În textul de mai jos vom discuta despre prespectivele democraţiei în secolul XXI, plecând de la tezele lui Tocqueville şi Bryce. Vom vorbi aici atât despre problema democraţia mass-media cât şi depre problemele democraţiei "lipsite de concurenţă" după prăbuşirea alternativei socialiste.

Cuprins:

[începutul paginii]

Speculaţiile despre viitorul statului democratic constituţional pot servi la evaluarea situaţiei prezente a acestuia. Ea poate găsi o ieşire din labirintul posibilităţilor pe care le are orice dezvoltare istorică. În acelaşi timp, ele sunt un punct de referinţă în estimarea viitorului, un fel de detector de găsire a celor ce luptă evoluţiei viitoare (...).

Prima metodă modernă de confruntare speculativă cu această idee complicată a fost propusă în secolul XIX de Alexis de Tocqueville. Lucrarea sa despre democraţia americană a fost mai mult decât o analiză a Lumii Noi, care l-a fascinat şi contrariat deopotrivă pe acest european conservator pe parcursul călătoriei întreprinse de acesta în anii treizeci ai secolului XIX. De Tocqueville susţinea că găsise în America imaginea democraţiei pure, care avea să se impună în anii ce aveau să urmeze şi în statele Europei. El a pronosticat venirea unor secole democratice, marcate de ambivalenţe care aveau să devină realitate.

De Tocqueville nu descria esenţa democraţiei pe baza structurilor din ordinea constituţională sau a procedurilor din instituţiile politice, ci pe baza premiselor sale antropologice. Imaginea pe care şi-o face omul despre sine însuşi era, după Tocqueville elementul fundamental constitutiv al epocii democratice. În această epocă, omul îşi doreşte cu disperare libertatea, căutând în acelaşi timp să fie recunoscut prin dobândirea egalităţii cu ceilalţi. Obiceiurile, cunoscute în antichitate sub numele de "mores", sunt cele care însufleţesc democraţia: sufletul democraţiei este la fel de bun sau de rău ca şi obiceiurile cetăţenilor săi, având aceeaşi valoare ca principiile democratice. Acolo unde oamenii doresc să se simtă liberi şi, în această libertate, unici şi egali, un mecanism specific preia puterea asupra individului şi asupra poporului democratizat. Astfel creşte şi neîncrederea între oameni, la fel şi tendinţa de a se supune opiniei publice — sau a entităţii care pretinde a fi ca atare. Aşa se intaurează şi presiunea conformităţii, care acţionează din ce în ce mai contrat idealului unei umanităţi libere. Din dorinţa de libertate se naşte astfel supunerea faţă de legile egalităţii, care exercită "o presiune uriaşă a spiritului maselor asupra celui individual".

[începutul paginii]

Sensul virtuţilor civile şi al sarcinilor instituţiilor politice dispare prin urmare cu totul, în schimb creşte "tendinţa spre bunăstare", care conduce în mod evident la situaţii de saturaţie. În vreme ce strămoşii noştri nu cunoşteau decât valori egoiste, în democraţia egalitaristă pare să se impună un fenomen nou: individualismul (...).

De Tocqueville consideră că oamenii nu au devenit mai egoişti decât cei din vremurile de demult. Dar efectele mentalităţii democratice au făcut ca oamenii să încerce să se adapteze mai mult la condiţiile şi formele sale de expresie: societatea "se mişcă" din ce în ce mai mult, avansând însă din ce în ce mai puţin. Noţiunea de onoare care se număra printre virtuţile civile republicane este pe cale de dispariţie, eliberând locul dorinţei individualiste de a fi fericit.

Astăzi, pericolul politic anunţat de Tocqueville, care venea să ameninţe democraţia egalitaristă a fost, privind retrospectiv, un fapt real: el a prevăzut apariţia unei dictaturi de tip nou, pe care, din lipsa unui termen mai precis a numit-o "despotism", această putând fi astăzi definită cu mai multă precizie prin termenul "totalitarism". Ameninţarea constituită de dictatură pentru masele dezrădăcinate, individualizate, o dictatură care se deserveşte de mecanismele constrângerii colective pentru a transforma conformitatea egalitaristă într-un control al atitudinilor, ne este binecunoscută, fiind trăită "pe viu" de mulţi oameni pe parcursul secolului XX (...).

[începutul paginii]

La trei generaţii după Alexis de Tocqueville, marcat de experienţa Primului Război Mondial, James Bryce s-a apucat să scrie, pentru a-şi aşterne astfel reflecţiile cu privire la viitorul democraţiei, formulate pe baza experienţelor cumulate pe parcursul lungii sale vieţi ştiinţifice şi politice. Preşedintele american Wilson dorea să facă lumea postbelică "sigură pentru democraţie". După încheierea ostilităţilor, imperiile monarhice ale Germaniei, Austro-Ungariei, Rusiei şi  — în fapt — şi ale Imperiului Otoman, se prăbuşiseră. Democraţia părea să fi triumfat. Acesta a fost contextul în care Bryce şi-a notat ideile cu privire la situaţia statelor constituţionale democratice şi viitorul democraţiei (...).

Bryce nu avea nici o iluzie în ceea ce privea principiile democraţiei participative. El înţelegea prin suveranitatea poporului acelaşi lucru ca clasicii englezi: reprezentare şi controlarea puterii, desconsiderând utilitatea imediată a reformării politicii comunitare. El se ţinea, pe bună dreptate, departe de iluzia existenţei unei democraţii pure: el susţinea că democraţia nu este o formă de conducere "prin popor, ea se află în slujba poporului. Poporul declară ca ţel suprem al conducerii bunăstarea întregii comunităţi, nu a unui singur segment privilegiat al acesteia. El deleagă instrumentele de atingere a acestui ţel în competenţa concetăţenilor săi, aleşi pentru a face acest lucru. El urmăreşte acţiunile acestor cetăţeni aleşi pentru a se asigura ca aceştia nu se folosesc de autoritatea dobândită pentru a săvârşi abuzuri." Bryce a subliniat — la fel ca şi Tocqueville mai înainte — importanţa deosebită a presei libere, a opiniei publice. Acest teoretician empiric al democraţiei îşi punea speranţele în puterea de control a mass-mediei.

[începutul paginii]

Mass-media a devenit încă de multă o putere importantă în statele democratice, fără să fie menţionată însă în Constituţiile acestora ca atare. De multe ori, mass-media controlează atât conducerea, cât şi vocea poporului, mai mult, ele influenţează ordinea politică, implicându-se în procesele care conduc la luarea de decizii politice. Astfel se impune în democraţiile actuale — altfel decât în cazul lui Tocqueville sau Bryce — întrebarea cine îi controlează pe controlori: care este poziţia politică a mass-mediei, care sunt drepturile şi obligaţiile ei, ce sarcini şi responsabilităţi îi revin? Mass-media a devenit una dintre cele mai importante problematici ale democraţiei de astăzi: care este etica internă a mass-mediei, ce efecte are mass-media asupra cursului discuţiilor politice şi cum influenţează ea capacitatea de acţiune a instituţiilor politice.

Mass-media liberă şi-a câştigat admiraţia şi respectul populaţiilor de pretutindeni datorită rolului important pe care l-au jucat la difuzarea evenimentelor din 1989. Acest an revoluţionar a fost şi anul mass-mediei, dar mai ales al mediilor electronice. Această consideraţie nu vine însă să acopere larg răspândita - deşi, deseori difuza - atitudine critică la adresa rolului şi puterii mass-mediei în statele constituţionale occidentale, care s-a înteţit cu rapiditate în cea de-a doua jumătate a secolului XX, odată cu creşterea importanţei acesteia şi mai ales a radioului şi televiziunii (...).

[începutul paginii]

Astfel ajungem şi la aspectele care ţin de viitorul democratizării. Punctul de referinţă în această discuţie este, pe de o parte, situaţia din democraţiile reale occidentale, iar pe de cealaltă, speranţele şi temerile, dispoziţiile cu valenţe extreme care s-au făcut remarcate după revoluţiile din anul 1989 din ţările care, timp de mai multe decenii au trebuit să-şi ducă existenţa sub dominaţia unor regimuri totalitare.

Dar totalitarismul, cu tendinţe de dreapta sau de stânga, care a penetrat şi cutremurat istoria politică a secolului XX cu atâta putere a fost oare înlocuit o dată pentru totdeauna de consensul democratic? Privind mai de aproape diversele ţări post-totalitare, situaţia din puţinii ani care au urmat celebrului "1989" mai ridică încă unele semne de întrebare. Şi în "vechiul" Occident, este mai puţin clar decât pe vremea ameninţărilor totalitariste ce ţine laolaltă democraţiile şi ce deficite interne prezintă ele.

Dintr-o anumită perspectivă, democraţiile occidentale care din afară par cu totul stabile se văd confruntate cu acele fenomene şi mentalităţi pe care Alexis de Tocqueville le considerase cu îngrijorare inevitabile. James Bryce, la rândul lui, a susţinut pe bună dreptate că democraţiile vor duce din ce în ce mai mult lipsă de "oxigenul spiritual" care le asigură supravieţuirea, dacă tot mai mulţi cetăţeni se vor retrage din viaţa politică, lăsând Res Publica în responsabilitatea politicienilor de carieră.

[începutul paginii]

Încă de pe vremea teoriilor democratice ale antichităţii au apărut două întrebări care s-au dovedit esenţiale pentru orice consideraţie cu privire la viitorul democraţiei:

Democraţia se supune unei ordine ciclice şi dacă da, cum? Este ea aşadar expresia unor linii ascendente sociale şi politice, pentru ca, în urma epuizării interne şi a unei transformări de formă şi conţinuturi, să-şi schimbe caracterul într-atât încât să poarte numai simbolic numele de "democraţie", eliberând locul pentru altele concepţii, probabil mai degrabă oligarhice de organizare a politicii şi structurilor de conducere?

Care sunt premisele sociale pe baza cărora funcţionează instituţiile şi procedurile din cadrul unei democraţii susţinute de principiul statului de drept? Ce rol are societatea pluralistă la menţinerea unui consens spiritual şi moral care trebuie înnoit şi activat permanent pentru ca pluralismul să nu se transforme într-un relativism auto-distructiv?

[începutul paginii]

Această întrebare pare a nu-şi pierdut nimic din relevanţă la sfârşitul secolului XX. Ea pare a se impune cu mai multă putere decât oricând, acum că alternativele totalitare au fost distruse. Democraţiile trebuie să-şi însuşească din nou sensul dictonului atribuit lui Aristotel care spune că binele trebuie definit cu propriile argumente. După cum ştim, acest lucru este foarte dificil.

Perspectiva optimistă, încrezătoare în viitoarele progrese ale democraţiei nu a dispărut. Despre "revoluţia mondială a democraţiei" a vorbit Martin Kriele încă dinaintea căderii Zidului la Berlin şi în oficiile politice din cele mai diverse locuri din lume, fundamentându-şi teoriile pe baza idealismului categoric iluminist al lui Immanuel Kant şi a ideii drepturilor omului. Când alternativa socialistă s-a prăbuşit în sfârşit, Francis Fukuyama a îndrăznit chiar să anunţe "sfârşitul istoriei" apelând la Hegel şi la teoria sa speculativă istorică despre progresul permanent în direcţia libertăţii. Între timp, toţi au recunoscut că în ciuda tuturor marilor teorii, lumea parcurge o evoluţie unică, mai complexă.

Spiritele s-au calmat. Perioada post-totalitară a adus cu sine sfârşitul multor certitudini progresiste. Au apărut noi îndoieli în ceea ce priveşte marşul triumfal al democraţiei: contradicţiile acestui sistem au devenit mai evidente în teorie, în practică, realizarea acesteia nu pare să fie deloc atotcuprinzătoare şi inevitabilă. La cumpăna dintre milenii a apărut astfel necesitatea de a câştiga cunoştinţe clare, realiste despre condiţiile în care poate fi realizată şi menţinută democraţia (...).

[începutul paginii]

Viitorul democratizării va depinde, în contextul condiţiilor şi situaţiilor care se impun, de constelaţiile diferite de la o ţară la alta, de la o regiune la alta, de la o cultură la alta. Diversitatea tendinţelor de dezvoltare reflectă de fapt diversitatea poziţiilor de start. După un secol de ispite totalitare şi răstunări barbare de regimuri, presupunerea conform căreia viitorul va fi mai degrabă deschis şi multistratificat este cea mai corectă dintre toate cele formulate la acest început de secol XXI. Şansele democraţiei sunt la fel de multe ca şi incertitudinile cu privire la viitorul ei. Chiar şi în Occident, leagănul democraţiei moderne s-a răspândit o nouă tendinţă, o acceptare a reflecţiilor conştiente şi autocritice cu privire la chestiunea democraţiei. Oamenii se întreabă

[începutul paginii]

Chiar şi în Occident se simte nevoia unei noi mari dezbateri cu privire la democraţie, la elementele fundamentale şi la premisele sale, la posibilităţile şi limitele ei. Viitorul democratizării depinde mai ales de natura consensului la care se poate ajunge şi de ce concepţie a democraţiei va fi preferată. Teoriile actuale cu privire la democraţie alternează între clasica accepţiune a democraţiei reprezentative, în care ideea capacităţii de acţiune politică joacă rolul central şi teoria idealistă a democraţiei participatorii, care prevede posibilitatea unei co-participări egale de la nivelul instituţiilor politice şi până la tot felul de domenii ale vieţii sociale. Există aşadar mai multe variante, iar pentru a respecta condiţiile competiţiei pluraliste, oamenii trebuie să caute vor trebui să găsească permanent noi consensuri. Orice încercare de stabilire a consensului în ceea ce priveşte democraţie trebuie neapărat să răspundă la următoarele două întrebări elementare:

[începutul paginii]

În ceea ce priveşte aceste două întrebări, statele democratice occidentale de astăzi nu au ajuns decât în puţine privinţe la un consens. Ele trebuie însă să ajungă la un consens; la nevoie, acest consens poate fi permanent redefinit şi lărgit prin lichidarea conflictelor de interese şi de opinie. Altfel, democraţia îşi va pierde în mod inevitabil contururile, iar aceasta ar fi o soluţie nefericită pentru democraţia ce a triumfat peste marile "religii" totalitariste ale secolului XX. În Occident, democraţia este cea mai avansată, devenind un fapt atât de la sine înţeles încât întrebările ridicate cu privire la menţinerea ei pe viitor sunt ascultate, fireşte, cu neplăcere. Dar tocmai în Occident, discuţia despre viitorul democraţiei trebuie să se concentreze pe acest subiect. Altfel, exagerările de tot felul pot distruge esenţa democraţiei, pierderea valorilor devorând ceea ce este mai important într-o democraţie. Conflictul iscat în jurul acestor întrebări trebuie să se sfârşească într-un nou consens democratic occidental. Celelalte regiuni ale lumii se vor orienta în evaluările lor privind viitorul democratizării după felul în care Occidentul va înţelege să explice democraţia de peste ani. La începutul anului XXI trebuie să constatăm că multe din pronosticurile mai degrabă sceptice ale lui James Bryce şi Alexis de Tocqueville s-au adeverit în discuţiile prezente cu privire la viitorul democraţiei.

[din: Ludger Kühnhardt, Die Zukunft der Demokratisierung, în: Karl Kaiser/Hans-Peter Schwarz (ed.), Weltpolitik im neuen Jahrhundert (Bundeszentrale für politische Bildung 364) Bonn 2000, 233-242]

[începutul paginii]

Teme:  Drepturile omului  I  Personalităţi  I  Democraţie  I  Partide  I  Europa  I  Globalizare  I  Naţiunile Unite  I  Durabilitate

Metode:    Didactică politică    II    Educaţie pentru pace    II    Metode