Democraţia ca suveranitate populară. Teoria suveranităţii poporului

Dacă ne întrebăm pe cineva care sunt elementele care stau la baza unei societăţi democratice, vom primi răspunsul că democraţia înseamnă supremaţia poporului. Acesta este singurul fel în care poate fi tradus cuvântul de grecesc "demokratia". Toate constituţiile democratice stipulează că întreaga autoritate statală provine de la popor şi că poporul este suveran. Prin urmare, autoritatea statală se legitimează doar atunci când se sprijină pe voinţa liberă şi pe aprobarea poporului.

Teoria despre suveranitatea poporului a venit să înlocuiască ideea mai veche conform căreia toate funcţiile de conducere îi reveneau regelui sau principelui în virtutea apartenenţei sale la o dinastii aprobate de puterea divină. Autoritatea statală nu se baza pe societate în aceste state dinastice "lăsate de la Dumnezeu", ci pe argumente precum provenienţa şi orientarea religioasă, ea fiind purtată de forţe mitice şi constituită după principii ascunse cetăţenilor. Această separare principială a conducătorului de supuşi constituie esenţa antonimiei dintre democraţie şi monarhie. Democraţia nu vede statul ca pe o formă de conducere stabilită de forţe supranaturale, ci ca una rezultată din voinţa tuturor indivizilor de a rezolva în comun sarcinile ce le revin. Prin urmare, forma şi conţinutul statului nu sunt pre-date cetăţenilor, ci date în seama lor. Întreaga competenţă de asumare a sarcinilor de către cetăţenii unui stat, sarcini ale căror rezultate îi afectează pe toţi, este exprimată în noţiunea de suveranitate a poporului.

(...) Faptul că întreaga autoritate statală provine de la popor nu înseamnă evident că poporul este cel care se află la conducere şi care participă la toate detaliile procesului de decizie politică, chiar dacă acest lucru ar părea o consecinţă logică a ideii democratice. În fond numai aşa cetăţeanul ar putea să-şi respecte propriile legi şi ordine, rămânând astfel cu adevărat liber. Această identitate a guvernanţilor cu cei guvernaţi nu a existat, în sensul strict al cuvântului, niciodată, chiar dacă formele istorice timpurii ale democraţiei din Grecia antică se orientau după modelul unei "democraţii directe". Chiar şi Rousseau a susţinut mai târziu că doar acest tip de democraţie este valabil.

[începutul paginii]

Suveranitatea poporului şi alegerile

(...) Dacă din motive externe şi interne, conducerea poporului de către popor este astăzi imposibilă, principiul suveranităţii poporului se concretizează în schimb prin alegerea unor grupuri de reprezentanţi sau reprezentanţi individuali care urmează să conducă mai apoi în mod responsabil, conform vrerii poporului şi cu acordul acestuia. Competenţa decizională este lăsată în mâinile reprezentaţilor aleşi; alegătorul nu trebuie să facă altceva decât să opteze pentru unul dintre candidaţii desemnaţi de partide şi să îi aleagă pe aceia despre care cred că vor acţiona politic în virtutea convingerilor şi intereselor sale (de obicei, alegerea se face pe baza apartenenţei candidatului la un anumit partid).

[începutul paginii]

Condiţii pentru scrutinul democratic

Cine doreşte ca prin alegeri să dea greutate voinţei poporului, transformând astfel scrutinul într-un instrument decisiv în vederea concretizării suveranităţii poporului, trebuie să îndeplinească anumite condiţii imperios necesare. Aleşii nu pot menţine legătura cu voinţa celor ce i-au ales decât dacă sunt obligaţi, la intervale regulate de timp, să se supună din nou votului, pentru ca prin aprobarea de către electorat a acţiunilor întreprinse să primească dreptul să-şi continue mandatul. Doar asta îi face pe aleşii poporului să respecte convingerile şi interesele alegătorilor. În plus, electoratul trebuie să aibă ce să aleagă. Scrutinul trebuie să îi pună la dispoziţie mai multe alternative. Listele unice sunt un simptom al dictaturii.

(...) Un sistem guvernamental care oferă cetăţenilor şanse egale în vederea dobândirii dreptului de decizie la soluţionarea sarcinilor publice trebuie să mai asigure, pe lângă factorul "periodicitate" şi factorul "alternative reale" şi caracterul general al scrutinului. Principiul egalităţii presupune în mod necesar şi faptul că toţi cetăţenii au dreptul de a vota. Nimeni nu poate fi privat de acest drept pe criterii rasiale, religioase, de educaţie sau de venit. Criteriile formale care împiedică oamenii să beneficieze de acest drept sunt minime, vezi condiţia împlinirii unei anumite vârste pentru a putea vota. Aceste criterii pot fi îndeplinite cu uşurinţă de toţi cetăţenii unui stat, fără să aibă loc nici o discriminare, şi sunt acceptate de toată lumea, fără ca acest lucru să reprezinte o lezare a principiilor democratice.

În strânsă legătură cu caracterul general al alegerilor este caracterul egal al acestora.

[începutul paginii]

(...) Într-o societate deschisă şi pluralistă în care convieţuiesc în linişte sau dispută grupuri diferite dar egale în drepturi, caracterul general şi egal al scrutinului sunt singurele criterii care permit desemnarea unor reprezentanţi care să ocupe poziţiile de vârf din stat într-o manieră care să fie acceptată de toţi cetăţenii. Scrutinul general şi egal s-a impus nu pentru că prin intermediul său poate ajunge la putere "cea mai bună" conducere, ci pentru că s-a dovedit că este cea mai bună şi practicabiă metodă de garantare a păcii sociale. El oferă tuturor cetăţenilor unei ţări posibilitatea să participe la formarea guvernului, dând minorităţii şansa de principiu să devină ulterior majoritate. Într-o societate fragmentată de o mulţime de conflicte de interese şi convingeri, acest tip de scrutin a adus cu sine posibilitatea de soluţionare paşnică a disputelor, permiţând, în ciuda tensiunilor interne, ascensiunea la putere a unei conduceri cu putere de decizie, din care poate face parte orice formaţiune. Scrutinul general şi egal este una dintre cele mai de succes metode de a suda în interior comunitatea politică şi de a o face capabilă de acţiune.

Pentru a corespunde cerinţelor democraţiei, acest scrutin general şi egal trebuie asigurat şi de alţi factori. Trebuie evitată exercitarea oricărei presiuni asupra alegătorilor în vederea câştigării voturilor acestora. Asta nu înseamnă că propaganda politică şi încercările de influenţare a electoratului sunt interzise. Important este ca statul să garanteze libertatea de decizie a cetăţeanului. Acesta este şi sensul votului secret. Atâta vreme cât votul rămâne secret, cât nu pot fi aflate deciziile personale, oamenii nu pot suferi nici un dezavantaj de pe urma felului în care au votat.

Doar dacă toate aceste condiţii sunt împlinite, valabile şi pentru scrutinul pasiv — cetăţenii deţinând şi dreptul şi şansa de a-şi asuma funcţii politice —, poate fi vorba despre un scrutin democratic. Doar acesta poate legitima Parlamentul să acţioneze în numele poporului. Numai guvernele care se sprijină pe un scrutin liber de acest fel este îndreptăţit să îşi exercite în mod legitim şi democratic puterea.

[începutul paginii]

(...) În politica modernă se vorbeşte deseori despre voinţa poporului, fără să se explice şi ce se înţelege prin aceasta. Rousseau crezuse că o voinţă unitară poate fi construită; aceasta urma să fie identică cu binele comunităţii. El a fost obligat să echivaleze în teoriile sale politice voinţa majorităţii cu binele comunităţii care avea să acopere vocea minorităţii de opinie divergentă, considerată greşită.

Având în vedere consideraţiile formulate mai sus în ceea ce priveşte caracterul societăţii pluraliste, trebuie să reţinem că în realitate nu există o voinţă unitară, aşa cum nu există nici o ideologie unitară. Ceea ce se impune ca fiind voinţa poporului este întotdeauna voinţa celor mai puternici. Noi nu mai putem fi la fel de optimişti ca Rousseau, care identifica voinţa majorităţii cu binele comunitar. Am văzut de prea multe ori că majorităţile se pot înşela. De aceea avem nevoie de un sistem de conducere care să nu oprime minorităţile ci să le respecte, urmând în tot acest timp voinţa majorităţii, pentru că aceasta răspunde cel mai bine dreptului la autodeterminare a individului în cadrul vieţii în comunitate.

Şi pentru că activităţile politice se desfăşoară mereu având în vizor un viitor "deschis", ele vor fi mereu însoţite de nesiguranţă, de îndoială, pentru că nu toate consecinţele pot fi calculate în avans. În fond, cine poate susţine cu certitudine (cu excepţia cazurilor extreme) că o acţiune sau alta vine să răspundă mai bine cerinţelor societăţii? Cine poate să definească exact termenul de "bunăstare comunitară" în contextul în care nu ştie care va fi cursul viitor al istoriei? Nu ştim ce ne va aduce viitorul şi atunci toţi oamenii trebuie ascultaţi atunci când vine vorba de chestiuni politice fundamentale. De aceea, în societăţile democratice rămâne valabilă în primul rând orientarea după voinţa majorităţii (luând totuşi în considerare şi pe cea a minorităţii, care beneficiază de şansa de a deveni odată majoritate).

[începutul paginii]

Principiul majorităţii

La fel ca scrutinului general, principiul majorităţii este singura consecinţă posibilă a modelului democratic, care stipulează existenţa unor persoane mature politic şi care îşi duc viaţa într-o lume liberă şi care cunoaşte totodată conflictele de opinie şi de interese de la nivelul societăţii. A recunoaşte principiul majorităţii nu înseamnă că politicienii responsabili trebuie să încerce să urmeze orice opinie publică susţinută de mase. De regulă însă, suveranitatea poporului nu poate fi concretizată decât prin respectarea principiului majorităţii ca bază a tuturor acţiunilor politice.

Acesta este motivul pentru care democraţia modernă nu poate fi o auto-guvernare a poporului. Astăzi, ea poate fi realizată doar pe baza asumării conducerii de către reprezentanţii cetăţenilor, desemnaţi în urma rezultatelor obţinute la alegerile generale, libere, egale şi secrete, care pot fi traşi la răspundere de către popor prin organizarea periodică a scrutinului. Astfel, alegerile conduc la afirmarea în fruntea naţiunii a unor forţe socio-politice care reflectă voinţa majorităţii.

[din: Waldemar Besson/Gotthard Jasper, Das Leitbild der modernen Demokratie. Bauelemente einer freiheitlichen Staatsordnung, Bonn 1990]

[începutul paginii]