuvinte binevoitoare. Şi pleacă īnaintea lor aripa umilinţeidin īndurare şi spune: "Doamne, īndură-Te de amāndoi, căci mă crescură, cānd eram mic!« (Coran 17, 23-24).

b) Educaţia este un drept al tuturor oamenilor. Bărbaţii şi femeile sunt obligaţi să īncerce să īşi desăvārşească cunoştinţele: »Acumularea de cunoştinţe este obigaţia religioasă a tuturor musulmanilor şi musulmanelor« (hadīt după Ibn Māga). Instruirea este dreptul pe care īl au cei neştiutori īn faţa ştiutorilor: »Cānd a īncheiat Dumnezeu un legămānt cu cei ce au scriptura: "Descoperiţi-o oamenilor şi nu o ascundeţi", atunci īl aruncară ei (legămāntul) după spatele lor şi-l vāndură pentru un preţ mic, īnsă acesta a fost un negoţ rău« (Coran 3, 187); »Cel prezent trebuie să īl informeze pe absent« (afirmaţia Profetului la plecarea īn pelerinaj).

c) Societatea trebuie să ofere tuturor oamenilor posibilitatea de a īnvăţa: »Pe acei oameni cărora le vrea binele, Dumnezeu īi īnvaţă religia. Eu nu sunt decāt un mijlocitor, Domnul Atotputernic este cel care dă« (după Abū Bakr şi 'Umar). Oamenii pot alege să īnveţe lucrurile care le corespund talentelor şi capacităţilor lor: »Toţi au succes īn domeniile pentru care au fost creaţi« (după Abū Bakr, 'Umar, Abū Dā’ūd şi Tirmidī).

Doar Creatorul cunoaşte cele mai intime gānduri ale oamenilor: »I-ai deschis inima?« (hadīt după Muslim). Afacerile private ale oamenilor sunt un domeniu protejat, asupra cărora nu trebuie să se intervină: »şi nu spionaţi!« (Coran 49, 12); »O, voi, cei care nu aţi devenit musulmani decāt cu limba şi a căror credinţă nu ajunge pānă īn suflet: nu le faceţi rău musulmanilor, nu īi blamaţi şi nu le căutaţi punctele slabe. Aceluia care caută punctele slabe ale unui frate musulman, Dumnezeu īi va căuta, la rāndul Lui, punctele slabe. Şi căutāndu-i punctele slabe, Dumnezeu īi va descoperi şi cele mai ascunse vicii« (hadīt după Abū Dā’ūd şi Tirmidī).

a) Toţi oamenii sunt liberi să se deplaseze şi să īşi stabilească un loc de reşedinţă. Toţi oamenii au dreptul să călătorească, să părăsească şi să se reīntoarcă īn ţara sa fără a fi supuşi la nici un fel de limitare: »El este cel ce v-a făcut pămāntul ascultător, deci plimbaţi-vă pe tărāmurile sale şi māncaţi din īnzestrarea lui« (Coran 67, 15), »Spune:"Mergeţi īn ţară şi vedeţi care este sfārşitul acelora care īnvinuiesc de minciună« (Coran 6, 11); »Oare nu este pămāntul lui Dumnezeu destul de larg ca să fi putut voi purcede acolo?« (Coran 4,97).

b) Nimeni nu poate fi obligat să īşi părăsească domiciliul, şi nici nu poate fi īndepărtat din acest loc īn mod abuziv şi fără nici o motivaţie legală: »Dacă te vor īntreba de războiul din luna cea sfāntă, spune: "Războiul este de neiertat īn ea, īnsă a abate de la Dumnezeu şi a se lepăda de el şi de templul Său cel sfānt şi a alunga poporul Său de acolo e păcat mai mare« (Coran 2, 217).

c) Ţara Islamului este una; ea este patria tuturor musulmanilor. Nimeni nu poate limita libertatea lor de mişcare īn acest spaţiu. Toate ţările islamice trebuie să primească musulmanii care aleg să se mute sau să intre īn aceste ţări ca pe nişte fraţi: »Şi aceia care locuiră īn locuinţă şi īn credinţă īnaintea lor īi iubesc pe cei ce pribegiră la ei şi nu au īn piepturile lor dorinţă pentru ceea ce li s-a dat, şi ei se aleg pe sine īnşişi, măcar de ar fi sărăcie īntre ei. Şi cel ce se păzeşte de zgārcenia sufletului său, acelora le va merge bine« (Coran 59,9).

[īnceputul paginii]    [pagina de start Drepturile Omului]    [Prezentare grafică]